pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Sfântul Anton de Padova

II

Când voi fi sfânt, tu, frate, îl vei preamări pe Dumnezeu

Privirile tuturor oamenilor, din toate timpurile și de pe toate meridianele globului, începând chiar din timpul vieții lui și până azi, s-au îndreptat cu uimire, admirație și încredere spre acest om providențial, cunoscut sub numele de sfântul minunilor - sfântul Anton de Padova.

Care este secretul său de a captiva chiar și pe cei nebotezați: musulmani, hinduși, evrei etc.? Oare minunile mari și multe pe care le-a făcut în viață? Oare minunile excepționale săvârșite la moarte și la mormântul său? Ca cineva să fie declarat sfânt, în procesul său de canonizare trebuie să fie consemnate cel puțin trei minuni, verificate cu cea mai mare scrupulozitate de Biserică. Nu trecuse nici o lună de la înmormântarea lui și o delegație din Padova a și pornit spre Roma, la papa Grigore al IX-lea, spre a cere canonizarea, deoarece numărul minunilor s-au adunat cu zecile. Așa se explică de ce nici nu se împlinise anul de la moarte și, în ziua de Rusalii, anul 1232, este ridicat la cinstea altarelor. De atunci și până azi amintirea lui este tot mai vie pe întreg pământul. Oare minunile continue, ajutoarele pe care le obțin cei ce-și pun încrederea în el l-au făcut atât de cunoscut? Poate. Dar care este secretul său, prin care s-a remarcat mai presus de alții, că a devenit atât de renumit?

Pot spune, fără nici o teamă de a greși, că secretul său a fost Biblia, Sfânta Scriptură, cuvântul Domnului care adeverește că are acel dinamism interior mereu viu, făcându-l pe sfântul Anton trâmbița Duhului Sfânt.

Această carte a cărților, în care găsim expresia "Domnul a zis" de peste două mii de ori, este cu adevărat denumită Cuvântul lui Dumnezeu. Din mulțimea de mărturii despre importanța Bibliei, mă mărginesc la două, la cea a lui Denis Diderot, filozof ateu, care, împreună cu alți liber-cugetători, a întocmit faimoasa Enciclopedie în anul 1751 și la J.W. Goethe, poet, gânditor, om de știință german și distins în literatura universală.

Într-o seară, pe când Denis Diderot se afla în casa baronului Holbach, unde obișnuiau să se adune cei mai celebri necredincioși ai secolului, conversația s-a îndreptat spre ceea ce defineau ei drept absurditățile, stupiditățile și inconsecvențele Bibliei și căreia Diderot i-a pus capăt prin următoarea remarcă: De minune, domnilor, de minune! Eu nu cunosc pe nimeni, nici în Franța, nici în altă parte, care să fi putut scrie și vorbi cu mai multă artă și talent. Eu vă provoc pe toți cei de față, să pregătiți o poveste așa de simplă și sublimă și atât de mișcătoare ca istoria patimilor și a morții lui Isus Cristos, care să producă același efect, care să dea senzație, pe cât de puternică, pe atât de simțită și a cărei influență să fie aceeași după atâtea veacuri! Remarca lui Diderot a închis gura la toți.

J.W. Goethe a spus: Biblia nu este o carte națională, ci cartea națiunilor. Ea este o carte care va trăi veșnic, pentru că atât cât va trăi lumea, nu se va găsi nimeni care să se ridice și să spună: Eu o pricep în tot amănuntul și în tot cuprinsul ei! Eu personal iubesc și prețuiesc Biblia, căci aproape numai ei îi datorez toată cultura mea morală, istorisirile, învățăturile, simbolurile, pildele ei, toate s-au întipărit adânc în mine și m-au influențat într-un fel sau altul.

Aș mai adăuga ceva, cuvintele lui Bettex, pastor german, care spune: Biblia este un pom al vieții prin ale cărui ramuri uriașe și veșnic verzi adie, când dulce, când cu putere, vântul ceresc, un pom cu roade care aduce sfințenie, putere, sănătate, viață veșnică tuturor celor atinși de otrava păcatului. Este interesant de constatat cum protestanții, care admit că Biblia este pentru toți, nu admit să-l știe pe sfântul Anton pentru toți. Redau constatarea lui N. Steinhardt: "Protestanții, care-și râd de sfântul Anton din Padova mi se par tare neînțelegători. În sfântul Anton de Padova ei văd un patron al cheilor pierdute și al cățeilor rătăciți. E de bon ton să dai din umeri surâzând când auzi de un sfânt care s-a specializat în asemenea fleacuri și-și recrutează clientela printre babe surde, uituci, maniaci, diabetici. Chiar și mulți dintre credincioșii Bisericii Romane îl evită, preferând societatea selectă a unui Augustin, a unui Toma din Aquino, a unui Ieronim. Sfântul Francisc din Assisi, cu toate trăsăturile sale contestate de hippy - umbla gol, stătea de vorbă cu păsărelele, trăia din cerșit - e mai bine văzut pentru că e pitoresc (păsările sunt poetice), dar ce să crezi despre un sfânt care se îngrijește de ființe atât de puțin îmbietoare și interesante ca bătrânii care nu-și găsesc cheile, care și-au pierdut câinele, care uită că au uitat? Câtă orbire și îngustime! Sfântul Anton este deosebit de vrednic de toată admirația pentru că este atât de bun încât îi e milă de niște biete ființe de care toată lumea găsește de cuviință să râdă ori măcar să le privească de sus, cu ironie și condescendență. Dar pierderea unor chei poate fi prilej de cruntă suferință (mai penibilă fiindcă pare și ridicolă), iar moartea unui cățel iubit e o tragedie pentru cine-i singur pe lume și slab în fața vieții. Există și un snobism al compătimirii: numai față de eroi și evenimente solemne. Pe când sfântul Anton îndrăznește a se înduioșa de mărunte dureri și a se apleca milos asupra obidiților în haine negre, a celor luați peste picior și a amatorilor de pisici. Eu văd aici un prea plin de bunătate, o subtilă îndurare: un fel de misionarism nu în depărtatele insule ale mărilor sudului ci în regiunile cele mai modeste ale isihiei, la întretăierea dintre pricepere și resemnare. N-au și învinșii, zăpăciții și ghinioniștii dreptul la mângâiere? Pe de altă parte, unii exegeți catolici arată că sfântul Anton nu ajută la regăsirea unor obiecte pierdute, ci la regăsirea credinței pierdute" (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1997, pag. 128).

Toate religiile creștine au Biblia; toate popoarele lumii cunosc citatele cele mai înțelepte din ea și descoperă în sfântul Anton de Padova paginile vii ale Scripturii, un fel minunat de viață care se dăruiește. Secretul lui a fost acela că a trăit din plin îndemnul sfântului Paul dat lui Timotei: Tu însă rămâi în cele ce ai învățat, fiindcă de mic copil cunoști Sfintele Scripturi, care pot să-ți dea înțelepciunea necesară mântuirii. Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu și de folos spre învățătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre dobândirea înțelepciunii întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit, bine pregătit pentru orice lucru bun (2Tim 3,14-17). Minunatul vas al Sfântului Duh, Anton de Padova, pe care sfântul Francisc de Assisi l-a numit: episcopul meu, predica în fața Sfântului Părinte Grigore al IX-lea și a cardinalilor adunați în consistoriu, precum și în fața oamenilor de vază din diferite națiuni: greci, romani, francezi, germani, slavi, englezi etc. Anton a fost înflăcărat de Duhul Sfânt și vestea cuvântul lui Dumnezeu într-o manieră atât de eficace, atât de pătrunzătoare, dulce, clară, încât toți, cu toate că erau de diferite limbi, înțelegeau tot ceea ce el le spunea. Cardinalii își șopteau unii altora: Oare acesta, care predică, nu este portughez? Însuși papa s-a minunat atât de mult de profunzimea predicii lui încât a consemnat în scris: Cu adevărat acesta este arca Testamentului.

Cuvântul arc sau arcă are înțelesuri atât de profunde: arcul este partea construcției unei clădiri care susține bolta și acoperișul; arca are sensul de casă-forte, seif, pentru păstrarea lucrurilor de preț. În acest fel înțelegem și sensul de arcă a lui Noe, fiindcă a salvat oameni și animale de la nimicirea potopului.

Sfântul Anton, numit "Arca Testamentului", înseamnă că a fost păstrătorul fidel al celei mai mari comori: Testamentul lui Isus, adică al cuvântului lui Dumnezeu. Într-adevăr, s-a bucurat de o memorie atât de minunată, nu atât ca fenomen al naturii, cât mai ales ca dar al Duhului Sfânt, darul științei, încât s-a spus că: dacă ar dispărea și ultimul exemplar al Bibliei, el ar fi fost în stare s-o refacă în întregime. Timp de nouă ani a fost trâmbița Sfântului Duh, care a ridicat în picioare mase imense de creștini adormiți în indiferență sufletească și îndârjiți în lupte fratricide.

Ravagiile, pe care le făceau sectarii și ereticii în sânul Bisericii, se datorau insuficientei cunoașteri a Sfintei Scripturi. Ereticii și sectarii se pretindeau adevărați tălmaci ai Bibliei, umblând cu sublinieri și retușări în Scriptură, ca și azi, și cărora li se pot aplica cuvintele lui Isus adresate saduceilor: Greșiți, neștiind Scripturile și nici puterea lui Dumnezeu (Mt 22,29), iar lumea de rând, analfabetă, își trăia viața plină de patimi departe de cele sfinte.

Sfântul Anton a înțeles că redresarea vieții creștine începe aici, de la cunoașterea Scripturii, fiindcă însuși Mântuitorul le-a spus iudeilor: Cercetați Scripturile, deoarece voi socotiți că în ele aveți viață veșnică. Și tocmai ele sunt acelea care dau mărturie despre mine! (In 5,39); și: Dacă rămâneți în cuvântul meu, veți fi cu adevărat ucenicii mei; veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi (In 8,31-32). Sfântul Anton, cunoscând Scripturile, trăindu-le și predicându-le, a devenit ciocanul ereticilor din Rimini, Montpellier, Toulouse, Puy, Limoges, Padova etc., unde, dacă nu-l ascultau oamenii, îl ascultau peștii mării, îl ascultau animalele, ca măgărița lui Bonvil și chiar diavolii, care fugeau din calea lui; iar libertatea de care s-a bucurat, datorită adevărului din Scriptură, l-a făcut drept mare eliberator din orice necaz.

Aici aș vrea să fac o dublă remarcă, referitor la necesitatea cunoașterii Scripturii azi și la libertatea pe care o doresc mulți și o socotesc drept făuritoare de valori. În primul rând, preotul care nu are Scriptura în mână, în inimă și pe buze, nu este preot adevărat și nu poate fi preotul lui Isus Cristos, deoarece Mântuitorul este Cuvântul lui Dumnezeu, este Scriptura, este revelația și kerigma ei. Iar în al doilea rând, libertatea nu crează valorile, de orice natură ar fi ele, ci ea le cerne, ea este sita care se mișcă în mâna lui Dumnezeu și trece prin ea, ca adevărate valori, numai acei care s-au lăsat măcinați de crucea zilnică spre a deveni făină fină pentru pâinea fraților lor. Cei care nu înțeleg aceasta, rămân în sită ca tărâța, care se agită și se lovește cu capul de marginile ei, dar nu poate trece. Menirea tărâței este de a îngrășa porcii și alte animale care devin apoi nărăvașe și, pentru a le stăpâni sunt necesare diferite instrumente ca: zăbala, frâul, căpăstrul, biciul etc.

Cine simte că are adevărata chemare la preoție și la adevărata libertate, să le caute după exemplul sfântului Anton în cuvântul lui Dumnezeu și va deveni ucenicul lui Isus, cunoscător al adevărului veșnic.

În 1946, papa Pius al XII-lea l-a declarat pe sfântul Anton învățător al Bisericii cu titlul de Doctor evangelicus, titlu meritat din plin, fiindcă nu încape îndoială: el, care a ajuns atât de mare prin cuvântul lui Dumnezeu, ne poate ajuta și pe noi ca să înțelegem Scripturile, să trăim învățătura lor și să devenim mari în împărăția lui Dumnezeu.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire