pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Inima Neprihănită a Mariei

III

Vreau inima ta

(Drumul spre Euharistie)

Citim în viața sfântului Anton de Padova că pe când era copil de circa 5 ani, a bătut la poarta părintească un sărac. Ferdinand, așa se numea din botez, a fugit să vadă cine este. Era un băiețel mic, sărăcuț, dar de o drăgălășenie răpitoare, purtând pe spate un sac. Ce vrei? l-a întrebat Ferdinand cu blândețe și compătimire. Drumețul a pus sacul jos, l-a deschis și, chemându-l să se uite, i-a zis: Iată ce vreau eu, copile! Uite aici! Când privi, Ferdinand văzu în fundul sacului o grămadă de inimi roșii și parcă vii și s-a mirat foarte tare. Drumețul a adăugat: Iată ce vreau eu, copile, să-mi dai inima ta s-o pun aici! Ferdinand, îmbujorându-i-se obrajii, îl întrebă: Dar tu, cine ești? La care drumețul cerșetor de inimi i-a zis: Nu-i nevoie să-ți spun. Mama ți-a vorbit de multe ori despre mine! Și, strângându-și sacul, dispăru, lăsându-l pe Ferdinand nespus de fericit, simțind din acel moment o flacără vie de iubire în inima sa față de Isus. Așa se explică de ce la această vârstă atât de fragedă, abia 5 ani având, a făcut votul de curăție în cinstea Preasfintei Fecioare Maria. (Pr. A. Bișoc, Sfântul Anton de Padova, Ed. Serafica, Săbăoani 1931, pag. 21).

La cine duce un copil cerșetor cele adunate? La mama.

Isus cere inimile noastre, ca să le dea mamei sale spre a le modela după Inima ei Neprihănită, ca să nu punem temelia sfințeniei noastre pe acte, ci pe ființă (Meister Eckhart), adică pe inimă, fiindcă, dacă Isus a spus: Nu tot cel ce-mi zice mie: "Doamne, Doamne", va intra în împărăția cerurilor, ci acela care face voia Tatălui meu din ceruri (Mt 7,21), mama lui Isus ne spune: Nu tot cel ce-mi zice mie: O, Marie, o, Marie, va intra în împărăția Fiului meu, ci numai acela care îmi oferă inima, ca să i-o fac asemenea cu Inima lui Isus, mereu dispusă să facă voința Tatălui ceresc. A-i face voința înseamnă a fi sfânt cu toată ființa. Spune sfântul Toma de Aquino că: A-l iubi pe Dumnezeu din toată inima înseamnă a avea un act al voinței, care se exprimă prin cuvântul inimă.

De sute de ani, adevărații cinstitori ai Inimii Neprihănite a Mariei se străduiesc să realizeze adevărata sfințenie în Biserica noastră.

Un merit deosebit îl are sfântul Ioan Eudes, care, după ce a compus textul unei liturghii în cinstea Inimii Neprihănite, a obținut aprobarea de a se celebra pentru prima dată la 8 februarie 1648. Rugăciunea de la începutul Liturghiei avea următorul conținut: Doamne, dă-ne harul de a celebra cu vrednicie viața preasfântă a lui Isus și a Mariei într-o singură inimă și de a nu avea decât o singură inimă între noi și cu ei. Liturghia Inimii Preasfinte a lui Isus s-a introdus 24 de ani mai târziu, la 20 octombrie 1672, tot la insistența sfântului Ioan Eudes. Dar, după cum papa Leon al XIII-lea a consacrat întreg neamul omenesc Inimii Preasfinte a lui Isus, tot așa a voit papa Pius al XII-lea să consacre întreaga familie umană Inimii Neprihănite a Mariei, cu care ocazie a spus: Noi dorim, ca ori de câte ori împrejurările o cer, să se facă această consacrare în dieceze, în parohii, precum și în familii. Se cuvine ca poporul creștin, care a primit viața dumnezeiască a lui Isus prin Maria, după ce a adus cinstirea cuvenită Inimii Preasfinte a lui Isus, să se aducă Inimii preaiubitoare a mamei sale cerești omagii asemănătoare de pietate, de iubire, de recunoștință și de respect. (cf. Religia iubirii).

Inima este lăcașul Duhului Sfânt (cf. Rom 10,10); este punctul de contact dintre om și Dumnezeu, sălașul iubirii și al Darului necreat (id. 5,5).

Inima Mariei este o inimă plină de dar (cf. Lc 1,28) și de Duhul Sfânt, este o inimă nespus de curată, neprihănită, care niciodată nu a cunoscut nici cea mai mică pată, care niciodată nu a fost sub stăpânirea răului. În predica de pe munte, Isus a proclamat în mod solemn că "sunt fericiți cei cu inima curată, fiindcă aceștia se bucură de vederea lui Dumnezeu" (cf. Mt 5,8).

Prima noastră datorie de a alerga la Neprihănita Inimă a Mariei este de a obține harul unei inimi curate, harul de a ne elibera de sclavia Satanei, de povara și de întunericul păcatului. Prin păcat inima omului pierde principiul său unificator și se umple de tendințe centrifuge, de gânduri rele, de patimi. Cetatea interioară a lui Dumnezeu, așa cum o numește scriitorul teolog Pseudo-Macarie, devine câmp plin de șerpi și de fiare feroce. Dar, ceea ce este mai trist în această stare, e faptul că omul pierde încrederea în sine însuși. Este logic: cine nu crede în Dumnezeu, nu crede nici în chipul său, care este omul. Păcatul duce la pierderea simțului de a mai fi capabil să-și stăpânească singur propriile patimi (Tomás Spidlík, Calea spiritului, Ed. Ars Longa Iași, 1966, pag. 59). Sfântul Vincențiu Ferreri spune că: Dacă am avea nefericirea de a vedea un suflet în starea păcatului de moarte, am muri de groază.

Cel curat cu inima posedă nu numai principiul unificator și simțul capacității de a fi stăpân peste propriile pasiuni, ci, pe lângă acea frumusețe specifică naturii divine de care se face părtaș (cf. 2Pt 1,4), despre care sfântul Bonaventura spune că: Dacă am avea fericirea să vedem un suflet în haina harului sfințitor, am muri de fericire, posedă acea "kardiognosia", despre care vorbesc mulți teologi orientali, adică acea clarviziune care citește în inimile oamenilor. Acest dar nu este însă considerat miraculos, ci însușire naturală a celor curați cu inima. Dumnezeu ne-a creat pentru a ne înțelege reciproc. Păcatul este cel care a ridicat un zid între noi. Când însă ne curățăm interior, citim în inima aproapelui ca într-o carte deschisă. "Transparența" inimilor, scrie sfântul Grigore Nissenul, este un dar "natural" pentru oameni. (cf. Tomás Spidlík; o.c., pag. 45). Așa se explică faptul de ce cunosc atât de bine copiii din brațele mamelor ce fel de oameni întâlnesc sau le intră în casă: dacă este un om rău, copilul se strânge la pieptul mamei și își ascunde fața, se teme; dacă este un om bun, copilul îl privește, îi zâmbește, își întinde mânuțele spre el. Copiii nevinovați posedă kardiognosia. Pentru aceasta ne avertizează Isus: Dacă nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor (Mt 18,3).

Inima Neprihănită a Mariei ne oferă hrana și medicamentul, necesare pentru a ne păstra sau redobândi clarviziunea inimii de copil. Isus, modelul oricărei kardiognosii, spune Sfânta Scriptură, nu avea încredere în oameni, fiindcă el cunoștea ce este în inima omului (cf. Lc 9,47), de aceea a spus că: Din inimă ies hotărârile rele, omorurile, adulterele, necurățiile, furturile, mărturiile mincinoase, blestemele. Acestea pătează omul (Mt 15,19-20).

După ce Inima Neprihănită ne-a ajutat să ne curățăm de păcat, ne trezește foamea după hrana adevărată a inimii. A căuta hrana inimii înseamnă a te îndrepta spre Dumnezeu: Dumnezeu însuși este inima care îmbrățișează totul. Numai inimii îi este posibil să capteze secretul universului, ceea ce Kant numește lucrul în sine. Astfel, deci, cine are inimă prinde sensul lui Dumnezeu, al oamenilor, al animalelor și al naturii. Inima este singurul organ capabil să ne dea pacea spiritului (cf. Tomás Spidlík; o. c., pag. 41). Inima Neprihănită ne conduce la cuvântul lui Dumnezeu, ca să înțelegem "sensul lui Dumnezeu", fiindcă ea păstra toate cuvintele și le medita în inima ei (Lc 2,19) și a înțeles cea dintâi că Dumnezeu este iubire (1In 4,18), deși acest lucru îl spune sfântul Ioan evanghelistul, dar el, fiind încredințat Mariei de Isus pe Calvar: Iată mama ta! (In 19,27), nu face altceva decât să-i spună: Învață de la mama mea ce este iubirea! Ea singură a trăit plinătatea poruncii celei noi: Să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit eu pe voi! (In 13,34), aceasta înseamnă, de fapt, Să iubești pe Dumnezeu din toată inima (Mc 12,30). Inima Neprihănită a Mariei a prins "sensul oamenilor", când a spus marele adevăr, despre care noi înșine suntem martori că a avut dreptate: De acum înainte toate popoarele mă vor numi fericită (Lc 1,48). Ea singură a captat "sensul animalelor și al naturii", fiindcă, spunând arhanghelului Gabriel: Iată roaba Domnului (Lc 1,38), se angajează total în opera de restaurare a creației, despre care spune sfântul Paul că: a fost supusă deșărtăciunii, nu din voia ei, ci din voința aceluia care a supus-o, dar cu speranța că va fi și ea eliberată de sclavia stricăciunii, să aibă parte de libertatea plină de mărire a copiilor lui Dumnezeu (Rom 8,20-21). Mai presus de toate, Inima Neprihănită a Mariei a prins "sensul lui Cristos", sensul său euharistic, adică de preamărire veșnică a lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă euharistie, aducere de mulțumire. În sânul Preasfintei Treimi Isus este veșnică euharistie, adică mulțumire veșnică adusă Tatălui pentru că l-a născut din veci în sânul său; veșnică preamărire că prin el, în el cu el și pentru el a creat toate (cf. In 1,1-3); veșnică mulțumire că în el singur Tatăl își află toată bucuria (cf. Mt 3,17); veșnică preamărire adusă Duhului Sfânt pentru că l-a zămislit ca om în sânul feciorelnic al Mariei (cf. Lc 1,35); veșnică preamărire adusă Duhului Sfânt pentru că l-a înviat din morți (cf. Rom 8,11); veșnică preamărire adusă Duhului Sfânt pentru că a dat naștere trupului său mistic în ziua de Rusalii (cf. Fap 2, 1-11); veșnică mulțumire adusă Duhului Sfânt fiindcă prin puterea lui darurile aduse la altar - pâinea și vinul - devin Trupul și Sângele lui Cristos, devin Euharistie pentru noi, adică ne dă posibilitatea ca, împărtășindu-ne, noi să-i oferim Tatălui ceresc adevărata mulțumire a Fiului.

În limba ebraică nu există cuvântul mulțumesc. Un semit, când vrea să-i mulțumească lui Dumnezeu sau unui om, se folosește de cuvintele de preamărire, mărire și laudă, cum a făcut și Isus în rugăciunea de la Cina de Taină (cf. In 17,1-26).

Inima Neprihănită a Mariei ne conduce la euharistia desăvârșită, fiindcă ea este euharistizată în totalitate, fiindcă numai ea singură a putut spune: Sufletul meu (adică inima) îl preamărește pe Domnul, căci mi-a făcut lucruri mari (Lc 1,46. 49); vrea să facă din inima noastră o inimă care să-l preamărească veșnic pe Dumnezeu, să sfințească întreaga noastră fire și, împărtășindu-ne zilnic, să putem spune și noi: sufletul meu îl preamărește pe Domnul, fiindcă mi-a făcut lucruri mari: mi s-a dat ca hrană, ca să am viața veșnică.

În perioada Renașterii italiene au trăit doi sculptori renumiți: Donatello și Brunelleschi. Când Donatello a terminat de sculptat pe Isus răstignit, l-a invitat pe Brunelleschi să-i vadă opera și să-și dea părerea. Brunelleschi a venit și, după ce a privit îndelung, a spus nemulțumit: Ceea ce ai sculptat tu nu este un Cristos, ci un simplu muncitor răstignit pe cruce! Ai uitat că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, deci cel mai frumos om din lume! Donatello, necăjit de neînțelegerea arătată de prietenul său, i-a răspuns, așa cum în mod obișnuit răspund artiștii: Dacă nu-ți place, fă tu ceva mai bun! Brunelleschi a plecat și peste câteva luni l-a poftit la masă pe Donatello. Cum era obiceiul, Donatello vine aducând în șorț de-ale gurii. Când a intrat în atelier și s-a trezit în fața unui Cristos pe cruce de o atât de mare frumusețe și spiritualizare, de mirare, a uitat de ceea ce avea în șorț, și, ridicând brațele spre cer, fără să se sinchisească de ouăle, untul și brânza care i-au căzut în praf, a exclamat: O, aveai dreptate! Eu nu știu să sculptez decât niște simpli muncitori, dar tu arăți cu adevărat pe Fiul lui Dumnezeu (Renașterea italiană).

Fraților! Părinții noștri au încercat să sculpteze în noi, prin educația dată, un fiu, o fiică. Statul, prin școli, a încercat să sculpteze un om, un muncitor, un inginer, un profesor etc., adică un cetățean cinstit, harnic și util societății. Biserica încearcă să sculpteze în noi ceva mai mult: adevărați copii adoptivi ai lui Dumnezeu. Dar, iată ce suntem! Simpli oameni și sărmani păcătoși. Dacă nu suntem noi mulțumiți de noi înșine, atunci să-i spunem Inimii Neprihănite a Mariei: Dacă nu-ți suntem pe plac, fă tu ceva mai bun din noi!

Dacă dorim cu adevărat sfințenia firii, inimii noastre, ea va realiza în noi chipul Fiului lui Dumnezeu și vom simți ca sfântul Paul că: Trăiesc eu, dar nu eu, Cristos trăiește în mine (Gal 2,20). Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire