pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Nașterea Maicii Domnului

II

Să celebrăm cu bucurie nașterea fericitei Fecioare Maria: din ea a apărut soarele dreptății, Cristos, Dumnezeul nostru!

(LR, Introit)

(8 septembrie)

Soarele dreptății, Cristos, înainte de a fi izvorul bucuriilor de pe pământ, a fost obiectul bucuriilor cerești ale Tatălui și Duhului Sfânt, fiindcă din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii (Crezul). Pășind pe urmele veșnice ale Fiului, vom găsi în lumina lui Dumnezeu primele trăsături, prima schiță după care mama lui Cristos va apărea în această lume. Aleasă de Tatăl ceresc, înainte de orice altă făptură, ca să colaboreze la întruparea Cuvântului, Maria spune în Duhul Sfânt: Domnul m-a avut de la începutul timpurilor, mai înainte de orice altă creatură a sa (Prov 8,22). Și când Adam, destituit din starea harului, a fost alungat din paradisul pământesc, o singură rază de lumină a pătruns în întunericul umanității decăzute: Dușmănie voi pune între tine și femeie - a spus Domnul către șarpe - între sămânța ta și sămânța ei: ea îți va zdrobi capul (Gen 3,15).

Iată cum apare Maria la orizontul omenirii! Născându-se din veci în planul Tatălui de mântuire ca mamă a Mântuitorului, va zdrobi capul Satanei, va fi neprihănită, toată frumoasă și curată, care nici măcar pentru o clipă nu va fi sclava ispititorului, ci va fi mereu creatura nepătată, aparținând în totalitate lui Dumnezeu, fiică predilectă a Celui Preaînalt pe care a putut să o pregătească și să o privească mereu cu cea mai mare plăcere încă înainte de a se naște pe acest pământ (cf. Intimita divina, pag. 473).

Încă înainte de a se naște, Maria strălucește prin chemarea unică din partea Tatălui de a-i fi fiica preaiubită, prin chemarea unică din partea Fiului de a-i fi mamă și prin chemarea unică din partea Duhului Sfânt de a-i fi mireasă toată frumoasă. În această întreită alegere stă toată măreția aceleia care a fost rânduită de Dumnezeu să sfărâme capul șarpelui prin sămânța ei, prin Cristos Isus. Maria este darul Preasfintei Treimi.

Profetul Micheia, pătrunzând în planul divin al mântuirii prin lumina Duhului Sfânt, a prezis-o ca pe aceea care trebuie să se nască (5,2), desemnând necesitatea existenței ei în planul divin și nașterea în timp ca pe începutul unei noi ere, când de la Betleemul din Efrata va veni acela care este desemnat să stăpânească peste Israel (id. 1). De fapt, de la Betleem, o dată cu nașterea lui Isus din Fecioara Maria, va începe era mântuirii: vremea mesianică.

Minunată a fost și nașterea preacuratei pentru această viață din părinții ei Ioachim și Ana. Acești sfinți soți s-au unit în căsătorie cu credința fermă că fac voința lui Dumnezeu care i-a destinat să ducă la îndeplinire planul iubirii sale din sânul creației: Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul! (Gen 1,28). Deși viața lor se desfășura în mod normal firii, constatând că nu se încadrează total în planul divin de înmulțire a neamului omenesc și mai ales al creșterii poporului lui Dumnezeu și al venirii celui făgăduit de profeți, credința le-a trezit impulsul spre o rugăciune mai asiduă, pentru posturi și pomeni, ca Dumnezeu să le dea ceea ce natura le-a tăgăduit: o odraslă prin care să se înscrie total în planul iubirii lui Dumnezeu de pe pământ. Speranța că rugăciunile, posturile și pomenile vor fi bine primite i-a însoțit până la bătrânețe. La Liturghia sfinților Ioachim și Ana se spune: Plini de Duhul Sfânt, părinții Fecioarei Maria așteptau mângâierea lui Israel (Vers. la Evanghelie). De fapt unitatea iubirii din sânul familiei o dă Duhul lui Dumnezeu, care este Duhul armoniei din sânul Preasfintei Treimi, dintre Tatăl și Fiul, iar pe pământ dintre Cristos și Biserică. Duhul Sfânt este acela care pune în firea naturală a omului cele șapte daruri ca pe o sămânță: înțelepciunea, înțelegerea, sfatul, puterea, știința, evlavia și frica de Dumnezeu, chiar dacă în măsură diferită în bărbat și femeie, care apoi se dezvoltă împreună cu credința, speranța și iubirea, maturizându-se prin sacramentul Confirmațiunii. Conform voinței Creatorului, bărbatul are mai multă înțelepciune decât femeia; el se bazează mult pe puterea minții sale (bărbații sunt mai raționaliști); femeia, în schimb, are mai multă înțelegere; judecata ei pornește mai mult din inimă decât din rațiune, de aceea pune mai mult cont pe iubire; cât privește darul sfatului, nimeni nu poate tăgădui prioritatea mamei în educația copiilor, ea este îngerul lui Dumnezeu din sânul familiei; în schimb, bărbatul se bucură de darul puterii prin care își folosește forțele fizice și spirituale numai pentru bunăstarea familiei și prin acest dar se afirmă ca un fel de rege al creației, ca Adam chemat de Dumnezeu să dea nume tuturor făpturilor sale și să lucreze grădina Edenului (cf. Gen 2,14. 19). Cât privește darul științei, între bărbat și femeie domnește un echilibru valoric: bărbatul deține științele practice, tehnice, iar femeia deține știința vieții: Eva fiind rânduită de Creator să fie mama tuturor celor vii (Gen 3,20). În ceea ce privește darul evlaviei, femeia își dovedește primatul prin trăirea mai intensă a credinței. Fapt evident prin participarea lor masivă la oficiile liturgice. Bărbatul deține însă darul fricii de Dumnezeu mai mult decât femeia, așa cum ne relatează Sfânta Scriptură: Începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu (Ps 111,10), desăvârșind sfințenia în frica de Dumnezeu (2Cor 7,1). Să ținem cont: chiar crudul Irod se temea de Dumnezeu și-l proteja pe Ioan Botezătorul, pe când Irodiada măcina răzbunarea în inima ei fără nici o frică.

Fiecare persoană simte dorința după plinătatea ei: bărbatul simte că îi lipsesc în mare măsură darurile înțelegerii, sfatului și evlaviei; dar le privește în femeie, pe care vrea să o aibă de partea sa, ca să-i suplinească lipsurile. Femeia, în schimb, simte că îi lipsesc darurile înțelepciunii, puterii și fricii de Dumnezeu și privește cu admirație la bărbatul care le are și vrea să-l aibă de partea ei, ca să-i suplinească lipsurile și să-i apere valorile; bărbatul oferă înțelepciune, putere, inventivitate și frica de Dumnezeu; femeia oferă soțului înțelegere, sfaturi din inimă, gingășie, evlavie. Schimbul reciproc de daruri face din familie un colț de rai.

Sfinții Ioachim și Ana și-au bazat alegerea inimii lor pe darurile spirituale reciproce și astfel au ajuns la plinătatea unității în familie. Dorința de a avea o odraslă, pe care să o introducă în cunoașterea iubirii lui Dumnezeu prin credință, s-a concretizat într-o rugăciune pornită ca dintr-un singur suflet, ca dintr-o singură inimă. Plini de Duhul Sfânt, părinții Fecioarei Maria așteptau mângâierea lui Israel (Lc 2,25). Dumnezeu a privit la inima lor, pe care el însuși le-a pregătit-o, și i-a binecuvântat cu acea odraslă în care darurile Duhului Sfânt și-au aflat plinătatea încă din prima clipă a zămislirii ei. Pentru aceasta preacurata Fecioară Maria a ales din fragedă pruncie să rămână fecioară, spre a-i sluji numai lui Dumnezeu, fiindcă nu-i lipsea nimic din ceea ce aparține din fire ca dar bărbatului, nu simțea lipsa înțelepciunii, puterii și nici a fricii de Dumnezeu. Conștientă de tot ceea ce are din partea lui Dumnezeu, când îngerul Gabriel îi aduce vestea că va zămisli și va naște un prunc, preacurata îi răspunde: Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu cunosc bărbat? Ceea ce vrea să spună: Cum va fi aceasta, din moment ce eu nu am nici o trebuință de bărbat, fiindcă nu-mi lipsește nimic din darurile lui? La care îngerul îi confirmă plinătatea celor șapte daruri ale Duhului Sfânt care dau unitatea familiei și ea va zămisli tocmai în virtutea lor care o încadrează în familia lui Dumnezeu: Duhul Sfânt se va coborî asupra ta și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceasta și Sfântul care se va naște din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema (Lc 1,28-35) și va putea spune și datorită mamei sale: Duhul Domnului este asupra mea (Lc 4,18).

Prima dată când Maria apare în Evanghelia după sfântul Matei este la sfârșitul genealogiei lui Isus: Iacob a născut pe Iosif logodnicul Mariei, din care s-a născut Isus numit Cristos (1,16). În Evanghelia după sfântul Luca se face prima mențiune la Buna-Vestire. În Evanghelia după sfântul Marcu, dar și cea după sfântul Ioan, ea apare ceva mai târziu, pe parcursul desfășurării misterului lui Isus. În orice caz, Maria intră în Evanghelie numai în vederea lui Isus, numai în calitate de mamă a Mântuitorului; și chiar dacă prezența ei transpiră pe multe pagini, mai ales la Luca, ea este atât de discretă și voalată de umilință încât dispare în cea a Fiului. Ea s-a născut și a trăit cu adevărat ascunsă cu Cristos în Dumnezeu. Rămâne de datoria noastră și spre fericirea noastră să-i descoperim această măreție de a fi ascunsă cu Cristos în Dumnezeu, fiindcă, dacă ar fi fost posibil să o întrebăm în clipa când a fost așezată în leagănul istoriei pentru prima dată: Cine ești tu? ne-ar fi răspuns: Eu sunt slujitoarea, roaba, Domnului. Sunt o simplă creatură dependentă total de voința lui Dumnezeu. Acest sentiment al dependenței totale de voința lui Dumnezeu dă preacuratei Fecioare Maria cea mai mare demnitate, așa cum se exprimă papa Pius al XII-lea: După demnitatea lui Dumnezeu, cea a Fecioarei mame este cea mai mare care se poate concepe (Lux veritatis). Dependența totală de voința lui Dumnezeu îi dă preacuratei sentimentul de slujitoare, de roabă, care constituie trăsătura mesianică prin excelență pe care o prefigurează pentru acela care a fost prevestit de profeți drept slujitorul lui Iahve (Is 52,13) și care având forma lui Dumnezeu, s-a nimicit pe sine luând forma sclavului (Fil 2,6-7).

Ascunsă fiind cu Cristos în Dumnezeu, Maria este conștientă de mărețiile sale și atât de clară în smerenia sa încât le poate cânta fără să se neliniștească: Toate neamurile mă vor numi fericită, fiindcă mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic (Lc 1,48-49). Cu toată umilința a prorocit slava proprie fără să-și rețină pentru sine nici cea mai mică firimitură de merit; gloria ei trebuie să slujească numai spre a-l preamări pe acela care a știut să facă dintr-o creatură atât de mică o mamă pentru Dumnezeu, o regină pentru cer și pământ, o mijlocitoare puternică pentru mântuirea noastră (cf. Intimita divina pag. 1556).

Care este datoria noastră în ziua de azi față de această capodoperă divină?

Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru această făptură atât de minunată; să o iubim, să-i imităm virtuțile și mai ales smerenia și să-i cerem ajutorul de a ne trăi și noi viața pământească ascunși cu Cristos în Dumnezeu, ca să ne naștem apoi pentru împărăția cerurilor. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire