pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Fericitul Ieremia Valahul

Îi învăța pe toți să spună: Bucură-te, Regină

(9 mai)

Inspirat de Duhul Sfânt, profetul David a spus: Precum cerbul dorește apa izvoarele, tot așa sufletul meu te dorește pe tine, Dumnezeule! Sufletul meu este însetat după Dumnezeu, după Dumnezeul cel viu! Când voi veni oare și mă voi arăta în fața Domnului? (Ps 41, 2-3).

Azi îl cinstim pe fericitul Ieremia al cărui suflet e însetat după Dumnezeu mai mult decât cerbul după apa izvoarelor. Dorul după izvorul apelor este chemarea la sfințenie pe care Dumnezeu o dă fiecărei ființe umane.

În măsura în care ne străduim să-l cunoaștem, în acea măsură vom păși pe urmele lui spre apa izvorului viu care este Dumnezeu.

Deși este declarat de sfânta Biserică doar fericit, noi îl cinstim ca sfânt, fiindcă poartă amprenta sfințeniei asemenea celor mai mari sfinți ai Bisericii.

Cum putem cunoaște sfântul?

Sfântul se poate cunoaște pe acest pământ după trei caracteristici: el se cunoaște perfect pe sine însuși cu toate slăbiciunile sale, ceea ce îl face smerit; este capabil să ia hotărâri îndrăznețe pe bază de credință, speranță și iubire și, în al treilea rând, stabilește o armonie plăcută în jurul său prin tot ce face, asistat fiind de Duhul Sfânt și călăuzit de preacurata Fecioară Maria.

Prima carte despre viața fericitului Ieremia a apărut încă din anul 1670 la Napoli, în Italia. În 1905 cartea a fost adusă în România de George Sion și păstrată în biblioteca Universității din Cluj închisă într-o casă de fier, sub cheie, ca să nu fie furată, uzată, distrusă de rozătoare sau de incendii. Era păstrată ca o adevărată comoară, de aceea îi putem aplica cuvintele Scripturii: Ești grădină încuiată, sora mea, mireasa mea, fântână acoperită și izvor pecetluit (Ct 4,12).

Mult timp, pentru noi, fericitul Ieremia a fost ca o comoară ascunsă, care acum se revelează din plin.

În rezumat, se spune că Ieremia, fiul lui Stoica Costin și al Margaretei Bărbat, s-a născut în ziua de 29 iunie 1556 și a fost botezat cu numele de Ion.

Părinții au fost cei dintâi care l-au ajutat să se cunoască pe sine printr-o pedagogie uimitoare, deși erau oameni simpli, dar plini de darurile Duhului Sfânt. A dus o viață la țară, ca toți copiii din acel timp. Într-o zi, privind un șir lung de cocori, l-a întrebat pe tatăl său: Unde se duc? Răspunsul a fost: Aceste păsări se duc într-o țară cu climă mai dulce, unde nu este iarnă cu ger, unde din toamnă se trece la primăvară... Acolo și oamenii sunt mai luminoși și mai tari în credință. Altădată mama îi vorbise deseori despre faptul că există o astfel de țară în care sufletele curate ale călugărilor se înalță spre cer așa cum se înalță privighetorile în aer pentru a-i aduce laudă lui Dumnezeu. I-a descris în culori vii cum în acea țară trăiește papa de la Roma, apărătorul credinței. Pe drept putem spune că mama Margareta a fost cea dintâi care i-a deschis fiului calea spre Roma, iar fericitul Ieremia i-a deschis, peste veacuri, adică în zilele noastre (7-9 mai 1999), calea Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea spre București. În sufletul copilului nevinovat Ion s-a aprins dorul de ducă în acea țară, ca să se umple de lumină și credință, să se înalțe spre cer în rugi fierbinți cu sfinții călugări, să fie cât mai aproape de papa, urmașul lui Petru, care are misiunea de a-i întări în credință pe frații săi (cf. Lc 22,32).

Dorul după sfințenie nu se improvizează. Ea este arta mântuirii pe care părinții crescuți în spiritul Evangheliei lui Isus o transmit copiilor. Armonia dintre tată și mamă dă naștere vieții spirituale dintre copiii lor și Dumnezeu. Când lipsește această armonie, lipsesc sfinții și diavolul face ravagii, ducând sufletele tinere la iad. De iad s-a temut copilul Ion cel mai mult.

Am auzit într-o zi (4 noiembrie 1987 la Mărgineni-Bacău) o conversație dintre un om beat și un copil de vreo 13-14 ani, care, trecând pe lângă cel beat, nu l-a salutat. Bețivul s-a întors și i-a spus: Dă bună ziua, bă, boule! Așa te-a-nvățat mă-ta? Pregătit să o rupă la fugă, copilul i-a răspuns obraznic, dar inteligent: Mama m-a învățat bine, dar tata este bou ca tine și eu m-am luat după dânsul. Și a fugit. Bețivul ar fi voit să-l prindă, dar alcoolul ridicat la cap i-a tăiat picioarele, ca să-și confirme calificativul de bou, și s-a mulțumit doar cu o înjurătură urâtă - de mamă - și a sughițat acru. Cu astfel de părinți, avem penurie de sfinți.

Mai mult ca oricând avem nevoie de părinți sfinți, ca să avem copii fericiți!

Hotărârea luată în spirit de credință, speranță și iubire.

Mama îl învățase pe Ionel al ei ceea ce spune Scriptura, ca atunci când vede un om sărman, un bătrân, un bolnav sau un cerșetor, să nu treacă nepăsător, fiindcă pomana iartă păcatele și aduce binecuvântarea lui Dumnezeu.

Nu erau pe atunci nici discoteci și nici televizoare cu filme pornografice. Oamenii ascultau cântările bisericești și pe cele din folclor, priveau cerul înstelat și pământul cu minunile pe care Creatorul le-a pus în operele sale și erau fericiți.

Într-o zi se afla la piață cu zarzavat de vânzare. Un bătrân cerșetor, căruia i-a dat ceva de pomană, i-a spus profetic: Tu vei pleca dincolo de munți, spre miazăzi, într-o țară care se numește Italia. Vei merge cale lungă și vei avea multe de suferit. Dar nu te teme, deoarece nu ți se va întâmpla nici un rău. Ajuns la capătul călătoriei, vei intra în slujba unui domn foarte mare. Îl vei sluji cu toată dragostea și vei fi răsplătit cu mărinimie.

Și, ca mirele din Cântarea Cântărilor, Ion aude mereu chemarea tainică: Scoală, vânt de miazănoapte! Vino! [...] În grădină tu să intri și din roadele ei scumpe să culegi și să mănânci! (id. 4, 15-16). De frică să nu fie oprit de părinți, a părăsit toate pe ascuns și a pornit în direcția în care au zburat cocorii: Iată-l vine, săltând peste coline și trecând din munte-n munte (id. 2,8) până când a ajuns la o cetate, Alba-Iulia. Aici, un bătrânel misterios îi face cunoștință cu un medic italian care îl conduce în țara dorită, Italia, până la Bari, unde, spre dezamăgirea lui, constată că lumea este mai rea decât în țara sa. Îl prinde dorul și ispita de a se întoarce acasă. Pentru a treia oară îi iese în cale acel bătrân misterios, despre care se crede că ar fi fost chiar sfântul Iosif, care l-a încurajat să meargă la Loreto unde este casa preasfintei familii adusă de la Nazaret; sau la Roma unde este Sfântul Părinte, ori la Napoli unde se află o mănăstire cu călugări sfinți. Atras de dorul sfințeniei, Ion alege drumul spre Napoli și la poarta mănăstirii declară: Am venit aici, fiindcă vreau să-mi mântuiesc sufletul.

Armonia pe care o creează în jurul său.

Primit între frați, și-a luat numele de Ieremia. În sfârșit, poate spune: Iarna a trecut, ploaia a încetat. Flori pe câmp s-au arătat și a sosit vremea cântării (id. 2,11-13).

În timpul vizitei în țara noastră, Sanctitatea sa papa Ioan Paul al II-lea a spus că este fericit să viziteze acest pământ binecuvântat și recunoscut drept Grădina Maicii Domnului. Sărbătoarea fericitului Ieremia a fost la mijlocul vizitei (8 mai) și în luna mai, luna florilor, dedicată cinstirii preacuratei Fecioare Maria. Ieremia Românul își găsește locul potrivit în Grădina Maicii Domnului, care este plină de cele mai frumoase flori, de cei mai aleși sfinți.

Deseori va fi auzit cântând pe stradă cu copiii: Salve, Regina.

Oamenii vor veni la el din toate părțile să-i asculte îndemnurile sfinte, să fie vindecați de bolile lor etc. Unei mame i-a spus că va naște un copil care va fi ca un alt sfânt Francisc de Assisi. Copilul a murit la opt zile după naștere, dar s-a constatat că avea întipărite stigmatele în trupușorul său.

Atât oamenii simpli din popor, cât și literați, artiști, marchizi, duci, teologi, religioși, comercianți, oameni politici, pe stradă și mai ales când reușeau să-l aibă în casa lor, stăteau ca să-l asculte cu atenție și venerație ca pe un înger, simțind cum vorbește prin el Duhul lui Dumnezeu, cum trec prin privirile lui razele înțelepciunii divine și-i înflăcărau cuvântul și, ca și cum ar fi descris lucruri văzute cu ochii, rămânea extaziat. Când cobora de pe înălțimile vertiginoase ale spiritului, privirea sa înfocată își recăpăta culoarea palidă a călugărului auster, a celui care postește și se roagă mult.

Fratele Ieremia, numai prin prezența sa umplea de lume cocioabele ori sălile cele mai aurite, maghernițele sau palatele episcopale. Toți ar fi dorit să trăiască o mie de ani, dar văzându-l cum își târăște piciorul, cum se oprește din când în când pentru a-și trage sufletul, cum înfățișarea sa devine tot mai transparentă, nu se putea să nu se gândească cu tristețe că sfârșitul îi este aproape. Ca despărțirea să nu li se pară prea tristă, îi cereau câte o amintire: o iconiță, o medăliuță, ceva atins de mâinile sale. De multe ori, scrie părintele Severino, s-a întâmplat să se întoarcă la mănăstire cu o bucățică din haină sau pelerină mai puțin, tăiată de cei mai abili cu foarfece ori cu vreun cuțit ascuțit așa cum trebuie. Din cauza mulțimii care se îmbulzea în jurul său, el nu observa nimic. Fericiții norocoși prin furt păstrau corpul delict ca pe o relicvă prețioasă.

Simțind cum prin mijlocirea fericitului Ieremia se obțin atâtea lucruri minunate de la Dumnezeu, prințesa Stigliano a voit să obțină mai mult decât o simplă relicvă, l-a rugat să accepte ca el să fie naș la sfântul Mir pentru amândoi nepoțeii ei. Aflând că un călugăr nu poate fi naș fără învoirea superiorilor săi, prințesa s-a angajat personal să-i obțină aprobarea chiar de la Sfântul Părinte Grigore al XV-lea. Și a obținut-o. Avându-l alături pe fratele Ieremia, nepoțeii prințesei credeau că au alături pe cine știe ce principe din casa regală și se arătau mândri de așa naș. Fratele Ieremia, urmărind desfășurarea ritului sacru, se înălța cu sufletul său curat spre cer, ca să cânte laudă lui Dumnezeu fiindcă l-a rânduit ca martor pe lângă cei chemați să mărturisească și să apere chiar cu prețul vieții credința în Cristos Domnul (cf. P. Teodosio da Voltri, Ion Costist, traducere de pr. Eduard Ferenț, pag. 186-190).

În preajma fericitului nostru parcă și cerul cu sfinții săi se simțea mai bine și chiar preacurata i-a descoperit secretul armoniei.

Fratele Ieremia mărturisea, și trebuie să-i dăm crezare, că însăși Maica Domnului i-a recomandat să recite zilnic trei Salve, Regina de trei ori pe zi: trei dimineața pentru cei care trăiau în păcate de moarte ca să obțină harul de a nu muri și de a nu ajunge în iad; trei la amiază pentru cei care erau în agonie și trei seara pentru sufletele din purgator. Mai recita trei Ave, Maria ca recunoștință față de Preasfânta Treime pentru privilegiile acordate preacuratei: față de Tatăl care a făcut-o Fecioară puternică, față de Fiul care a făcut-o Tronul înțelepciunii și față de Sfântul Duh care a umplut-o cu toate darurile sale.

Emoționant este faptul cum ducesa de Girofalco, Virgilia Ravaschieri, a acceptat această practică de pietate, dar nu o îndeplinea la orele fixate. Fratele Ieremia a îndemnat-o să păstreze timpul fixat și, conformându-se, a fost salvată de la moarte în cutremurul de pământ din 4 aprilie 1626. Ducesa nu știa ce să facă, pe de o parte era grăbită să se întâlnească cu slujitorii, pe de altă parte trebuia să rămână în capelă și să se roage cele trei "Salve, Regina" pentru cei în agonie. A îngenuncheat și a început ruga. Nici nu a terminat-o bine și cutremurul a dărâmat castelul sub ale cărui dărâmături și-au găsit moartea cei adunați pentru întâlnirea programată. Ea a scăpat pentru că s-a rugat așa cum și-a programat.

Cele mai dese cutremure le găsim în familii și nu rareori auzim înjurături și blesteme, bufnituri de pumni și geamuri sparte, strigăte disperate după ajutor și plânsete de copii. Cauza? Neînțelegerile dintre soți. Cauza? Lipsa de credință și de rugăciune. Cu câtă nostalgie cânta o nevastă tânără:

Când eram la mama fată
Mâncam turtă coaptă-n vatră
Și trasă prin răzătoare,
Mi-era fața ca o floare.
Dar de când m-am măritat
Și-s nevastă la bărbat
Mănânc pâine și beau vin;
Pun la inimă venin.

Din păcate, moștenirea tristă pe care o lasă azi multe mame fiilor lor este doar veninul inimii. Și copiii preferă mai mult străzile decât casele părintești, mai mult barurile decât bisericile, mai mult furtul decât munca cinstită, mai mult viciul decât virtutea...

Participăm la sfânta Liturghie în cinstea fericitului Ieremia. Aceasta ne sfințește, fiindcă imprimă în noi cele trei elemente ale sfințeniei: cunoașterea de noi înșine, fiindcă spunem Mărturisesc lui Dumnezeu Atotputernicul și vouă fraților că am păcătuit, adică ne recunoaștem de păcătoși; stabilește armonia între noi prin cuvântul Domnului, cuvântul Scripturii, inspirat de Duhul Sfânt și ne dispune pentru hotărârea hotărârilor: de a ne uni cu Isus din sfânta Împărtășanie pentru a realiza unirea cu dumnezeirea, ca să putem spune cu sfântul Paul: Trăiesc eu, dar nu mai trăiesc eu, Cristos trăiește în mine (Gal 2, 20) ) și să trăim acest adevăr asemenea fericitului Ieremia, care peste tot era ca o liturghie vie în mijlocul confraților și al tuturor credincioșilor! Privind spre cer din când în când, ofta ca regele David: Când voi veni oare și mă voi arăta în fața Domnului? Ca o pregătire pentru arătarea sa în fața Domnului, în ajunul solemnității Adormirii Maicii Domnului din anul 1608, fratele Ieremia a avut fericirea de a o vedea pe Maica Domnului cu pruncul Isus în brațe. Fericit, dar și uimit, a întrebat-o: Doamna mea, ești regină și nu ai coroană? Preacurata i-a răspuns cu multă gingășie: Frate Ieremia, coroana mea este Fiul meu. Răpit de atâta frumusețe cerească, în sufletul lui s-a deșteptat o rugăminte, pe care o redau prin cuvintele Scripturii: Ca pe o pecete la sânul tău mă poartă; poartă-mă pe mâna ta ca pe o brățară! [...] căci marea nu poate stinge iubirea, nici râurile s-o potolească (Ct 8, 6-7). Nu trebuie să ne îndoim o clipă că deși moartea trupească i-a venit din cauza frigului de pe pământ, dar iubirea și dorul după fericirea gustată în compania preacuratei și a pruncului divin i-au accelerat-o.

S-a născut pentru cer, pentru fericirea veșnică, în ziua de 5 martie 1625.

În așteptarea înălțării lui la cinstea altarelor prin declararea de sfânt, să-i cerem mijlocirea de a deveni noi înșine sfinți spre slava lui Dumnezeu în timp și în veșnicie.

Despre el se poate spune ceea ce relatează Sfânta Scriptură despre Iob: Era om simplu și drept, se temea de Dumnezeu și se ferea de păcat (Iob 1,1).

Dă-ne, Doamne, ca, urmând exemplul fericitului Ieremia, să fim și noi oameni simpli ca pruncii și drepți, fără păcat, fiindcă și sufletul nostru te dorește pe tine, Dumnezeule, așa cum cerbul dorește apa izvorului veșnic. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire