pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Înălțarea Sfintei Cruci

II

În acest semn vei învinge

(14 septembrie)

Fraților preaiubiți! ne-am adunat să sărbătorim împreună Înălțarea Sfintei Cruci a Domnului nostru Isus Cristos, să ne bucurăm de instrumentul divin al mântuirii noastre.

La 14 septembrie, anul 335, a fost consacrată bazilica Învierii, pe care împăratul Constantin cel Mare o ridicase aproape de locul răstignirii. Încă din secolul al IV-lea Orientul creștin a făcut din această zi o sărbătoare solemnă în cinstea Crucii Mântuitorului.

Bucuria sărbătorii noastre de azi nu pornește nici din aflarea sfintei cruci de către împărăteasa Elena, mama lui Constantin cel Mare, nici din dedicarea pomenită mai înainte, nici din victoria lui Constantin cel Mare asupra lui Maxențiu datorită faptului că și-a pus semnul crucii pe insignele de luptă, când pe cer i-a apărut acel semn cu înscrisul "In hoc signa vinces" - În acest semn vei învinge -; nici din aducerea la Ierusalim a sfintei cruci luate ca pradă de război de către de regele Cosroa și redobândită de împăratul Heracliu la anul 628, ci din recunoștința față de Cristos care ne-a mântuit prin cruce.

Cât de mult a prețuit Cristos mântuirea noastră prin cruce ne-o arată duritatea lui când l-a respins pe Petru care i se împotrivea: Pleacă de la mine, satană! Tu ești o piedică în calea mea, tu nu gândești ceea ce vrea Dumnezeu, ci numai ceea ce vor oamenii (Mt 16,23). Mântuirea nu este un triumfalism, ci o dovadă a iubirii prin jertfă.

Și sfântul Paul a încercat să implementeze Evanghelia prin triumfalism oratoric, cultural, filozofic, sportiv și politic la Atena (cf. Fap 17,15-34), dar totul s-a sfârșit printr-un eșec lamentabil. Ajuns la Corint îl predică numai pe Isus Cristos răstignit și efectul este miraculos: marinari desfrânați, femei decăzute, săraci și bogați etc., se grăbesc să îmbrățișeze credința și se botează formând una dintre cele mai frumoase comunități creștine. De acum încolo îl va predica numai pe Cristos care s-a smerit și s-a făcut ascultător până la moarte și încă moartea pe cruce (Fil 2,8), prin care caută să-i convingă pe toți de iubirea lui Dumnezeu Tatăl.

În Istoria Greciei antice citim un fapt grăitor despre eroul Agesilau, regele Lacedemoniei. Într-o zi regele și-a văzut fiul micuț cum se juca singur în curtea palatului. Pentru a-i mări plăcerea copilului, Agesilau coboară și se joacă cu fiul călărind pe un baston. Un tânăr care l-a văzut a început să râdă. Regele i-a spus cu blândețe: Prietene, nu te grăbi să mă judeci greșit! Așteaptă să devii tată și apoi să judeci comportamentul unui tată! Agesilau s-a smerit coborând de pe tron, ca să meargă călare pe baston. Smerenia aceasta nu i-a știrbit cu nimic demnitatea regală; din contra: i-a pus în evidență noblețea, gingășia și înțelepciunea, știind să se coboare acolo unde trebuie înălțată iubirea, iubirea din sufletul fiului care îi va spune "tată" toată viața cu cea mai mare bucurie. Același lucru l-a făcut Cristos: s-a smerit urcând pe cruce ca noi să învățăm iubirea și să-i spunem cu bucurie veșnică lui Dumnezeu: Tată.

Înțelegând acest adevăr, sfântul Paul spunea credincioșilor galateni: Departe de mine gândul de a mă mândri cu altceva, în afară doar de crucea Domnului nostru Isus Cristos (Gal 6,14).

Toți trebuie să tindem spre această mândrie paulină. Cu cât o ființă umană tinde mai mult spre sfințenie, cu atât mai mult trebuie să iubească crucea. Nu este vorba de lemnul pe care a fost răstignit Isus, ci de crucea pe care o avem zilnic din voința Tatălui și ne face părtași ai misterului morții și învierii lui Isus.

Când pentru prima dată Isus le-a spus ucenicilor că trebuie să meargă la Ierusalim și acolo să sufere umilirile cele mai inumane până la moartea pe cruce, Petru îi ia deoparte și-l dojenește. Când anunță pentru a doua oară același lucru, ei parcă nu mai înțeleg nimic. De frică să nu primească reproșul pe care l-a primit Petru - Pleacă, Satană! - nu îndrăznesc nici să-l mai întrebe ceva, se mulțumesc să-l urmeze cu teamă (cf. Lc 9,45). Când le vorbește pentru a treia oară, mama fiilor lui Zebedeu îi cere ca fiii ei - Ioan și Iacob - să stea unul la dreapta și altul la stânga în împărăția lui (cf. Mt 20,21). Isus le vorbea despre suferință și cruce și ei visau mărire, nu înțelegeau că pentru a intra în slava lui trebuiau să bea paharul suferințelor, așa cum avea să spună sfântul Paul: Cei care sunt ai lui Cristos și-au răstignit trupul cu patimile și dorințele lui (Gal 5,24).

Considerarea crucii nu trebuie separată de faptul învierii care este urmarea și epilogul ei suprem. Creștinul este răscumpărat nu de un mort, ci de un înviat din morți, așa cum ne spune Conciliul Vatican II: Creștinul este asaltat cu toată certitudinea de necesitatea și de datoria de a se lupta contra celui rău trecând prin multe încercări și de a suferi moartea; dar asociat la misterul pascal, așa cum se asimilează în moartea lui Cristos, tot așa se îndreaptă spre înviere întărit de speranță (GS 22). În această perspectivă crucea zilnică devine mai mult decât un semn, devine un sacrament al mântuirii. În felul acesta harul de a ne duce crucea de fiecare zi ne face actori și nu simpli spectatori ai Misterului pascal, fiindcă ne eliberează de egoismul propriu. Necredinciosul filozof Nietzsche spunea într-un verset care se voia poetic: Am căutat cea mai mare povară și am aflat că aceasta sunt eu însumi. De această povară a egoismului nostru ne scutește purtarea crucii zilnice, fiindcă Isus ne asigură că de vom lua asupra noastră jugul lui, vom afla odihna sufletului nostru (cf. Mt 11,29), oricât ar fi el de încărcat de păcate.

Cine vizitează Mormântul crucii din Neumünster, Würzburg (Bavaria) vede și azi crucea minunată pe care atârnă chipul răstignit al Mântuitorului. El și-a desprins mâinile din cuie și le-a așezat pe piept, ca și cum ar strânge ceva. De acest crucifix este legată o istorioară impresionantă. Într-o noapte, un hoț a intrat în biserică să fure. Ajuns în fața răstignitului, a observat că peste coroana de spini era o alta confecționată din pietre prețioase și aur. S-a bucurat în inima lui de așa pradă ușoară. Coroana prețioasă era darul credincioșilor evlavioși care voiau să ispășească prin jertfe nelegiuirea încoronării cu spini. Hoțul a așezat un scaun, ca să se ridice și să o poată lua. Dar când a pus mâinile pe coroană, brațele Răstignitului s-au desprins din cuie și l-au strâns la piept. Hoțul s-a îngrozit. Privirile blânde și pline de iubire ale lui Isus l-au străpuns. Nu putea scăpa nici din brațe și nici din privirile străpungătoare. Atunci a zis: Doamne, iartă-mă! Și hoțul și-a început mărturisirea păcatelor din toată viața. Cu cât spunea mai mult, cu atât și privirea lui Isus îl încuraja cu mai multă iubire. Trei ore a stat așa - față în față cu Răstignitul care îl strângea în brațe. Și când Isus i-a spus: Te iert, hoțul l-a prins pe răstignit în brațele sale ca pe cea mai mare comoară și i-a spus: Doamne, te iubesc! Și zorile dimineții i-au găsit așa: îmbrățișați ca doi prieteni dragi.

Oricât am fi de păcătoși, să îmbrățișăm crucifixul și să-i spunem: Doamne, iartă-mă! Am greșit mult, dar de azi înainte jur să te iubesc! Când zorile veșniciei se vor ivi, când crucea se va înălța pe mormântul nostru și mai ales când semnul Fiului Omului va străluci pe bolta cerului, vom auzi acel glas mângâietor pe care l-a auzit tâlharul din dreapta lui: Adevăr îți spun, astăzi vei fi cu mine în paradis (Lc 23,43). Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire