pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Nașterea sfântului Ioan Botezătorul

A fost un om trimis de Dumnezeu și numele lui era Ioan(In 1,6)

(24 iunie)

Poetul indian Tagore spune într-o poezie a sa că, plimbându-se pe aleea din grădină, a văzut o frunză deosebită, galben-aurie, pe care a ridicat-o, a mirosit-o și a simțit că parfumul ei este la fel cu cel al unui trandafir și a întrebat-o: Ești o frunză și ai parfum de trandafir? Ești, poate, trandafir? Și frunza i-a răspuns: Nu sunt trandafir; sunt numai o frunză, dar am stat mult timp în preajma unui trandafir și de la el am primit mirosul plăcut.

Atât de mare este sfântul pe care îl sărbătorim încă de la nașterea sa, încât unii au crezut că el este chiar Mesia însuși, fiindcă parfumul său era atât de ceresc, încât mulți s-au întrebat: Ce va fi oare acest copil? Mâna Domnului era cu el și mai târziu îl vor întreba direct: Cine ești tu? Ești poate Cristos? Ioan Botezătorul putea răspunde parafrazând frunza lui Tagore: Nu sunt eu Cristos, dar am stat mult timp în preajma lui, fiindcă Maria, mama lui Mesia, a stat trei luni la Elisabeta, cu mama mea și această roză cerească avea în sânul ei tot parfumul dumnezeirii și toată lumina vieții.

Un alt sfânt Ioan, apostol și evanghelist, îl plasează pe Ioan Botezătorul în preajma lui Dumnezeu chiar de la începutul Evangheliei sale. După ce arată nașterea din veci a Cuvântului din Tatăl, după ce arată că toate s-au făcut prin Fiul și pentru Fiul lui Dumnezeu, după ce arată că Fiul este viața și lumina lumii, spune: S-a ivit un om trimis de Dumnezeu, cu numele de Ioan. Acesta a venit ca mărturie, să mărturisească despre lumină, ca toți să creadă prin el (cf. In 1-7). Ca să poți da mărturie despre lumină, trebuie să ai parfumul luminii care este Isus.

Să ne apropiem și noi de pruncul nou-născut, de Ioan, ca să ne umplem de parfumul său și să credem, fiindcă Isus ne spune: Dacă nu vă veți converti și nu veți fi ca pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor (Mt 18,3).

Ioan Botezătorul a fost o minune a naturii obținută prin rugăciune.

Îngerul îi spune lui Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul, pe când slujea la templu că rugăciunea i-a fost ascultată și că Elisabeta, soția sa, îi va naște un fiu și-i va pune numele Ioan. Numele de Ioan înseamnă: Dumnezeu se îndură - Dumnezeu este milostiv. Ioan este un dar al îndurării, al carității divine, fiindcă Elisabeta, pe cale naturală, în vârstă fiind, nu mai putea să aibă copil.

Tu vei tresălta de bucurie, adaugă îngerul Domnului, și mulți se vor veseli de nașterea lui, fiindcă va fi mare în fața Domnului. Și a avut dreptate, nu numai Zaharia și rudele lui s-au bucurat, ci de la el și până azi, toată lumea creștină se bucură. Sărbătoarea nașterii lui Ioan Botezătorul, afară de sărbătorile nașterii lui Isus și a Mariei, este singura festivitate liturgică pe care Biserica o dedică nașterii unui sfânt. El este primul sfânt cinstit de întreaga Biserică cu o sărbătoare liturgică specială încă din cele mai vechi timpuri. Sfântul Augustin relatează că sfântul Ioan Botezătorul era cinstit de Biserica din Africa la 24 iunie (cf. Viețile sfinților, Ed. ARC București, 1982, vol. I, pag. 278).

De fapt, întreaga omenire trebuie să se bucure de nașterea oricărui prunc, nu atât pentru că învinge specia cea mai frumoasă și inteligentă din cosmos (cf. Vladimir Soloviov, Fundamentele spirituale ale vieții, Ed. Deisis, Alba Iulia 1994, pag. 72 ș.u.), după cum spunea din vechime Sofocle că: Multe sunt minunile lumii, dar cea mai frumoasă este omul (Antigona), dar mai ales pentru faptul că fiecare nou-născut readuce în lume acea kardiognosia, despre care ne vorbesc părinții spirituali orientali, adică acea clarviziunea care citește în inimile oamenilor ca într-o carte deschisă. Acest dar nu este considerat miraculos, ci însușire naturală a celor curați cu inima. Dumnezeu ne-a creat pentru a ne înțelege, nu numai reciproc, ci cu toate celelalte creaturi. Păcatul este cel care ridică un zid între oameni și celelalte făpturi. Când însă ne curățăm interior, când recâștigăm kardiognosia, redevenim ca pruncii. Transparența inimilor, scrie sfântul Grigore din Nyssa, este un dar natural pentru oameni. Așa se explică de ce copilul din brațele mamei simte ce este în inima celui care intră în casă: dacă este un om rău, copilul se strânge la pieptul mamei, își ascunde fața, se teme și plânge; dacă este un om bun, copilul îl privește cu drag, îi surâde, îi întinde mânuțele; așa se explică înțelegerea dintre prunci și fiarele sălbatice (legenda lui Romulus și Remus are un sâmbure de adevăr verificat în istorie); așa se explică faptul că cei care s-au purificat interior, pustnicii și sfinții (ca sfântul Blaziu și sfântul Francisc de Assisi etc.), au trăit în bună înțelegere cu fiarele sălbatice. În fața nevinovăției se înclină cu respect întreaga creațiune. Ioan Botezătorul a dat mărturie despre lumina divină, despre nevinovăția pe care Creatorul a pus-o în om.

Sfântul Vasile cel Mare repeta adesea că păcatul singur ne fură kardiognosia și astfel ne duce să pierdem și scumpa aducere aminte de Dumnezeu, din care cauză omul rămâne cu o insensibilitate a inimii, pe care autorii greci o numesc anaisthesie și sklerokardie. Dar ceea ce este și mai trist în această stare, e că omul își pierde și încrederea în sine însuși. Este logic: cine, păcătuind, dă dovadă de necredință în Dumnezeu, va da dovadă de neîncredere și în chipul lui Dumnezeu care este omul; în acest caz nu va avea sensibilitate nici față de nevinovăția pruncilor. Așa se explică masacrul pruncilor nevinovați, săvârșit de Irod și de urmașii lui până în ziua de azi (cf. Tomás Spidlík, Calea spiritului, Ed. Ars Longa, Iași, 1996, pag. 45-59).

Când îngerul Domnului spune lui Zaharia că fiul său, pe care Elisabeta i-l va naște nu va bea nici vin și nici altă băutură alcoolică, vrea să-i arate că, de fapt, Ioan, nu numai că nu-și va pierde clarviziunea de cititor în inimile oamenilor, ba chiar și-o va mări printr-o acțiune liberă și conștientă, prin acceptarea postului, înfrânarea desăvârșită a tendințelor josnice. Când a crescut, știm, s-a retras în pustiu și acolo s-a hrănit cu lăcuste și miere sălbatică (cf. Mc 1,6).

Ca să fim ca pruncii, noi care am păcătuit și am pierdut clarviziunea naturală a inimii, trebuie să învățăm să postim, după exemplul luminos prezentat de Dumnezeu, fiindcă: Întreaga lume zace în cel rău (In 5,19).

Răul stă în aceea că sufletul poftește împotriva lui Dumnezeu și trupul poftește împotriva sufletului. În loc să spiritualizăm trupul, materializăm sufletul și omul animalic nu mai percepe cele dumnezeiești (1Cor 2,14). Omul se scindează din interior prin pierderea kardiognosiei de sine, nu se mai cunoaște pe sine și de aceea lumea antică încerca redresare printr-un dicton: Gnotis se auton! - Cunoaște-te pe tine însuți! (Socrate).

Postul, prin care recuperăm clarviziunea inimii, trebuie să fie total, adică al spiritului, al intelectului și al simțurilor trupești.

Există un post spiritual: a te reține de la acțiunile iubirii de sine și ale iubirii de putere, a te detașa de onorurile și slava lumii. Acest post este deosebit de necesar pentru oamenii activi în public, în societate. Regula lui este: nu căuta puterea și dominația! Dacă ești chemat la putere și stăpânire, primește-le ca pe o slujire și niciodată să nu-ți hrănești iubirea de sine prin ele!

Există un post intelectual, mental: a te reține de la activitățile unilaterale ale minții, de la jocul steril și infinit al conceptelor și reprezentărilor, de la întrebările fără de sfârșit, puse fără sens și fără scop, adică nu căuta o știință de dragul științei, fiindcă știința umflă și nu poate fi de folos nici lui Dumnezeu și nici aproapelui. Supune activitatea intelectuală exigențelor morale! Cu un cuvânt: nu hrăni subtilitatea goală! Valoarea omului nu stă în ceea ce are, ci în ceea ce este. Morala te face sfânt și-ți dă valoare veșnică.

Mai există un post al sufletului sensibil, adică o reținere de la desfătările sensibile, care nu sunt guvernate și moderate cum se cuvine de conștiința minții și de forța spiritului. Regula generală a postului fizic glăsuiește așa: nu-ți hrăni senzualitatea! Evită goana după plăcerile materiale prin care te sinucizi. Fă ca trupul tău să se curățească și să se renască, ca să te pregătești pentru lumea cea nouă, pentru transfigurarea trupului cosmic (cf. Vladimir Soloviov, o.c., pag. 64-65).

Ioan Botezătorul și-a păstrat cunoașterea de sine, cunoaștere inimilor celor din jur și mai ales a Inimii lui Isus, de aceea va răspunde cu atâta naturalețe celor veniți să-l întrebe: Cine ești tu? Nu sunt eu Cristos. Eu sunt glasul celui ce strigă în pustiu. În mijlocul vostru se află acela pe care voi nu-l cunoașteți (pentru că vă lipsește clarviziunea inimii). Eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălțămintei (In 1,19-20. 26-27); El trebuie să crească iar eu să mă micșorez (In 3,30). Urmându-l pe Ioan Botezătorul în post, redevenim o minune a naturii.

Mai presus de toate Ioan Botezătorul a fost o minune a harului.

Datorită prezenței lui Isus din sânul preacuratei Fecioare Maria, Ioan din sânul mamei sale Elisabeta este umplut de Duhul Sfânt și tresare de bucurie (cf. Lc 1,44-45).

Biserica, trupul mistic al lui Cristos, fiica predilectă a Tatălui ceresc, este mireasa Duhului Sfânt, este femeia îmbrăcată în soare, cu luna sub picioare, cu o coroană de douăsprezece stele pe cap și gata să nască, așa cum ne este descrisă profetic în Apocalipsa sfântul Ioan evanghelistul (cf. Ap 12,1 ș.u.). Biserica are menirea să ne poarte în sânul ei și aici să ne umplem de Duhul Sfânt. Fiindcă lumea este rea, la sânul ei trebuie să ne strângem, ca să ne ferim de orice rău și să cunoaștem calea mântuirii, fiindcă numai prin Biserică putem deveni părtași ai naturii divine (2Pt 1,4).

Ioan dă mărturie despre viitorul luminos al omenirii.

Când îngerul Domnului spune lui Zaharia că fiul său va readuce la Domnul Dumnezeul lor pe mulți dintre fiii lui Israel; că va readuce inimile părinților la copii și pe cei neascultători la cumințenia drepților, n-a făcut altceva decât să ne reveleze că, deși baza lumii stă în discordie și dezbinare, în haos, deși toate ființele și toate forțele se dușmănesc și se ciocnesc, se oprimă și se reprimă într-o pornire diabolică, oarbă și lipsită de sens, cu toate acestea lumea va dăinui, fiindcă tinde spre unitate și armonie. Unitatea și armonia constituie opțiunea fundamentală a lumii. Dumnezeu însuși i-a pus-o în fire. Pe fondul întunecat al discordiei și haosului provocat de egoismul separatist și criminal, care face războaie între națiuni, crime materne și dezbinare familială, o forță nevăzută conduce firele luminoase ale vieții generale și ordonează trăsăturile îmbucătățite ale totului în forme bine conturate. Iar pacea nu este un cuvânt gol: există un sens în lume și pretutindeni el străbate prin nonsensul care domină lumea. Încetul cu încetul, în ciuda egoismului, se concretizează tot mai mult conceptul de armonie și înțelegere, că nici o ființă nu poate dăinui separat și că numai în legătură cu întregul își poate găsi și păstra sensul (cf. Vladimir Soloviov; o. c., pag. 76 ș.u.).

Îngerul îi spune lui Zaharia că fiul său Ioan va merge în fața lui (Mesia) cu spiritul și cu puterea lui Ilie, că va fi proroc mare. Ilie este foarte bine descris pe scurt în cartea lui Ben Sirah (c. 48,1-11) : aprig ca focul; iar cuvântul lui ca o torță arzătoare; a înviat un mort; a răsturnat regi și pe cei puternici și mândri; s-a ridicat la cer în car cu cai de flăcări etc. Ioan, ca și Ilie și Isaia (Lectura I), are aceeași menire profetică: restaurarea armoniei, punerea în evidență a sensului lumii conform voinței divine.

Isus ne spune că Ioan a fost mai presus decât oricare alt profet: El este acela despre care s-a scris: "Iată, trimit îngerul meu înaintea ta; el îți va pregăti calea" și: Vă spun că dintre cei născuți din femeie nu se află nici unul mai mare ca Ioan. Cu toate acestea, cel mai mic în împărăția lui Dumnezeu este mai mare ca Ioan (Lc 7,27-28).

După ce Isus îl numește înger și cel mai mare născut din femeie, vrea să-l umilească zicând: Cel mai mic din împărăția lui Dumnezeu este mai mare ca Ioan? Nicidecum, ci din contra, Ioan este mare tocmai pentru faptul că este icoana desăvârșită a celui mai mic din împărăția lui Dumnezeu, adică a lui Isus, care din fire era Dumnezeu, dar s-a despuiat pe sine însuși, a luat fire de sclav și s-a făcut asemenea oamenilor (Fil 2,6-7), ba mai mult, luând asupra sa păcatele lumii, s-a făcut păcat (2Cor 5,21); iar pe când Ioan este numit botezător, Isus este numit blasfemator (cf. In 10,33) și îndemoniat (cf. In 7,20).

Dacă Isus nu a fost recunoscut nici ca Mesia și nici ca profet de farisei, cărturari și arhierei, s-a datorat faptului că, deși îl recunoșteau pe Ioan ca botezător, nu i-au înțeles semnificația botezului său: anunțarea unui nou rit de curățire (cf. Mt 3,13-17) în care, cel ce trebuie botezat, nu se scufundă singur în apă, ca în riturile și botezurile ebraice, dar primește apa curățătoare din mâinile unui administrator, oficiant sau ministru. Ioan voia să arate, prin botezul său, că omul nu se poate curăța singur de păcat, dar că toată sfințenia vine numai de la Dumnezeu, datorită faptului că Isus a acceptat să ia asupra sa păcatele lumii, spre a le ispăși prin botezul său din Iordan și până la cel de pe Calvar. Ioan a botezat ca Isus să fie înțeles și acceptat.

La orice Liturghie, în proclamarea cuvântului lui Dumnezeu, se repetă tema mesajului pentru care s-a născut Ioan și pe care l-a făcut auzit pe malurile Iordanului: Convertiți-vă! (Mt 3,2). Fiecare categorie socială venea și-i punea întrebarea: Noi, ce trebuie să facem? Și el îi îndruma pe calea dreptății (cf. Lc 3,10-11).

Biserica are misiunea de a prelungi în istorie mesajul lui Ioan și de aceea și noi o putem întreba, ca și cum l-am întreba pe Ioan: Dar noi, ce trebuie să facem? Când în ziua de Rusalii, Petru vorbește mulțimii iudeilor și le arată că ei, prin păcatele lor, l-au răstignit pe Isus, dar pe care Dumnezeu l-a înviat și l-a făcut Domn și Cristos, l-au întrebat și ei: Ce trebuie să facem acum? Petru le-a răspuns, continuându-l pe Ioan Botezătorul: Convertiți-vă! (Fap 2,36-38). Cine se convertește crede în cuvântul lui Isus, care ne spune: Faceți aceasta în amintirea mea! (Lc 22,19). Ioan l-a arătat pe Isus pe malul Iordanului: Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ia asupra sa păcatele lumii (In 1,29), ca oamenii să-l primească, să creadă în el. Biserica face același lucru în cadrul sfintei Liturghii: ni-l arată pe Isus euharisticul și ne îndeamnă cu aceleași cuvinte, ca să credem și să-l primim. Primindu-l, căpătăm parfumul cerului, ni se dezleagă limba, ca lui Zaharia, și-l lăudăm pe Domnul pentru nașterea lui Ioan Botezătorul, prin care ne-a dat atâta lumină și-l vom lăuda în veci în împărăția cerurilor. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire