pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Sfântul Anton de Padova

III

Veți înflori precum crinii

Sfințirea crinilor

Cântăm sau auzim cântând deseori în bisericile noastre următoarele versuri:

Dacă două mari zăvoare

Nu te-ar ține mut mereu,

Ai șopti: Ce meșter oare

Scoate păsări cântătoare?

Și ți-ar spune orice floare:

"Dumnezeu".

Mii de flori ne vorbesc despre existența, frumusețea, înțelepciunea și atotputernicia lui Dumnezeu, dar mai presus de toate floarea de crin; ea este cu predilecție floarea Sfintei Scripturi. Înțeleptul Solomon, când a ajuns cu lucrările mărețului templu din Ierusalim la împodobirea lui interioară, n-a găsit alt ornament mai vrednic de casa Domnului decât floarea de crin (cf. IRg 7,19). Mirele din Cântarea cântărilor nu găsește lucru mai frumos cu care să se asemene pe sine, pentru a-i face bucurie iubitei sale, decât tot floarea de crin. El însuși își iubește aleasa inimii pentru că este total distinsă de alte fete; mirele spune: Cum este crinul printre spini, așa este iubita mea printre fete (Ct 3,1-2). Bucuria mirelui stă în faptul că mireasa lui este frumoasă, curată și plină de parfumul virtuților. Mirele este Cristos și mireasa este Biserica sa, de aceea scena din Cântarea cântărilor se transpune într-un cadru ceresc și mireasa își vede mirele cu brațele pline de crini. Încântată, spune: Iubitul meu în grădina lui s-a dus, între straturi pline de arome, să-și pască turma și crini frumoși s-adune (6,2). Înțeleptul Ben Sirah, când și-a făcut testamentul și a voit să lase cea mai frumoasă povață urmașilor săi, le-a spus: Mireasma voastră să fie ca mireasma de tămâie și voi să înfloriți precum crinul (39,14). Când Isus a voit să ne dea o lecție de încredere în Providența divină, ne-a chemat să privim crinii care nu se ostenesc, nu torc și nu țes, și cu toate acestea sunt mai frumos îmbrăcați decât a fost împăratul Solomon în culmea măririi sale (cf. Mt 6,28-29). Nimeni nu se poate îndoi de faptul că Mântuitorul, asemenea mirelui din Cântarea Cântărilor, a venit să-și pască turma în grădina Bisericii și să adune flori de crin.

O floare de crin, deosebit de frumoasă și de plăcut mirositoare, este sfântul Anton de Padova.

Precum pruncul Isus și-a găsit bucuria în brațele mamei sale, crin preacurat, mai frumos decât îngerii, tot așa și-a găsit bucuria în brațele sfântului Anton. Pentru aceasta îl vedem în icoane sau în statui cu pruncul Isus pe un braț și cu crinul în cealaltă mână.

Putem spune, fără teama de a ne înșela, că sfântul Anton a fost un crin plantat de Maica Domnului în grădina lui Isus de pe acest pământ, fiindcă el s-a născut în sărbătoarea ei, 15 august 1195, în sărbătoarea Ridicării cu Trupul și cu Sufletul în slava cerească. Preacurata Fecioară Maria s-a ridicat la cer pentru a planta crini pe pământ.

Ca să crească, orice crin trebuie udat de ploaia binefăcătoare și irigat pe timp de secetă.

Pruncul născut în familia lui Martin și a Taveriei din Lisabona (Portugalia) îndată a fost dus și spălat cu apa botezului, pentru a primi parfumul crinului, harul sfințitor și i s-a pus numele de Fernando, ceea ce înseamnă om aducător de pace, nume cu specific mesianic, deoarece Isus a fost prorocit că va fi principele păcii. Fernando a fost predestinat să ducă pacea lui Cristos la toți oamenii de bunăvoință.

Mama sa, Taveria, deseori îl va duce la biserica din apropiere, închinată Maicii Domnului, și cu lacrimi de iubire îl va încredința ocrotirii ei cerești. Copilul o privea, se minuna de felul în care mama se ruga și simțea cum îl pătrunde cu credința și iubirea ei. Îngenunchind lângă mormântul sfântului martir Vincențiu, tot din această biserică, cerea ajutorul lui pentru fiul ei: să dea și el dovada iubirii față de Isus cu prețul sângelui său.

Crescut în grădina Maicii Domnului, alături de parfumul de crin al sfântului Vincențiu, udat de lacrimile mamei, Fernando a prins gustul rugăciunii înainte de a ști ce-i rugăciunea. Într-o zi s-a târât de-a bușilea în biserică, în fața sfântului altar și a început să gângurească, să-și miște buzele, așa cum o văzuse pe mama sa făcând de atâtea ori. Numai Dumnezeu a știut ce a voit să spună. Oricum, din inima curată ca de crin a pornit o rugă îngerească. Diavolul invidios a voit să-l sperie, ca să nu mai vină aici niciodată pentru a se ruga și i-a apărut într-o formă înspăimântătoare. Fernando nu s-a speriat; a voit să-și facă semnul crucii, dar n-a reușit să-și ducă mânuța până la frunte ci, cu degetul cel mare a făcut semnul crucii pe lespedea de piatră din fața sa, care s-a înmuiat ca ceara și semnul a rămas întipărit pe ea până azi.

Intuind primejdia care îl pândea în viață din partea necuratului, a înțeles să-și apere crinul inimii, sfânta feciorie, prin votul curăției. Avea doar vârsta de cinci ani și, strecurându-se în biserică, a înaintat până în fața statuii Maicii Domnului și rostește jurământul de a trăi curat toată viața.

Isus a voit ca în această inimă de crin ceresc să pună flacăra iubirii de serafim, ca atunci când îl va hrăni cu pâinea îngerilor, cu prima sfântă Împărtășanie, să desăvârșească în el lucrarea Duhului Sfânt. Pentru aceasta, într-o zi aude cum bate cineva în poartă. Mama îl trimite pe Fernando să vadă cine-i și ce vrea. Deschizând poarta, el vede un mic cerșetor cu un sac pe spate. Ce dorești? l-a întrebat Fernando. Vino să-ți arăt, i-a zis micul cerșetor și, deschizând gura sacului, i-a arătat o mulțime de inimi parcă vii și i-a zis: Asta vreau: inima ta! Dar cine ești? l-a întrebat Fernando. Cerșetorul i-a răspuns: Tu știi cine sunt, pentru că mama ta ți-a vorbit de multe ori despre mine. Și a dispărut. Fernando, întors în casă i-a povestit mamei, care i-a confirmat: Isus îți vrea inima ta. I-a dăruit-o total în ziua primei Împărtășanii și niciodată nu i-a cerut-o înapoi, ci a voit să o facă mai frumoasă din zi în zi.

Crinii trebuie să fie apărați de garduri sau de ziduri, spre a nu fi profanați de animale.

Fernando se retrage între zidurile mănăstirii Fraților Augustinieni. Cronicarul mănăstirii a consemnat în ziua venirii lui: Singurătatea mănăstirii s-a împodobit cu un crin.

Ca și cum ecoul rugăciunilor mamei nu s-ar fi stins în sufletul lui, Fernando vrea ca peste albul crinului să pună purpura roșie a sângelui de martir. Vrea să intre în rândul fraților franciscani, cu o condiție: să-l trimită misionar în Africa, pentru a avea posibilitatea să-și dovedească iubirea față de mântuirea fraților păgâni. A fost primit și la intrarea în ordin și-a luat numele de Anton, ceea ce în limba greacă înseamnă floare, în amintirea unei flori de crin care a umplut pustiul de parfum ceresc: sfântul Anton abate. A dorit ca floarea inimii de crin să o planteze în Africa, numai că planul lui Dumnezeu a fost altul: erau destui creștini-păgâni în Portugalia, Spania, Franța, Italia, care aveau trebuință de o inimă nouă.

Prin predici, rugăciuni, posturi, suferințe și minuni nenumărate a voit să readucă în suflete parfumul virtuților creștine, mai ales parfumul ceresc al cerinței, speranței și iubirii, oferind tuturor un mijloc eficace pentru a-l învinge pe Satana. Sfântul Anton îi învăța pe cei ispitiți să se roage și chiar să scrie pe o bucățică de piele un semn al crucii cu următoarea rugăciune, pe care să o poarte cât mai aproape de inimă: Iată crucea Domnului! Fugiți părților vrăjmașe! A învins leul din tribul lui Iuda, odrasla lui David. Aleluia, aleluia! Mulți s-au bucurat de adevărate minuni urmându-i sfatul.

Nici la moartea sfântului Anton, survenită la 13 iunie 1231, nu a încetat parfumul de crin al sufletului său, ci din contra, la mormânt reîncep minunile. Credincioșii cer papei Grigore al IX-lea, care îl cunoștea destul de bine, fiindcă, sfântul Anton predicând într-o zi la Roma, s-a reînnoit minunea Rusaliilor: toți cei prezenți l-au înțeles în limba maternă. La insistența credincioșilor, episcopilor și a cardinalilor, papa a hotărât deschiderea procesului de beatificare. Se cereau trei minuni care să-i confirme sfințenia. S-au adus peste patruzeci de minuni săvârșite. Unul dintre cardinali se opunea acestei grabe, fiindcă, zicea el, n-a trecut nici un an de la moarte și a-l declara sfânt este împotriva uzanței canonice, așa ceva nu s-a mai pomenit. Dar acest cardinal a avut un vis într-o noapte: se făcea că îl însoțește pe papa Grigore al IX-lea la sfințirea unei biserici. Când au ajuns cu ceremoniile la punerea relicvelor în altar, cardinalul a uitat să le aducă, atunci papa i-a poruncit să ia relicve din trupul unui mort care tocmai atunci era adus în biserică. Cardinalul se opune, fiindcă nu se știe dacă mortul adus este sfânt sau nu. Papa îi poruncește să meargă și, dă la o parte vălul de pe sicriu, să vadă cine este mortul. Făcând ce i s-a poruncit, cardinalul constată că în sicriu este trupul sfântului Anton care răspândea un parfum îmbătător de crin. Trezindu-se, a cerut el însuși declararea oficială de sfânt. Ceea ce s-a și produs în ziua de Rusalii, 30 mai 1232, la mai puțin de un an de la moarte.

Scriitorul Sofocle al Greciei din antichitate a spus o frază memorabilă: Multe sunt minunile lumii, dar cea mai frumoasă este omul (Antigona).

Parafrazându-l, putem spune: multe și frumoase sunt florile lumii, dar cei mai frumoși sunt sfinții și copiii care cresc curați precum crinii și parfumul virtuților lor, parfumul ascultării față de părinți, evlavia față de preacurata, credința în prezența lui Isus din altar, iubirea față de semeni etc., îmbălsămează sufletele noastre, ale tuturor oamenilor de pretutindeni.

Mijlocească sfântul Anton de Padova ca acești crini să împodobească marele templu al lui Dumnezeu din Ierusalimul ceresc într-un chip mult mai minunat decât crinii împăratului Solomon din templul Ierusalimului pământesc. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire