pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Înălțarea Sfintei Cruci

I

Când îl veți înălța pe Fiul Omului, atunci veți cunoaște

(14 septembrie)

Isus din Nazaret a murit răstignit pe cruce lângă Ierusalim pe muntele Calvar. Iar noi îl predicăm pe Cristos răstignit, scandal pentru iudei și nebunie pentru păgâni (1Cor 1,23). Prin aceste cuvinte sfântul Paul arată reacția spontană a fiecărui om pus în fața misterului crucii răscumpărătoare.

Mântuirea va ajunge la lumea greco-romană prin mijlocirea răstignirii lui Isus, prin acel chin rezervat doar sclavilor (cf. Fil 2,8), care nu era numai o moarte crudă, dar și o rușine (cf. Evr 12,2; 13,13). Mântuirea va fi adusă evreilor de un cadavru, de un lucru considerat necurat și de care trebuia să te descotorosești cât mai repede (cf. Ios 10,26; 2Sam 21,9; 19,31), de un condamnat, spânzurat pe lemn care purta asupra sa semnul blestemului divin? (cf. Dt 21,22; Gal 3,13).

Pentru spectatorii dramei de pe Calvar era oarecum de înțeles să-și bată joc de el, îndemnându-l să se coboare de pe cruce (cf. Mt 27,39-44). Dar cât privește pe ucenici, putem vedea reacția lor plină de spaimă, ce nu s-ar fi cuvenit în urma tuturor semnelor și învățăturilor date de Isus numai lor. Petru, care recunoscuse în Cristos pe Mesia, nu a putut suferi nici anunțarea suferințelor și morții lui Isus (cf. Mt 16,21; 17,22). Isus le prezisese că toți se vor scandaliza de moartea lui (cf. Mt 26,31).

Dacă Isus, și după el ucenicii săi, n-au redus cu nimic scandalul crucii, se datorează faptului că un mister ascuns îi dădea un sens deosebit. Înainte de Paște Isus însuși a afirmat clar necesitatea răstignirii lui ca pe o ascultare desăvârșită față de voința Tatălui (cf. Mt 16,21). După Rusalii, luminați de slava Celui Înviat, adică de Duhul Sfânt, apostolii declară la rândul lor această necesitate, punând misterul crucii la locul de cinste în economia mântuirii. Dacă Mesia a fost răstignit (cf. Fap 2,23; 4,10), "spânzurat pe lemn" (id. 5,30; 10,29) în chip scandalos (cf. Dt 21,23), aceasta s-a petrecut datorită urii fraților săi, neamului său. Dar acest lucru, o dată luminat de profeția lui Mesia și a altor profeți, capătă o nouă dimensiune: duce la revelarea împlinirii a ceea ce a fost scris despre Cristos (cf. Fap 13,29). Pentru aceasta relatările evanghelice despre moartea lui Isus conțin atâtea referiri la psalmi (cf. Mt 27,33-60; In 19,24.28.36); trebuia ca Mesia să sufere conform Scripturilor, după cum le dovedește Isus înviat celor doi ucenici în drum spre Emaus (cf. Lc 24,32).

Sfântul Paul știa din vechea tradiție că: Mesia a murit pentru păcatele noastre după Scripturi (1Cor 15,3). Acest fapt tradițional constituie punctul de plecare al considerațiilor sale teologice: recunoscând în cruce adevărata înțelepciune și de aceea nu vrea să cunoască altceva decât pe Isus cel răstignit (id. 2,2). Prin aceasta face să strălucească înțelepciunea planului lui Dumnezeu deja anunțat în Vechiul Testament (id. 1,19 ș.u.), fiindcă prin slăbiciunea omului se revelează puterea lui Dumnezeu (id. 1,25). Desfășurând această temă fundamentală, sfântul Paul descoperă sensul răstignirii: Isus a fost spânzurat pe lemnul crucii ca un blestemat, pentru a ne elibera de blestemul legii (Gal 3,13). În fața lui Pilat iudeii au strigat: Noi avem o lege și după lege el trebuie să moară, deoarece om fiind, s-a făcut egal cu Dumnezeu (In 19,7). Era drept ca să se împlinească legea, fiindcă Isus a venit ca să o desăvârșească, nu ca să o desființeze (cf. Mt 5,17) și de aceea a trebuit să moară ca om, fiindcă a susținut egalitatea sa cu Dumnezeu. A trebuit să dovedească prin moarte adevărul egalității cu Tatăl. Trupul său expus batjocoririi în carne asemenea celei supuse păcatului a permis lui Dumnezeu să condamne păcatul în carne, în trupul omenesc (cf. Rom 8,3). Sentința legii a fost împlinită, dar în același timp Dumnezeu a înlăturat-o, pironind-o pe cruce și a despuiat-o de putere (Col 2,14 ș.u.) (Ce vrea să spună? Vrea să spună că: dacă există o lege care oprește ceva ce nu este rău în sine, ca trecerea de la o specie la alta, din câine în cal, de exemplu, și un savant reușește să obțină schimbarea, legea nu mai are valoare). Astfel: prin sângele vărsat pe cruce, Dumnezeu a împăcat cu sine toată făptura (Col 1,20), înlăturând rupturile cauzate de păcat, a restabilit pacea și unirea dintre iudei și păgâni, ca să nu mai fie decât un singur trup (Ef 2, 14-18), trupul său mistic, Biserica, staul deschis pentru toate oițele lui Cristos, ca pe un laborator de trecere de la specia umană la cea divină: din sclavi ai satanei, fii ai lui Dumnezeu. Astfel crucea se înalță biruitoare, nu numai între cele două Testamente - Vechi și Nou -, ci și la frontiera dintre pământ și cer, dintre divin și uman.

În viziunea sfântului Ioan, crucea nu este pur și simplu un semn al suferinței, al umilirii, care își are un sens numai în efectele mântuirii, ci constituie slava anticipată a lui Dumnezeu: realitatea unirii miraculoase dintre două naturi total diferite care se intersectează: divină și umană în Cristos Isus, care, la rândul său, arată prin înălțarea pe cruce (cf. In 8,28) același efect al înălțării la cer (cf. Fap 2,33; 5,31).

Dacă ne înălțăm privirile pline de credință spre cruce, vom descoperi slava celui răstignit, adică pe Duhul Sfânt care își începe acțiunea dătătoare de viață dumnezeiască, ceea ce prezisese Isus: Când voi fi înălțat, toate le voi atrage la mine însumi (In 18,32). Isus ne arată înălțarea sa pe cruce ca un instrument al declanșării vieții divine în lume, al mântuirii oamenilor. Isus îl asigură pe tâlharul din dreapta sa că chiar în acea zi va intra în împărăția sa (In 18,42); centurionul roman care era de față la moartea lui Isus pe cruce proclamă: Într-adevăr, acesta era Fiul lui Dumnezeu; mormintele se deschid și multe trupuri ale sfinților răposați au înviat și s-au arătat multora din cetate după învierea lui Isus (cf. Mt 27,52-54); mulți s-au căit de păcatul lor bătându-și pieptul (cf. Lc 23,48). Toate acestea s-au realizat fiindcă Isus de pe cruce se roagă pentru toți dușmanii săi care prin păcatele lor au contribuit la această crimă, ca Tatăl să-i ierte că nu știu ce fac, să nu le țină în seamă fărădelegea (cf. Lc 23,34) și, pentru a-i acoperi de orice rău, le oferă, sau mai bine zis: ne oferă tuturor pe mama sa preasfântă (cf. In 19,26-27).

Dacă ne înălțăm privirile pline de credință spre cruce, vom descoperi toată frumusețea profeției lui Isus care a spus: Când veți înălța pe Fiul Omului, atunci veți cunoaște că "eu sunt" (In 8,28). Aici cunoaștem că Isus este cel ce este, că este Dumnezeu adevărat ca și Tatăl care s-a revelat lui Moise cu aceleași cuvine (cf. Ex 3,14), că este dătătorul vieții prin sângele și apa care i-au ieșit din coasta străpunsă.

Crucea este a lui Dumnezeu și noi o cinstim pentru faptul că ne arată ceea ce este Dumnezeul cel atotputernic: smerenie plină de iubire. Dacă evanghelistul Ioan ne-a demonstrat că Dumnezeu este iubire prin toate scrierile sale, sfântul Francisc de Assisi, care a purtat în trupul său stigmatele răstignirii lui Isus, ne spune că Dumnezeu este smerenie. Crucea reprezintă aplecarea totală a lui Dumnezeu spre creatura omenească.

Ca să ne arătăm recunoscători față de Tatăl care a voit crucea ca semn al iubirii sale infinite, Isus ne invită să luăm și noi jugul său asupra noastră, ca să învățăm ce este smerenia și să aflăm pacea inimilor noastre (cf. Mt 11,29).

Sfântul Paul, înțelegând semnificația profundă a crucii ca pe o chemare la iubirea smerită, i-a dat ascultare, spunând: Departe de mine gândul de a mă lăuda cu altceva, în afară doar de crucea Domnului nostru Isus Cristos (Gal 6,14). Iar sfântul Ioan Gură de Aur spune că primind cineva de la Dumnezeu harul de a-și duce crucea cu răbdare, primește ceva mai mult decât puterea de a face minuni, de a învia morții, fiindcă cel care primește darul de a face minuni rămâne dator lui Dumnezeu pentru această carismă, pe când celui care își duce crucea cu răbdare, în spirit de credință, îi rămâne dator Dumnezeu și adaugă: Eu prețuiesc mai mult darul sfântului Paul de a fi fost legat în lanțuri pentru Cristos, decât de a fi fost răpit până în al treilea cer. Fericita Angela de Foligno spunea că dacă lumea ar cunoaște adevăratul preț al crucii primite din iubire față de Dumnezeu și aproapele, aceasta (crucea) ar deveni obiect de furt. Iar favorita preasfintei Fecioare de la Lourdes, Bernadeta Soubirous, obișnuia să spună: Când sunt înălțată pe cruce mă simt mai fericită decât o regină înălțată pe tron, fiindcă a înțeles promisiunea Doamnei frumoase: Nu-ți făgăduiesc să te fac fericită pe pământ, ci în cer.

Să înălțăm sfânta cruce la locul de cinste, fiindcă ea este Semnul Fiului Omului și când va apărea pe norii cerului în ziua în care vor plânge toate neamurile pământului (cf. Mt 24,30) fiindcă n-au prețuit-o, noi să ne bucurăm ca de stindardul învierii. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire