pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Postul Mare

Plângeți păcatele voastre

(Miercurea Cenușii)

Cu ziua de azi începe Postul Mare.

Prima lectură din Liturgia cuvântului insistă asupra lacrimilor: Întoarceți-vă la mine cu plâns și tânguire... Între pridvor și altar să plângă preoții și să zică: "Ai milă, Doamne, de poporul tău și nu da de ocară moștenirea ta" (Ioil 2,12-18).

Care era motivul lacrimilor cerute de profet? Calamitățile naturale care au lovit pământul lui Iuda: lăcustele și seceta care au distrus toată recolta. Dar ele au fost numai un avertisment din partea lui Iahve, fiindcă ziua judecății este aproape, va fi jale de cei păcătoși. Profetul dă mare valoare lacrimilor de pocăință, de convertire pornită din adâncul inimii.

Ne întrebăm: în ce măsură lacrimile noastre din Postul Mare pot căpăta valoare mântuitoare în ziua judecății?

Când Isus își ducea crucea spre Calvar, un grup de femei îl însoțea plângând. Isus s-a întors spre ele, nu atât spre a le mângâia, cât mai ales pentru a da o direcție mântuitoare lacrimilor lor: Nu mă plângeți pe mine, ci pe voi să vă plângeți și pe copiii voștri! fiindcă va veni ziua judecății și toți cei răi se vor umple de groază și vor începe să spună munților: "Cădeți peste noi"; iar dealurilor: "Acoperiți-ne!" (Lc 23,28.30).

Concluzia este: Plângeți păcatele voastre și ale copiilor voștri acum, ca să vă bucurați în ziua judecății!

Nu avem și noi motive suficiente pentru a plânge în Postul Mare din acest an?

Calamitățile naturale care au fost în anul trecut și în ceilalți ani, dar mai ales acelea care apar la orizont, ne avertizează că păcatele noastre și ale lumii întregi pun la grea încercare răbdarea lui Dumnezeu și ziua judecății se apropie cu pași repezi.

Când Isus ne-a dat programul vieții spirituale în predica de pe munte, ne-a spus: Fericiți cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați (Mt 5,4).

Pentru a dobândi această fericire izvorâtă din lacrimi, în primele secole ale Bisericii, mulți creștini se retrăgeau în locuri singuratice - peșteri, păduri seculare, pustiuri etc. - și-și plângeau păcatele, ducând o viață de pustnici. Viața lor era definită ca o viață de doliu, de lacrimi, de plâns continuu. Ei, susține sfântul Vasile cel Mare, trebuie să fie asemănători oamenilor care au un mort în familie. De aceea purtau haină neagră, nu-și tăiau părul și unghiile, neglijau aspectul exterior.

Se știe că sufletele evlavioase plâng când meditează pătimirile Domnului. În această acțiune nu-i vorba de tristețea care descurajează, ci de manifestări ale venerației, gratitudinii, evlaviei, fiindcă asceții creștini nu sunt niște sentimentali, ci plini de credință în bucuria învierii Domnului; dar plâng tocmai de teama de a nu pierde acel singur lucru necesar învierii și mântuirii: harul lui Dumnezeu. Creștinul adevărat își salvează harul prin lacrimi.

Oamenii din lume plâng mult și deseori pentru pierderea lucrurilor vremelnice. Aceste lacrimi aparțin viciilor și slăbesc spiritul. Lacrimile îndreptățite sunt cele pentru păcate, de aceea autorii greci foloseau un termen specific pentru aceste lacrimi - penthos - adică "tristețea după Dumnezeu". Singura cauză adevărată a doliului, bocetului, tânguirilor este păcatul și consecințele sale (cf. Tomás Spidlík, Izvoarele luminii, Ed. Ars Longa, Iași-1994, pag. 411-413).

Păcatul lasă în suflet un gol care înspăimântă și-l înstrăinează pe om de Dumnezeu. Adam, după ce a păcătuit, a fugit și s-a ascuns. La chemarea lui Dumnezeu a răspuns: Am auzit pașii tăi în grădină și m-am temut, fiindcă sunt gol, și m-am ascuns (Gen 3,10).

Numai cine umple golul cu lacrimi nu se va teme, nu se va ascunde și va fi fericit în sensul în care Isus a spus: Fericiți cei ce plâng căci ei vor fi mângâiați (Mt 5,4).

Înainte de a ajunge să se bucure de învierea lui Isus, Maria Magdalena plângea lângă mormântul gol (cf. In 21,11), fiindcă în el nu a mai găsit trupul lui Isus, rămășițele pământești ale Învățătorului. A simțit în inima ei un gol: faptul de a nu fi ajuns la acea desăvârșire cerută de Raboni, de a nu-și fi arătat toată iubirea plină de recunoștință pentru tot binele pe care i l-a făcut: eliberarea de cei șapte demoni (cf. Mc 16,9). Ar fi voit să-i afle trupul chiar mort, fiindcă înțelegea că este mai folositoare învățătura lui Isus mort decât învățătura oamenilor vii, dar goi în sufletul lor.

Misticii Bisericii noastre susțin că cei care plâng, conform cerinței Mântuitorului - Fericiți cei ce plâng - arată de fapt că au ajuns deja pe treapta a treia a desăvârșirii, că simt deja bucuria că pot urca spre ultima treaptă, a opta, a martiriului, fiindcă pe culmea oricărei sfințenii se înscrie mărturia supremă a acelora care îi prezintă lui Dumnezeu ofranda vieții lor cu insultele, prigoanele de tot felul pentru că sunt ai lui Cristos, simt deja bucuria că răsplata lor va fi mare în ceruri (cf. Mt 5,12).

În fragmentul Evangheliei de azi (Mt 6,1-6.16-18) Isus ne arată "trei lacrimi" menite să umple golul lăsat de păcat în suflet și să atragă harul lui Dumnezeu Tatăl: pomana, rugăciunea și postul. Acestea sunt trei lacrimi care se varsă, nu în exterior, ci în interior, acolo unde vede Tatăl, fiindcă numai el singur este izvorul vieții și fericirii veșnice. Aceste trei lacrimi - fiindcă este o jertfă să dai de pomană, să te rogi și să-ți mortifici trupul supus înclinațiilor dezordonate -, spală inima. În acest sens, spunea sfântul Isaac Sirul că: "Sufletul îl vede pe Dumnezeu după puritatea inimii" (cf. Tomas Spidlík, o. c., pag. 393).

Petru l-a putut urma pe Cristos, ca în cele din urmă să-l preamărească pe Dumnezeu prin moartea sa conform profeției lui Isus (cf. In 21,19), numai după ce a ieșit din mijlocul dușmanilor Învățătorului și a "plâns amar" păcatul (cf. Mt 26,75) toată viața; lacrimile săpând șănțulețe adânci pe fața lui.

Același lucru ni se cere și nouă în timpul Postului Mare: să ieșim din mijlocul lumii păcătoase, din mijlocul afacerilor pătimașe, din mijlocul acelora care chefuiesc și se distrează, al acelora care se țin scai de filmele pornografice ale televizorului, ecranului și de emisiunile radiofonice care propovăduiesc tot felul de glume nepotrivite spiritualității creștine etc.

Să plângem amar greșelile trecutului care au pus mântuirea noastră în pericol. Chiar dacă păcatul s-a iertat prin mărturisire, nu trebuie să uităm că el a lăsat în suflet urma unei răni, o cicatrice, pe care o putem șterge numai cu lacrimi pe pământ, sau cu focul purgatoriului pe lumea cealaltă. Este mai avantajos să ștergem urmele păcatului pe pământ, fiindcă lacrimile care spală au și menirea de a ne întări pentru a nu mai greși.

Să ascultăm de glasul profetului Ioil și să ne întoarcem la Domnul cu plâns și cu tânguire acceptând cenușa pocăinței pe capetele noastre pentru smerenia inimii.

Să ne rugăm, nu numai azi, ci în fiecare zi, după ce ne-am apropiat de sfânta Împărtășanie. "Tainele primite să ne întărească, Doamne, ca să putem trăi aceste zile de post astfel încât ele să-ți fie plăcute ție, iar nouă să ne fie spre tămăduire" (LR). Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire