pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Durerile Maicii Domnului

Prin sufletul tău va trece o sabie

(15 septembrie)

Sărbătoarea de azi purta la început numele de Cele Șapte Dureri ale Maicii Domnului. A fost înființată de papa Pius al VII-lea în anul 1667 la cererea Ordinului Serviților.

Numele de Șapte Dureri dat sărbătorii a fost, nu atât pentru a cuprinde un număr fix, așa cum le găsim enumerate în cărțile de rugăciuni: 1) profeția bătrânului Simeon că o sabie îi va străpunge inima; 2) fuga în Egipt de frica lui Irod; 3) pierderea lui Isus pe când avea 12 ani; 4) drumul spre Calvar; 5) răstignirea lui Isus; 6) coborârea de pe cruce și 7) înmormântarea, cât mai ales în mod simbolic, după uzanța evreilor din acel timp. Numărul 7 era considerat simbolul perfecțiunii, complet, total, atotcuprinzător. Șapte Dureri însemna o suferință totală, până la ultima limită posibilă pentru o ființă umană.

Este de la sine înțeles că preacurata nu a avut de suferit numai în momentele amintite mai înainte, ci ea a suferit și când a trebuit să-l nască pe Isus într-un grajd și să-l așeze într-o iesle; a suferit când Isus însuși i-a descoperit misiunea sa în calitate de slujitor al lui Iahve (cf. Is 53,7-8); apoi ori de câte ori vedea și auzea de împotrivirea și ura dușmanilor săi.

Caracterul sărbătorii de azi nu stă în a ne face să plângem, să o compătimim pe Maica Domnului pentru martiriul vieții sale, altfel n-ar mai fi sărbătoare, ci prohod. Sărbătoarea izvorăște dintr-o victorie, sau chiar dintr-un îndemn la bucurie care anticipă o victorie sigură, așa cum ne-a îndemnat Isus: Îndrăzniți! Eu am învins lumea (In 16,33). Preacurata, păstrând totdeauna în inima ei cuvântul lui Isus, a îndrăznit prima să pășească pe urmele lui și a obținut victoria cea mai strălucită asupra lumii, adică asupra tuturor suferințelor din această vale de lacrimi.

Profunzimea și mărimea suferințelor Maicii Domnului nu trebuie să le comparăm cu nici un fel de durere de-a noastră, fiind cu totul deosebite. Chiar și cel mai sfânt om în chinurile cele mai atroce găsește o consolare în însăși recunoașterea vinovăției proprii de a fi urmaș al lui Adam, de a fi adăugat tristei moșteniri noi motive de durere prin păcatele personale, ca tâlharul de pe cruce din dreapta lui Isus care s-a adresat celuilalt tâlhar răzvrătit că suferă prea mult zicându-i: Noi pe drept suferim, fiindcă ne luăm plata după fapte, dar acesta nu a făcut nici un rău (Lc 23,41). Tâlharul își dădea seama că mai ușor îi vine lui să sufere ca vinovat decât lui Isus nevinovat. Durerea celui nevinovat este mai grea, mai mare. Și cine a fost mai nevinovată, după Isus, decât mama sa?

Profunzimea durerii se măsoară nu numai cu calitatea îngerească a nevinovăției, ci mai ales prin mărimea iubirii. Când știa că iubirea infinită a Fiului este disprețuită, inima ei de mamă a lui Dumnezeu, de fiică a Tatălui ceresc și de mireasă a Sfântului Duh înzestrată cu plinătatea iubirii, înțelegea ca nimeni alta ce înseamnă disprețul iubirii. Înainte ca din coasta străpunsă a lui Isus să țâșnească sânge și apă, din inima ei, străpunsă de sabia durerii, s-a născut Biserica, semn fiind tâlharul care îi cere lui Isus să-și amintească de el în împărăția lui, iar Isus îi făgăduiește că chiar în acea zi va fi cu dânsul în paradis (cf. Lc 23,42-43).

O veche tradiție spune că pe când sfânta familie se refugia în Egipt a ajuns spre seară la o peșteră în care voia să rămână peste noapte. În acea peșteră era refugiată familia unui tâlhar. A fost acceptată și sfânta familie. În dimineața următoare, Sfânta Fecioară s-a sculat și a pregătit scăldătoarea pentru pruncul Isus. Soția tâlharului o urmărea cu câtă dragoste îl spală și cât de frumos apare Isus în brațele mamei sale. S-a rugat să-i dea și ei apa în care și-a spălat pruncul, fiindcă avea și ea un copilaș de scăldat. Nu numai că i-a dat-o, dar preacurata însăși i-a făcut baia și pruncul a apărut la fel de frumos ca și Isus. Soția tâlharului i-a mulțumit Mariei și, fericită și-a sărutat copilul, despărțindu-se prietenește. Copilul tâlharului a crescut și a urmat meseria tatălui. Fiind prins, a fost condamnat la moarte prin răstignire. A ajuns la dreapta lui Isus pe cruce. Preacurata a intuit ceva în sufletul acelui tâlhar și s-a rugat pentru el ca să-și capete asemănarea cu Isus, pe care o avusese când era prunc și l-a spălat cu apa în care îl scăldase pe Isus. Iubirea de atunci și lacrimile de acum ale Maicii lui Isus îi obțin acestuia intrarea în fericirea veșnică. El se numește Dismas. Spuneam că: înainte ca Isus să spele cu sânge și apă Biserica născută din coasta sa străpunsă (cf. Ap 7,14), Maria o spăla cu lacrimile ei de mamă.

Sfântul Bernard, meditând cuvintele bătrânului Simeon - O sabie va trece prin inima ta (Lc 2,35) - se simțea copleșit de următoarele gânduri: Da, fericită mamă, o sabie a străpuns inima ta și numai după ce a trecut prin ea a ajuns în coasta Fiului tău. Când Isus al tău - care este al tuturor, dar îndeosebi al tău - și-a dat duhul, lancea crudă nu a mai ajuns sufletul său. Neavând milă de el nici după ce a murit, i-a deschis coasta, dar nu a putut să-i mai provoace durere. În schimb, a străpuns sufletul tău; în acel moment sufletul lui Cristos nu mai era acolo, dar al tău nu se putea depărta de el. Ascuțimea durerii a pătruns atât de mult în inima ta, încât pe drept te proclamăm mai mult decât martiră, deoarece în tine pătimirea fizică a fost întrecută de "compătimire". Nu vă mirați, fraților, că Maria este martiră cu sufletul. Se va mira doar acela care nu-și amintește să-l fi auzit pe sfântul Paul afirmând că unul dintre cele mai mari păcate ale păgânilor era lipsa lor de compătimire (cf. Rom 1,31); această lipsă a fost cu totul străină de inima Mariei. Să fie departe și de umilii săi slujitori!

După cum ne spune Isus, femeia când naște are chinuri, dar apoi de bucurie că s-a născut un om în lume sunt date uitării. Nu tot așa stau lucrurile cu preacurata, care, prin suferințele ei strâns unite cu cele ale lui Isus, au dat naștere fiecărui credincios și au fost direct proporționale cu numărul celor născuți la viața harului, direct proporționale cu crucea lui Isus. Titlul de Regină a martirilor pe care i-l dă Biserica exprimă insuficient realitatea, deoarece ea a suferit mai mult decât toți martirii împreună, fiindcă numai ei singure i s-a cerut să-și jertfească Fiul preaiubit, care îi era în același timp și Dumnezeul ei preaiubit. De aceea, intrând în slava cerească, Maria nu a dat uitării aceste chinuri, ci va continua să sufere într-un mod tainic, mistic, atât timp cât "trupul mistic al lui Isus", Biserica, va fi în chinurile facerii pe acest pământ. Oare nu ne sunt destul de grăitoare lacrimile Maicii Domnului de la Siracusa din anul 1953? Dacă la Lourdes și apoi la Fatima a cerut: Pocăință, pocăință, se poate oare să ceri ceva fără să suferi? Numai cine poate să înțeleagă durerea divină descrisă atât de plastic de profetul Osea: Inima se zvârcolește în mine, mila mă cuprinde (11,8), poate înțelege și durerile iubirii inimii de mamă ale preacuratei din ceruri.

Desigur că pentru noi rămâne un mister: cum se poate împăca fericirea paradisiacă cu durerea. Putem spune că se împacă așa cum se împacă veșnicia divină și cu timpul în care el s-a angajat să acționeze, sau: așa cum suferă cei răposați care ispășesc vinovăția până să intre definitiv în rai.

Orice suferință a găsit-o mereu disponibilă la voința divină, gata să repete acel Fiat - Fie - de la Buna-Vestire, consimțind cu iubire la jertfa Victimei pe care ea o născuse (cf. LG 58).

Această disponibilitate față de voința divină ne este necesară și nouă pentru mântuire.

Bucurându-ne de victoria preacuratei Regine a martirilor asupra lumii, să o rugăm: Mijlocește pentru noi la Domnul harul spălării sufletului nostru în lacrimile tale de mamă, fiindcă numai aceste lacrimi își au eficacitatea din apa și sângele izvorâte din Inima lui Isus. Și: Dumnezeule, care ai voit ca lângă Fiul tău înălțat pe cruce să stea, pătimind împreună cu el, Maica sa, dă Bisericii tale ca, părtașă fiind, alături de Maria, la pătimirea lui Cristos, să se învrednicească a se bucura, împreună cu ea, de înviere (LR). Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire