pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Maranatha - predici pentru anii A, B, C
pr. Anton Dancă

achizitionare: 04.09.2003; sursa: Editura Presa Bună

Anul A

Duminica I-a din Advent

Toate au început în Dumnezeu

Cu duminica de azi, prima din Advent, începe un nou an liturgic, anul A.

Să punem la începutul acestui an smerenia ca temelie a vieții noastre spirituale și fiecare să se considere ca un elev de clasa I, care pășește pentru prima dată pragul școlii. Rupt din mediul familial și transplantat în cel școlar, face cunoștință cu trei lucruri noi: cartea, colegii și învățătorul. Toate aceste trei lucruri vor trebui transpuse în viața sa, pentru a deveni om matur, o personalitate nouă.

Liturgia cuvântului de azi ni se prezintă ca o mare școală și ne oferă cele trei elemente necesare maturizării noastre spirituale. Prima lectură din cartea profetului Isaia (2,1-5) este "cartea"; lectura a II-a din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani (13,11-14) ne face cunoștință cu "colegii"; iar lectura a III-a, din Evanghelia după sfântul Matei (24,34-44), ni-l prezintă pe acela care este "Învățătorul".

Prima lectură, "cartea". Să facem cunoștință cu dânsa!

"Cartea" este o invitație, o chemare, un îndemn stăruitor spre cunoaștere, spre știință, spre erudiție. Acela care a scris cartea a pus în ea o părticică din sufletul său, a pus în ea un act de iubire. Prima lectură ne face această invitație plină de iubire: Veniți să ne suim pe muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacob, ca el să ne învețe căile sale și să umblăm pe cărările sale!

Școala noastră este așezată pe munte, ca să o vadă toți. Nu este o casă oarecare, ci este Casa Domnului, adică aici vom face cunoștință cu Dumnezeu însuși pe postul de învățător și domn. (Domnul este acela care dă, de la cuvântul don, adică dar; fiindcă și termenul Deus derivă din cuvântul grec τεεív = téein, care înseamnă curare et fovere universa = a avea grijă și a sprijini totul. Explicația dată de Ioan Damaschinul, De fide Orth., Înseamnă, în ultimă instanță, iubire, ceea ce este deasupra oricărei existențe și Dominus, izvorul oricărei existențe. Dumnezeu ne-a dat mari și prețioase daruri pentru ca prin mijlocirea lor să ne împărtășim de natura lui divină (2Pt 1) cum îl citează sfântul Toma de Aquino în ST II, qu. XXX, c.9). El este primul care se angajează să ne pună cartea în mâini. Ce cinste!

Cât timp trăiește omul, vrea să știe multe: de ce răsare soarele, de ce apune; ce este viața și ce este moartea; ce este timpul și ce-i veșnicia; cât cântărește cea mai mică părticică de materie și cât de mare este universul; cine, ce și unde este Dumnezeu etc. Dorința de a ști o moștenim de la străbunii noștri, Adam și Eva, care au dorit cunoașterea totală a binelui și răului (cf. Gen 3,6). Vrem să știm și să înțelegem totul, dar mai presus de toate și înaintea tuturor, trebuie să știm și să credem că Dumnezeu ne-a creat, în primul rând, pentru iubire. Dacă ne-am da interesul pentru iubire, după cum ni-l dăm pentru știință, am înțelege mult mai multe lucruri din cer și de pe pământ, din noi și din alții, și am fi mult mai fericiți în acela care ne este Domn și ne dă, ca să fim și noi domni în viață.

Invitația: Veniți să ne suim pe muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacob ne-o adresează profetul Isaia în numele lui Iahve, ca la rândul nostru să o adresăm semenilor noștri. Actul iubirii divine să ne transforme în iubire față de semeni, ca astfel: Nici un neam să nu mai ridice sabia împotriva altuia și să nu se mai pregătească pentru războaie; să-și transforme săbiile în pluguri și sulițele în seceri, să aducă roade.

Să recunoaștem cu sinceritate: avem tot felul de cărți, dar nici una nu ne învață în acest fel. De mii de ani se scriu cărți și oamenii le învață, dar se pare că se întâmplă tocmai contrariul, și anume: nu numai că plugurile se prefac în săbii și secerile în sulițe, dar chiar cartea este luată din mâna copiilor și pâinea de la gura lor pentru a fi schimbate în rachete și bombe atomice. Unde au învățat acești oameni arta războiului? Ce manuale de școală au folosit? Ce învățători au avut? Cu toată siguranța că nu s-au urcat pe muntele Domnului; n-au intrat în casa Domnului și n-au primit cartea de rugăciuni din mâna Domnului. Răspundeți voi, neamuri ale pământului, voi, conducători ai popoarelor, voi, oameni de știință, ați avut vreodată în mână Sfintele Scripturi, cartea în care cuvântul Domnului vă invită la iubire și pace? Poate, dar ați rămas repetenți!

Având convingerea că sfârșitul lumii este cuprins în începutul ei, că fiind începutul lumii un act al iubirii lui Dumnezeu, sfârșitul va fi tot un act al iubirii divine și nicidecum un act al urii infernale. Sperăm că în cele din urmă va înțelege tot omul că Domnul va judeca neamurile și va da legea iubirii sale la popoare fără număr, ca toți să trăiască și să se bucure de pace.

Lectura a II-a: "colegii".

Dacă manualele, pe care le poartă elevii la școală, îi fac colegi fiindcă le învață împreună, cartea noastră, Sfânta Scriptură, ne face mai mult decât colegi, ne face frați. Cu acest cuvânt: Fraților, ni se adresează sfântul apostol Paul spre a ne trezi din somn, din somnul păcatului care duce la moartea veșnică.

Avem multe de învățat de la colegi, dar avem și mai multe de învățat de la frații mai mari care formează tradiția, de la semenii noștri care în spirit de iubire au umblat cuviincios, nu în chefuri și beții, nu în desfătări și fapte de rușine, nu în certuri și invidie, ci conform Scripturii. Acum este ceasul să ne trezim din somn, să ne privim ca frați, să trăim ca sfinții.

Într-o seară, pe o străduță întunecoasă, sfântul Ludovic Maria Grignion de Monfort întâlnește un cerșetor bolnav și plin de răni. Fără a aștepta ca nefericitul să-i ceară ajutorul, sfântul îi vorbește, îl încurajează, îl îmbrățișează și luându-l pe spate, s-a îndreptat spre casa congregației sale. Era târziu și poarta încuiată. Sfântul bate și strigă în repetate rânduri: Deschideți poarta să intre Isus! Frații s-au trezit și i-au deschis, fiindcă toți știau că Isus intră în lume prin poarta care se deschide și se numește aproapele, pe care fiecare creștin trebuie să-l trateze ca pe un frate.

Fraților, să lepădăm și noi faptele întunericului: ura, disprețul, certurile, mânia, cuvintele de ocară, bârfele, vorbăriile de rău etc. și să ne îmbrăcăm cu armele luminii: cu iubire față de toți, dar mai ales față de cei păcătoși, pentru care să ne rugăm, să plângem pentru convertirea lor, așa cum a făcut o fetiță pentru tatăl ei. Părintele Tarin, S.I., al cărui proces de beatificare a început din anul 1924, pe când predica, a observat un copil care stătea retras într-un colț al bisericii și plângea. Era o fetiță. După predică a chemat-o în sacristie și a întrebat-o despre motivul lacrimilor ei. Suspinând și printre lacrimi a reușit să spună: Toți copiii vin la sfânta Împărtășanie împreună cu părinții lor, numai eu vin singură și... Părintele a întrebat-o: Sărmana de tine, tu nu ai părinți? Ea a oftat adânc și a spus: Nu îl am decât pe tata, dar el nu vine la biserică, ba chiar mă bate ori de câte ori află că mă împărtășesc. Lăcrimând la rândul său, părintele Tarin i-a zis: Nu te neliniști, copila mea, roagă-te pentru tăticul tău când te vei împărtăși și recomandă-l preasfintei Fecioare Maria, iar când te vei întoarce acasă, spune-i că vreau să fac cunoștință cu el. Fetița a zis: Mă tem că el nu va veni, ci mă va bate iarăși. Părintele Tarin a asigurat-o: Vei vedea că nu te va bate. Stăruie să vină numaidecât și acum du-te și te împărtășește! Întoarsă acasă, tatăl a văzut-o cu ochii înlăcrimați și a întrebat-o: De ce ai plâns? Ea a spus adevărul: Am fost la sfânta Împărtășanie și am plâns că nu ai fost cu mine, fiindcă toți copiii merg cu părinții lor. Tatăl nu i-a mai spus nimic și nici nu a lovit-o ca de obicei. Încurajată de acest lucru, ea îi spune că părintele Tarin vrea să-i vorbească. Tatăl s-a umplut de furie, a înjurat și a blestemat ca la gura iadului, dar n-a lovit-o. Spre seară au ieșit împreună la plimbare. Trecând prin fața bisericii, fiica l-a prins de mână și l-a tras spre intrare. De rușinea trecătorilor, nu s-a opus, a intrat în biserică. Lângă confesional aștepta părintele Tarin, spunându-și Breviarul. Copila s-a grăbit spre el și i-a spus: Părinte, vă prezint pe tăticul meu! Ea s-a retras și tatăl a rămas pentru a face cunoștință cu Domnul prin părintele Tarin, care venise în acea localitate pentru a ține misiuni. Era pe la cinci seara, iar când peste trei ore trebuia să-și înceapă predica, mai asculta încă spovada sărmanului om și despre care mai târziu avea să spună plin de emoție: Parcă simt și acum cum cad peste mâinile mele lacrimile fierbinți ale sărmanului tată.

Să deschidem porțile sufletului ca să intre Isus!

Tu ai un tată, o mamă, un frate, o soră, o rudă, un prieten, un vecin, un cunoscut etc. care nu vine la biserică și nu se împărtășește? Întinde-i mâna frățește și spune-i: Vino să umblăm în lumina Domnului!

Lectura a III-a: "Învățătorul".

Când am pășit pentru prima dată pe pragul școlii și el, învățătorul, m-a primit zâmbind, nu știam că mă voi izbi de atâtea probleme greu de rezolvat. Învățătorul m-a avertizat să încep bine, cu toată seriozitatea, cu toate puterile, ca să termin bine, deoarece la fiecare sfârșit de an se vor da examene: cei buni vor trece clasa, cei leneși vor rămâne repetenți. Eu trebuie să mă silesc pentru un premiu. Același lucru face și Isus cu noi: ne avertizează azi că viața este o școală grea și vor reuși numai cei care iau lucrurile în serios. Trebuie să ne dublăm efortul la învățătură pentru motivul că viața este scurtă, chiar dacă am trăi cât Matusalem, 969 de ani (Gen 5,27), tot scurtă rămâne și tot vom ajunge la judecată, la examen. Și ce vom răspunde? Ne vom scuza: Doamne, n-am auzit, n-am știut că tu vii la mine prin fiecare om pe care îl întâlnesc în această lume? Scriitorul George Bernanos ne avertizează: Fiecare om pe care îl întâlnim în această viață, chiar și numai pentru o clipă, este un mesaj pe care ni-l trimite Dumnezeu și pe care noi îl putem descifra cu puțină iubire.

Ca la Crăciun să ne întâlnim cu Dumnezeu, trebuie să-l întâlnim pe Isus în fiecare zi, în fiecare persoană. Dacă în unii nu se vede chipul lui Dumnezeu, trebuie să-i ajutăm să simtă bucuria sărbătorii, a întâlnirii cu Învățătorul.

Sfântul Ioan Gură de Aur numește Crăciunul mama tuturor sărbătorilor.

Ca sfârșitul nostru să fie o zi de bucurie, de sărbătoare, să-l strigăm pe cel ce ne-a dat începutul bucuriilor, așa cum îl striga un suflet nobil: Vino, Isuse! La revărsatul zorilor, strig către tine, pentru că tu ești soarele vieții mele. Vino spre a împrăștia întunericul ce-mi ascunde frumusețea iubirii tale și spre a-mi înveseli duhul meu cu lumina ta! Vino, Isuse! Suspin către tine în ceasul amiezii, pentru că tu ești viața inimii mele. Vino spre a-mi da flacăra iubirii tale și spre a nimici cu focul tău urmele păcatelor mele! Vino și fă să răsară florile propunerilor sfinte și apoi prefă-le în roade de sfințenie! Vino, Isuse! Suspin către tine în tulburările sufletului, pentru că tu ești puterea care potolește furtunile și redă liniștea! Vino și adu pacea acestei sărmane făpturi, care de atâția ani se luptă pentru biruința iubirii! Vino, în sfârșit, și dă-mi coroana muceniciei mele! Vino, Isuse! Suspin către tine la sosirea serii, pentru că numai tu ești lumina apusului meu! Vino și înveselește tristețea ființei mele care se stinge; vino, și, în tăcerea făpturilor ce nu vorbesc celui ce moare, fă să aud glasul tău care făgăduiește pace, odihnă, iubire și fericire pentru totdeauna! Suspin către tine în umbrele nopții, pentru că lumina ta nu mai apune. Vino și pune-mi în inimă germenul vieții nemuritoare, pentru ca în încăperile întunecoase ale mormântului și sub uitarea rece a celor ce trăiesc, să rămână vie în mine scânteia care în zilele din urmă se va preface într-un foc destinat să ardă tămâia închinăciunilor veșnice!

În zare ne apare Crăciunul. Pe colina sufletului nostru orgolios să ridicăm templul menit să-l primească pe pruncul Isus și toată suflarea să spună: Să urcăm pe muntele Domnului, să intrăm în casa lui și să ne bucurăm de mântuirea adusă pentru fericirea noastră veșnică, adică să ne bucurăm de propria personalitate în sânul celor trei persoane divine! Amin.

 

următoarea


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire