pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Epifania Domnului

În căutarea divinului

În paradisul pământesc, Adam și Eva au mâncat din pomul oprit în speranța că se vor întâlni cu divinitatea și vor fi ca Dumnezeu (cf. Gen 3,5).

În străvechiul Babilon, locuitorii s-au adunat și au pus la cale construirea unui turn înalt, să atingă cerul, ca să urce până la Dumnezeu (cf. Gen 11,4).

Patriarhul Iacob vede în vis o scară care lega cerul cu pământul, cobora de la tronul lui Dumnezeu până la piatra de la căpătâiul său, iar îngerii făceau un du-te-vino continuu pe ea. Revenindu-și din extaz, patriarhul Iacob a dat locului numele de Betel - Casa Domnului - (cf. Gen 28,19), locul unde omul se poate întâlni cu Dumnezeu.

Tendința de a-l căuta și de a-l găsi pe Creator este înnăscută în firea omului, este un fel de instinct divin al omenirii. Datorită acestui instinct divin din firea noastră a exclamat sfântul Augustin: Ne-ai creat pentru tine, Doamne, și neliniștită va fi inima noastră până când nu se va odihni în tine. O dată cu venirea lui Cristos în lume, această tendință s-a accentuat. Crăciunul ne duce mereu spre izvorul bucuriei noastre: dragostea lui Dumnezeu. Magii au plecat în căutarea Crăciunului.

Peste tot Ierusalimul domnea liniștea. Era o liniște care prevestea furtuna. Irod folosise deseori sabia împotriva acelora pe care îi bănuia că ar unelti împotriva scaunului său regal. Deodată bătrânul oraș este zguduit într-un chip foarte ciudat de sosirea unei caravane din Orient. Persoanele de viță aleasă care însoțeau caravana, îmbrăcămintea lor strălucitoare, cămilele cu mersul lor legănat și impunător, mulțimea sclavilor tuciurii și cu fețe mohorâte etc. toate au produs în oraș o frământare vie. Mai ales cuvintele lor au fost acelea care au făcut să izbucnească furtuna, fiindcă întrebau și se interesau în dreapta și în stânga de un nou rege al iudeilor născut de curând. Trei stăpâni ai caravanelor reunite afirmau sus și tare: Am văzut steaua lui din Răsărit și am venit să ne închinăm lui. Nu lui Irod au venit să i se închine, ci unui nou rege despre care Irod nu știa nimic. Despre ce fel de trădare poate să fie vorba?

Toate popoarele erau în așteptarea unei mari revelații cerești. Sibila Delfica prezisese că se va naște un prunc divin și magii îi vor aduce daruri; Balaam, fals profet păgân, descântător și escroc, constrâns de Dumnezeul adevărat, anunță lumii păgâne: Va ieși din sămânța lui (Israel) un om care va stăpâni neamuri multe și stăpânirea lui va întrece pe cea a lui Agag și împărăția lui se va înălța [...]; îl văd, dar nu e aproape; o stea răsare din Iacob; un toiag se ridică din Israel (Num 24,7-17).

Trei favoriți ai cerului au văzut steaua și au pornit în căutarea noului rege.

Cine erau aceste personaje ale căror strălucire și cuvinte au mișcat atât de profund Ierusalimul? Erau regi? Erau profeți? Erau patriarhi? Ce erau, de au găsit trecere în fața lui Iahve? Magii nu erau regi, spune scriitorul italian Papini, dar în Mezia și Persia erau stăpânii regilor. Regii porunceau noroadelor, dar magii îi călăuzeau pe regi. Erau aducători de jertfe, tălmăcitori de visuri, profeți și dregători; nimeni alții nu știau viitorul și ursita; omorau cu mâna lor fiarele vătămătoare și păsările cobitoare; nici un rege n-ar fi plecat la război, fără să-i asculte mai întâi pe ei. Cunoșteau multe din tainele plantelor medicinale, ale rocilor minerale și mai ales din tainele cerului înstelat etc. Erau superiori peste toți concetățenii lor în numele înțelepciunii și evlaviei. În mijlocul unui popor care trăia pentru trup, pentru carne, pentru patimi, ei înfățișau partea duhului, a înțelepciunii (Papini, Viața lui Isus Cristos).

Magii au ajuns la Ierusalim călăuziți de o stea luminoasă, despre care sfântul Ioan Gură de Aur spune că era un înger sub această formă stelară. Era minunată fiindcă apărea și dispărea în funcție de necesitățile de pe pământ cu care se confruntau magii. Steaua dispare, lăsându-i pe magi să întrebe, trezind interesul locuitorilor, dar și punându-i în situația nu atât ridicolă de a nu-și cunoaște propria menire, cât mai ales de a fi lumină pentru neamurile păgâne și totuși să ceară lumină.

Personal cred că steaua era o formă de manifestare a Duhului Sfânt asupra magilor păgâni, prevestind zămislirea Bisericii în totalitate, fiindcă Isus, capul Bisericii, a apărut în lume. Duhul Sfânt este lumină pentru minte și mângâiere pentru inimă.

Că unii oameni de știință caută o înțelegere naturală a fenomenului de care s-a folosit Dumnezeu pentru a vesti întregului cosmos evenimentul unic de pe pământ, rămâne de datoria lor de a cerceta pentru a crede. În decembrie, anul 1603, celebrul astronom Kepler (1571-1630) a observat, pe când se afla la Praga, joncțiunea foarte luminoasă a planetelor Jupiter și Saturn din constelația Peștilor. Kepler, prin calcule ingenioase, a stabilit că acest fenomen care provoacă o lumină foarte intensă și vizibilă pe bolta cerului, a mai avut loc și în anul 7 înainte de Cristos. Tot el a mai descoperit un comentariu antic asupra Sfintei Scripturi al rabinului Abarbanel, care afirmă că potrivit unei credințe a evreilor, Mesia va apărea pe pământ tocmai când planetele Jupiter și Saturn își vor uni lumina în constelația Peștilor. Mai târziu s-a constatat că monahul Dionisie cel Mic, calculând în anul 533 începutul erei noi, a comis o greșeală de calcul și a fixat cu circa șase ani mai târziu data nașterii lui Isus. Când s-a constatat această eroare, lumea și-a dat seama de importanța descoperirii lui Kepler: joncțiunea luminoasă a celor două planete corespundea cu steaua văzută de magi. Potrivit unui calendar al astronomilor babilonieni, în anul 7 înainte de Cristos, joncțiunea celor două planete în acea constelație a avut loc de trei ori: la 29 mai, la 1 octombrie și la 5 decembrie. De notat că această joncțiune are loc o dată la 794 de ani și numai o singură dată, dar în acel an a avut loc de trei ori, după cum se pare că ne sugerează și sfânta evanghelie (cf. Mt 2,2-10).

Prin urmare, atât din punct de vedere religios cât și științific, fenomenul a avut loc în istoria neamului omenesc.

La întrebarea magilor: Unde este noul rege, aceștia sunt conduși la Irod, deși știau că lui Irod nu i se născuse nici un copil de curând. Irod, ascultându-i, se tulbură la gândul că un nou pretendent îi amenință tronul. Liniștea impusă cu sabia nu a fost de durată. Nici o altă persoană de alt neam nu avea dreptul să stea pe tronul lui David. Cuvintele legii erau clare: Nu vei pune asupra capului tău un rege străin. Or, Irod nu era evreu, nici roman, ci idumeu, de neam barbar; copil al unui vânzător; furase domnia stăpânilor săi, a celor din urmă asmonei. Ca să apară totuși de neam evreiesc, s-a căsătorit cu o nepoată a asmoneilor, cu Miriam; dar pe care, datorită unor bănuieli nedrepte, a omorât-o. Nu era cea dintâi crimă: puțin mai înainte îl înecase, tot prin vicleșug, pe cumnatul său, pe Aristobul; l-a condamnat la moarte pe al doilea cumnat, pe Iosif și apoi pe Hircan al II-lea, cel din urmă domnitor al învinsei dinastii. Nemulțumit numai cu moartea soției sale, Miriam, pune să fie omorâtă și mama ei, Alexandra; a dat poruncă să fie executați și copiii distinsului Baba, numai pentru că se înrudeau cu asmoneii. A ars de vii pe Iuda din Sarifeu și pe Matei din Margaloth, împreună cu alte căpetenii ale fariseilor, deoarece i-au reproșat că nu i se cuvine tronul lui David. Mai târziu, de teamă ca nu cumva copiilor, pe care îi avusese cu Miriam, să le treacă prin minte să-și răzbune mama, a dat poruncă să fie sugrumați. Și, pe patul de moarte fiind, a poruncit să fie omorât Antipater, al treilea copil al său; Arhelau a reușit totuși să scape cu viață și îi va urma la tron. La 70 de ani, fiind bolnav și simțind că nu mai are mult de trăit, a dat poruncă să fie adunați toți fruntașii poporului în circul din Ierihon și să fie omorâți o dată cu încetarea lui din viață, pe motivul: ca să fie jale și plânset la moartea lui. Din fericire, ordinul nu a fost îndeplinit. Irod a murit în chinuri groaznice, ieșit din minți și părăsit de toți, după cum relatează istoricul Iosif Flaviu. Cunoscându-i cruzimea, împăratul August a spus: Mi-ar plăcea mai bine să fiu purcelușul decât copilul lui Irod.

La curtea acestui rege crud au fost îndrumați magii. Aflând că s-a născut un nou rege, ce putea să-și pună în gând altceva decât tot o crimă? Viclean, ca de obicei, vrea să se asigure de timpul și de locul unde s-a născut Mesia. Hillel și Sammai, căpeteniile Sinedriului, care au fost consultați, nu s-au sfiit să-i răspundă că noul-născut trebuie să fie din Betleem, deoarece este scris: Și tu, Betleeme, pământul lui Iuda, tu nu ești cea mai mică dintre cetățile Iudeii, căci din tine va ieși căpetenia care va cârmui pe Israel, poporul meu. Aflând acest lucru, i-a chemat pe magi și i-a trimis la Betleem, ca să-l caute pe noul rege și apoi să-i dea de știre, ca să meargă și el să i se închine. De fapt urmărea să-l afle pentru a-l omorî. Nu este de mirare că, nemaiprimind vestea de la magi, a dat poruncă să fie măcelăriți toți pruncii din Betleem și împrejurimi, de la doi ani și mai mici.

Ceea ce avem de învățat de aici este faptul că Dumnezeu, prin Cristos, a deschis calea mântuirii și pentru cei mai cruzi tirani. Ba chiar le dă lumină ca să călăuzească și pe alții la Mântuitorul lumii, deși fără voia lor.

Sfântul evanghelist Matei, voind să arate evreilor consecințele respingerii lui Isus ca Mesia, sintetizează toate profețiile amenințătoare ale lui Ieremia în cuvintele: Un țipăt s-a auzit din Rama. Plângere și tânguire mare. Rahela își plânge copiii și nu vrea să fie mângâiată, pentru că nu mai sunt (Mt 2,18). Profetul Ieremia ceruse mereu redresarea religioasă a Israelului. Nu a fost ascultat. Toți cei sortiți deportării, consecință a neascultării, au fost adunați la Rama, localitate la distanță de 10 kilometri de Betleem. De aici au fost duși în Babilon, cu plângere și jale mare. Rahela a fost soția iubită a lui Iacob, mama lui Iosif și Beniamin; ea a murit la nașterea lui Beniamin sau Ben-one (Fiul durerii). Este socotită mama poporului israelit, tocmai pentru faptul că și-a dat viața pentru a avea fii. Mormântul ei se află la o distanță egală dintre Ierusalim și Betleem. Evanghelistul spune că din mormânt Rahela plânge fiindcă ea s-a jertfit ca fiul să trăiască pentru a asigura descendență pentru Mesia, iar acum Irod îi omoară pe fiii lui Israel.

Năpasta s-a abătut asupra Betleemului și a împrejurimilor, susțin unii predicatori, fiindcă lor le-au vestit păstorii că s-a născut Mesia în sărăcia unui grajd. Ei s-au mirat, dar n-au făcut nici un pas pentru a-i veni în ajutor cu ceva. Au plătit scump nepăsarea!

Prin lume trece caravana care îl vestește pe Cristos: este Biserica. Ea nu-i condusă de magi, ci de apostoli, adevărați păstori și vestitori ai marelui adevăr: S-a născut Mântuitorul.

Îl căutăm? N-a venit să ne ia, ci să ne dea mântuirea, viața cea nouă care s-a zămislit de la Duhul Sfânt în sânul feciorelnic al Mariei și care ne garantează că într-o zi vom fi ca îngerii lui Dumnezeu. El este Domnul; ne dă viața cea nouă, ca să moștenim fericirea sa cea veșnică. Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire