pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Epifania Domnului

Am venit să ne închinăm lui

(6 ianuarie)

Am cântat și am repetat de mai multe ori la psalmul dintre lecturi următorul verset: Ți se vor închina, Doamne, toate neamurile pământului!

Și noi suntem chemați azi să ne închinăm Domnului împreună cu toate neamurile pământului.

Îndemnul profetului Isaia din prima lectură (60,1-6) are menirea să ne antreneze în acest scop, el spune: Scoală-te, luminează-te, căci a venit lumina ta și slava Domnului a răsărit peste tine. Profetul vrea să țină trează conștiința poporului asupra adevărului: Dumnezeu este prezent în mijlocul său pentru a-l lumina. Acela care i se închină dă dovadă de lumina credinței. Cine uită de rugăciune, uită de Dumnezeu, uită de suflet, uită de destinul său.

Prezența lui Isus în lume a fost descoperită de magi datorită dorinței lor de a-l găsi pentru a i se închina. Steaua miraculoasă i-a călăuzit la locul unde se afla pruncul Isus.

În măsura în care se naște în suflet dorința închinării datorate divinității, apare în lume o stea călăuzitoare.

Steaua miraculoasă, menită să conducă toate popoarele la descoperirea Tatălui ceresc vrednic de închinarea îngerilor și a oamenilor, este Isus însuși.

Isus a fost prezis ca o stea care va răsări din Iacob, spre a-l conduce pe Israel la fapte de vitejie (cf. Num 24,17).

Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, prezice apariția lui Isus în lume ca pe un soare care răsare din înălțime (cf. Lc 1,78).

Când a apărut și a fost prezentat la templu, bătrânul Simeon îl descrie în toată strălucirea sa aducătoare de mântuire ca lumină spre luminarea neamurilor și slava lui Israel (cf. Lc 2,30-32).

Isus se afirmă ca lumină spre luminarea neamurilor în plină amiază la fântâna lui Iacob în discuția cu femeia samariteană, el îi spune: Vine ceasul și acum este când adevărații închinători se vor închina Tatălui în spirit și adevăr, deoarece astfel de închinători vrea Tatăl (In 4,23). Și Isus a rămas în mijlocul samaritenilor două zile pentru a-i face închinători în spirit și adevăr.

Cunoscându-l pe Isus ca pe un intim închinător în spirit și adevăr al Tatălui, apostolii, conștienți că nu se pot ridica pe aceeași treaptă a rugăciunii, i-au spus: Doamne, învață-ne să ne rugăm, cum a învățat și Ioan pe ucenicii lui. Și el i-a învățat Tatăl nostru (cf. Lc 11,1-4; Mt 6,9).

Conștient de faptul că misiunea sa vizibilă pe pământ se apropie de sfârșit, Isus s-a rugat la Cina cea de Taină pentru ca Biserica sa de pe pământ să rămână ca o stea călăuzitoare, ca fiecare om de pe acest pământ să poată spune cu magii: Am văzut steaua lui la răsărit și am venit să ne închinăm lui! Iată ruga lui Isus: Părinte, a venit ceasul! [...] Eu te-am preamărit pe tine pe pământ [...] Eu pentru aceștia mă rog... și pentru cei care vor crede în mine. Ca toți să fie una [...] încât lumea să creadă că tu m-ai trimis (In 17,1.4.9.20.21). De această închinare adusă Tatălui în numele său, Isus și-a condiționat prezența sa invizibilă în lume: Unde sunt adunați doi sau trei în numele meu, acolo sunt și eu în mijlocul lor (Mt 18,20).

Biserica de la început, compusă din cei doisprezece apostoli în mijlocul cărora era Maica Domnului, desigur mai erau alți ucenici și femei care l-au urmat, s-a întrunit în rugăciune, Isus manifestându-și prezența prin Duhul Sfânt care coboară asupra lor sub chipul limbilor de foc, putem spune ca niște stele venite din cer. Preacurata devine Steaua dimineții, după cum o invocă întreaga creștinătate în Litaniile lauretane. Fiecare apostol putea spune cu Petru, pentru care Isus s-a rugat să nu-i scadă credința și el să-i întărească pe frații săi (cf. Lc 22,32), și care, considerându-și comportamentul, zice: sunt ca o lampă ce strălucește în loc întunecat, până se va lumina de ziuă și va răsări luceafărul (steaua dimineții) în inimile voastre (2Pt 1,19).

Isus însuși s-a recunoscut și s-a recomandat: Eu sunt steaua luminoasă a dimineții (Ap 22,16) și a făgăduit că aceluia care își va păstra credința îi va da steaua dimineții (Ap 2,28).

Isus s-a afirmat drept steaua luminoasă a dimineții fiindcă Biserica sa era la răsărit, era în prima fază a existenței sale de lumină pe pământ. Apostolii au preluat lumina lui Cristos și au transmis-o lumii întregi.

Nu trebuie să subestimăm rolul magilor (Mt 2,1-12). Prin venirea lor, prin grija lor față de tot ce se petrece în cer și pe pământ, dar mai ales prin închinarea lor, au produs o schimbare totală în istoria omenirii, descoperindu-i sensul: căutarea lui Dumnezeu pentru a-l adora (cf. CBL 859-860), fără a se scandaliza de sărăcia pruncului. Ei cred în providența care se manifestă în tot cosmosul, cred și în viitorul regesc al acestui prunc. Isus însuși ne va învăța să-l cunoaștem pe Tatăl cântându-i atotputernicia, înțelepciunea, frumusețea, nemărginirea și providența părintească din minunata carte a naturii, opera mâinilor sale (cf. Mt 6,26-30).

Indubitabil, în viața sa de pe pământ, Isus a strălucit prin rugăciunile sale.

Ce i se descoperă celui care intră în misterul rugăciunii lui Cristos?

Multe. Apostolul Paul ne oferă ceva în lectura a II-a (Ef 3,2-3.5-6) și anume că numai cel care se luminează prin rugăciune poate înțelege că neamurile, popoarele păgâne, sunt împreună-moștenitoare ale făgăduinței, ca mădulare ale aceluiași Trup mistic, care are ca suflet pe Duhul Sfânt, fiindcă nimeni nu-i poate spune lui Dumnezeu: Tată, decât în Duhul Sfânt.

De ce cei din Vechiul Testament n-au ajuns la această descoperire?

Simplu: Isus n-a venit decât la timpul stabilit de Dumnezeu și numai el singur ni l-a descoperit pe Tatăl. Numai prin descoperirea lui Dumnezeu ca Tată pot deveni toți oamenii conștienți de misiunea lor de a face parte din trupul mistic al lui Cristos.

Fiecăruia dintre noi apostolul Paul ne adresează același îndemn ca și efesenilor: Trezește-te, tu care dormi, și ridică-te din morți, și te va lumina Cristos (Ef 5,14), îți va da steaua dimineții să fii pentru cei care nu cred călăuză pentru a-l găsi pe cel care este vrednic de toată închinarea în cer și pe pământ.

Primii creștini se adunau înainte de răsăritul soarelui, la chemarea luceafărului de dimineață, Isus - Eu sunt steaua dimineții -, despre care ne relatează un păgân, Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bitiniei, că: Au obiceiul de a se aduna în aceeași zi (duminica), înainte de răsăritul soarelui și-i cântă împreună lui Cristos un imn, ca unui zeu (Epistola 10,94,7).

Ca și magii, noi îl putem găsi pe Isus. Nu în ieslele sărace, ci în sfânta Euharistie.

Magii, după ce i s-au închinat, i-au dat daruri: aur, smirnă și tămâie.

Ruga, dacă nu-l face pe om mai darnic, nu-i adevărată închinare, nu duce la acea asemănare cu Isus, care a știut să primească numai pentru a da; a primit aurul, smirna și tămâia pentru a le oferi în schimbul iubirii și al credinței. Dacă veți ști să dăruiți, atunci se va adeveri despre voi ceea ce a spus sfântul Paul despre credincioșii din Filipi: Voi luminați în lume ca stelele (Fil 2,15).

Să ne unim în rugăciune în numele lui Isus, ca să realizăm prezența sa în mijlocul nostru și să ne adresăm Tatălui: Dumnezeule, care, prin steaua călăuzitoare, l-ai descoperit astăzi neamurilor pe Fiul tău unul-născut, dă-ne, te rugăm, harul ca noi, care te-am cunoscut prin credință, să ajungem să privim chipul măririi tale! (LR). Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire