pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Pomenirea Tuturor Credincioșilor Răposați

Să se odihnească în pace

(2 noiembrie)

Pomenirea tuturor credincioșilor răposați face parte din adevărul de credință. La liturghiile duminicale și la marile solemnități proclamăm cu întreaga Biserică: "Cred în împărtășirea sfinților" (Crezul). Legătura spirituală care ne leagă pe toți: din rai, din purgator și de pe pământ, este iubirea.

Dacă unii dintre cei dragi au fost chemați de Dumnezeu, au trecut din timp în veșnicie, și se află încă în acel loc întunecos de unde nu pot ieși până nu vor plăti și ultimul bănuț, așa cum ne spune Mântuitorul (cf. Mt 5,26), fiindcă nimic pătat nu poate intra în paradis, dar ei vor fi mântuiți ca prin foc (cf. 1Cor 3,15), noi îi putem ajuta cu orice faptă bună făcută din iubire față de Dumnezeu, față de slava împărăției sale, din care sunt meniți să facă și ei parte.

Animat de această iubire față de slava lui Dumnezeu și față de cei răposați știuți și neștiuți, sfântul Odilon, abate de Cluny, încă din anul 998, a poruncit călugărilor săi ca la 2 noiembrie să se facă pomenirea tuturor răposaților care au trăit odinioară în aceste mănăstiri benedictine. Sub influența celor peste o mie de mănăstiri răspândite pe tot întinsul Europei, întreaga creștinătate apuseană a adoptat acest obicei, iar în anul 1311 papa de la Roma a stabilit în mod oficial ca la 2 noiembrie să fie celebrată pomenirea tuturor credincioșilor răposați (cf. Viețile sfinților, vol. II, pag. 224).

Pe cei răposați îi pomenim prin rugăciuni, sfinte Liturghii, pomeni, indulgențe și alte jertfe spirituale, în măsura în care credem în viața veșnică, sperăm să-i revedem în fericirea raiului și îi iubim, așa cum vrea Dumnezeu.

Ca să nu ne fie rușine într-o zi de sărăcia noastră spirituală, de lipsa de iubire, de speranță și credință, să facem, nu numai azi, dar zilnic, ceea ce ne spune inima că trebuie făcut, ceea ce Biserica ne învață în această privință.

Mai presus de toate, ca tot ceea ce facem să le fie de folos, noi înșine trebuie să avem conștiința unei bune relații cu Dumnezeu, tendința de a ne apropia tot mai mult de el. De fapt, cei care au murit, de ce au murit? De ce trebuie să moară omul? Noi de ce va trebui să murim?

Omul a fost creat spre a fi nemuritor, pentru a trăi fericit, a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,27) și, fiind așezat în Eden, adică în paradisul pământesc (id. 2,8), a fost destinat, ca prin tot ce va face să se apropie tot mai mult de Creator, să-l cunoască, să-l iubească și să-l slujească spre o mai mare înfrumusețare a întregului cosmos. A intervenit Șarpele viclean și i-a strecurat otrava păcatului în suflet și astfel s-a rupt legătura sfântă dintre creatură și Creator și sărmanul înșelat de diavol a început să se îndepărteze vertiginos de Dumnezeu prin teamă, ignoranță și alte vicii, ascunzându-se în egoismul său (id. 3,10). Aceste tendințe le-au moștenit toți urmașii lui Adam, începând mai ales cu Cain care a săvârșit prima crimă și a adus primul mort pe pământ (id. 4,14). Diavolul, patimile descătușate, firea coruptă de păcat, lăcomia după bunuri, după plăceri dezordonate și onoruri vanitoase, exemplul rău al semenilor etc., toate au contribuit și, din păcate mai contribuie și azi, la accelerarea procesului de înstrăinare a omului de centrul său de echilibru, de Creator.

Dar ceea ce a creat Dumnezeu din iubire, după chipul și asemănarea sa, nu părăsește, dar chiar dintru început a găsit un mijloc de a-l atrage din nou la sine și de a-l dezlipi de tot ceea ce îl înstrăinează: moartea. Diavolul a voit ca omul să moară, să fie nimicită gloria lui Dumnezeu (Omul viu este gloria lui Dumnezeu, zice sfântul Irineu). Numai că singurul atotputernic și atotștiutor este Creatorul și a reușit să facă din moarte viață. Moartea singură este aceea care ne determină să cercetăm sensul vieții, să-l aflăm în Tatăl ceresc, să iubim ceea ce el ne dă, să trăim viața conform voinței lui, fiindcă numai ea ne poate despărți total de averi, onoruri vanitoase, plăceri dezordonate, ba chiar de trupul nostru. Moartea singură are puterea să ne rupă total de această lume și să ne readucă în fața lui Dumnezeu.

Cel care urăște, disprețuiește, nesocotește moartea, nu știe să trăiască.

Isus a numit moartea: ceasul meu (In 2,4), iar lui Petru îi arată cu ce fel de moarte îl va preamări pe Dumnezeu (In 21,19). De aceea se spune de obicei că: Acela care nu știe să moară, nu merită să trăiască. Prin Cristos moartea a devenit o artă. În acest sens spune Sfânta Scriptură că: Scumpă este înaintea Domnului moartea sfinților săi (Ps 116,15) și credincioșii adevărați o consideră drept ziua nașterii pentru viața veșnică.

În fața morții nu ne resemnăm, ci în timpul care ne este dat învățăm să profităm de clipa morții pentru a avea aceleași sentimente cu ale lui Isus, care trebuia să pătimească toate acestea și astfel să intre în slava sa (cf. Lc 24,26).

Acum, problema pe care vreau să o pun în evidență, este aceasta: ne este îngăduit să ne dorim moartea, să o cerem de la Dumnezeu, sau este păcat?

Nu Dumnezeu a adus moartea în lume (cf. Înț 1,13), dar ea a intrat prin invidia diavolului (id. 2,24), dar așa cum am supus mai înainte: Dumnezeu a voit să se folosească de moarte tocmai pentru a da de rușine pe diavol și pentru a-i nimici opera, adică moartea, prin moarte. În acest sens moartea este voită de Dumnezeu și ne este îngăduit și nouă să o dorim, tocmai spre a-l preamări ca Petru și cu toți sfinții pe care i-am sărbătorit ieri.

Primul motiv pentru care ne este îngăduit să dorim moartea este acela pe care ni-l dă Isus: ca moartea noastră să fie unită cu moartea lui pentru mântuirea lumii în momentul în care starea sufletului nostru atinge culmea plinătății harului, ca să putem spune cu el, prin el și în el: Părinte, în mâinile tale îmi încredințez sufletul meu (Lc 23,46). Al doilea motiv este cel al sfântului Paul: Pentru mine a trăi este Cristos, iar moartea un câștig. Doresc să mor, ca să fiu cu Cristos (Fil 1,21-22). Alt motiv este: ca să fim mântuiți de necazurile vieții, fiindcă spune Ben Sirah: Este mai bună moartea decât viața amară (Sir 30,17). Dumnezeu însuși permite să se abată asupra noastră multe necazuri ca să dorim să ajungem cât mai repede acolo unde nu este nici strigăt și nici durere nu va mai fi (Ap 21,4). Un alt motiv este cel pe care l-a avut și sfântul Augustin când orașul său episcopal, Hippona, a fost asediat de vandali. Decât să ajungă și să vadă nimicirea bisericii, a adunat clerul în jurul său și a spus: Am rugat pe Domnul, sau să ne scape de aceste nenorociri, sau să ne dea harul să le îndurăm cu răbdare sau să ne ia viața, pentru a nu vedea aceste nenorociri. El mi-a dăruit-o pe aceasta din urmă. S-a îmbolnăvit și în a treia lună de asediu a murit. Exemplu grăitor este și sfântul Ignațiu de Antiohia. Alt motiv pentru care ne este îngăduit să ne dorim moartea este acela al iubirii față de Dumnezeu: de a nu mai avea ocazia de a cădea în păcat. Sfânta Blanca, mama sfântului rege Ludovic al IX-lea al Franței, pe când acesta era prunc, spunea: Prefer să te văd mort, decât să știu că vei ajunge să-l superi pe Dumnezeu.

Cu cât este omul mai desăvârșit, cu atât mai mult dorește moartea ca pe o poartă de trecere la Tatăl.

Ardoarea de care dăm dovadă ca răposații noștri să ajungă în paradis este garanția că suntem ai lui Cristos, că prin el dorim să ajungem și noi să ne revedem cu cei dragi care au mers înaintea noastră să-și primească coroana dreptății datorată credinței, speranței și carității lor. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire