pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Inima Preasfântă a lui Isus

IX

Să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat

(Cultul)

Creștinii catolici sunt deosebit de atașați față de cultul Inimii Preasfinte a lui Isus. În majoritatea locuințelor, la locul de cinste stă o icoană care îl înfățișează pe Isus blând, având într-o mână Inima sa înconjurată de lumină și de o coroană de spini, din ea iese o flacără și din flacără o cruce. Cu cealaltă mână schițează un gest de invitație spre a scoate din acest "izvor dumnezeiesc" toate harurile de care omul are trebuință.

Răspunzând chemării, creștinii catolici se străduiesc să se apropie cât mai mult de "izvorul harurilor", cinstind Inima Preasfântă în fiecare zi din luna iunie, lună în care este o sărbătoare deosebită, în vinerea din săptămâna următoare după Joia Verde, adică după Solemnitatea Preasfântului Trup și Sânge, ca recunoștință pentru darul Euharistiei. Fiecare credincios vrea, ca cel puțin o dată în viață, să facă cele nouă vineri întâi din lună, pentru a avea parte de darurile legate de cele douăsprezece făgăduințe făcute de Isus însuși sfintei Margareta Maria Alacoque. Multe biserici au hramul în sărbătoarea Inimii Preasfinte; congregații religioase și asociații de rugăciune și-au luat de patron Inima lui Isus. Operele de artă cunosc o înflorire deosebită și aș menționa aici doar monumentala bazilică Sacre Coeur de pe Montmartre din Paris, catedrala de la Paray-le-Monial din Franța și Sacrada Corazon din Barcelona, Spania etc.

Cultul Inimii Preasfinte se caracterizează mai ales printr-un dinamism spiritual deosebit: credincioșii își intensifică viața sacramentală prin spovada și împărtășania de la fiecare primă vineri din lună; preoții merg și îngrijesc la domiciliu pe bolnavii și bătrânii care nu pot veni la biserică; multe familii tinere cer să li se facă întronarea, adică sfințirea icoanei Inimi Preasfinte de către preot și să fie așezată la locul de cinste, după care urmează actul de consfințire, în care tinerii căsătoriți își vor găsi mereu suportul sfânt al iubirii lor; cărțile de rugăciune și revistele de spiritualitate se îmbogățesc mereu prin dezvoltarea teologică a cultului Inimii Cuvântului întrupat.

Inima, în Sfânta Scriptură - atât în Vechiul cât și în Noul Testament - simbolizează întreaga persoană umană, dar - în chip deosebit în zilele noastre - ea evocă mai mult inteligența, memoria și mai ales voința ca centru afectiv și emotiv. Maria medita toate în inima ei (Lc 2,19) și Omul bun din buna visterie a inimii sale scoate cele bune (Lc 6,45). Aici este locul simbolic de reședință al credinței: Cristos să locuiască în inimile voastre prin credință (Ef 3,17), dar mai ales locul iubirii: Dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt (Rom 5,5).

Este adevărat că Biserica a vorbit puțin despre acest cult înainte de secolul al XIII-lea, cu unele excepții, ca de exemplu sfântul Bonaventura în tratatul său Despre via mistică sau Despre lemnul vieții; dar de atunci mari mistici, ca de exemplu, sfânta Matilda (+1298) și sfânta Gertruda (+1301), care, contemplând coasta străpunsă a lui Cristos, au dat startul unei veritabile devoțiuni către Inima-iubire a lui Isus.

Speculativi prin însăși natura lor, teologii răsăriteni au substituit inima biblică cu mintea. Astfel Sursum corda - Sus inimile - devine Înălțarea minții la Dumnezeu. Inima este punctul de contact între om și Dumnezeu, este considerată drept principiu al unității spirituale; ea menține energia tuturor forțelor sufletului și ale trupului, este tronul Sfântului Duh (sfântul Teofan Zăvorâtul). (cf. Tomás Spidlík, Calea spiritului, Ed. Ars Longa, Iași 1996, pag. 42-43).

Confruntându-se cu o lume care tindea să se îndepărteze tot mai mult de Dumnezeu, marii teologi de spiritualitate ai secolului al XVII-le și al XVIII-lea au răspuns printr-o accentuare a devoțiunii față de Inima umană a lui Isus dar strâns unită cu persoana sa divină.

Aparține sfântului Ioan Eudes cinstea de a celebra pentru prima dată, la 8 februarie 1648, sfânta Liturghie în cinstea Inimii Mariei, care este, desigur, o liturghie dedicată lui Isus prezent, trăind în Maria, mama sa, după cum ne-o arată rugăciunea dintru început sau colecta: Dă-ne (harul) de a celebra cu vrednicie viața preasfântă a lui Isus și a Mariei într-o singură inimă și de a nu fi decât o singură inimă între noi și ei! Puțin mai târziu sfântul Ioan Eudes a compus și a obținut aprobarea din partea Magisteriului ca să se celebreze o sărbătoare liturgică a Inimii Preasfinte a lui Isus la 20 octombrie 1672.

Sub simbolul Inimii lui Isus se contemplă iubirea Tatălui față de oameni, iubire revelată în Isus; se contemplă iubirea lui Isus față de Tatăl său, model și izvor al oricărei iubiri față de Tatăl; se contemplă iubirea lui Cristos față de toți oamenii, cărora le oferă în dar propria inimă.

Dar cultul Inimii Preasfinte a cunoscut o răspândire rapidă în toată lumea catolică, și nu numai, datorită sfintei Margareta Maria Alacoque, călugăriță vizitandină de la Paray-le-Monial, căreia i-a apărut Isus însuși de mai multe ori între decembrie 1673 și 1675, arătându-i Inima sa Preasfântă și care a introdus expresia de "Preasfântă Inimă". Tot ea a dat devoțiunii un sens nou: semnul inimii exprimă credința în iubirea cu care Dumnezeu ne-a iubit și darul prin care această iubire poate deveni a noastră ca o jertfă de ispășire pentru păcatele proprii și ale lumii întregi. Dar iubirea pe care ea i-o oferea în schimb era prea afectivă și lirică: Inima lui Isus mai strălucitoare decât soarele, ea este în mijlocul flăcărilor iubirii sale curate (Autobiografie, 101, G. 108). Ca și sfântul Ioan Eudes, ea amintește că iubirea se consumă prin jertfă și astfel introduce o noțiune nouă, cea de reparație. A repara, aceasta înseamnă încercarea de a compensa printr-un surplus de iubire și de ispășire a unei ofense. Până aici, creștinii erau atenți, mai presus de toate la ispășirea pe care Isus o oferea Tatălui său în numele omenirii păcătoase. Sfânta Margareta Maria Alacoque subliniază că toți credincioșii trebuie să repare lipsa de iubire a celor păcătoși față de Isus. Acest surplus de iubire este el însuși un dar al lui Cristos și, tocmai pentru a-l primi ca atare, Isus cere acestei tinere călugărițe vizitandine de a răspândi devoțiunea Inimii sale sub diferite forme și de a celebra o sărbătoare în cinstea sa. Această sărbătoare a fost aprobată de papa Clement al XIII-lea în 1765 și celebrată în ziua de vineri după sărbătoarea Trupul Domnului, după cum am spus mai înainte. Leon al XIII-lea, încurajat în mod special de o călugăriță a Bunului Păstor, Fericita Maria Droste de Vischering, a consfințit lumea întreagă Preasfintei Inimi în anul 1899. În 1942, Pius al XII-lea a făcut o consfințire similară la Inima Neprihănită a Mariei, a cărei sărbătoare a fost fixată în octava Adormirii, la 22 august.

Această devoțiune s-a răspândit în lumea întreagă din inițiativa papilor și a trezit o fervoare deosebită, mai ales în Franța, până la începutul secolului XX; apoi a cunoscut o diminuare, datorită faptului că a fost recepționată ca un concept prea dulceag de spiritualitate. Anumite genuri literare de pietate și forme de predici s-au prestat pentru așa ceva, fără îndoială. Astăzi, din contra, remarcăm în jurul marilor sanctuare din întreaga lume o adevărată reînviere a cultului printr-o mai corectă înțelegere a mesajului în conformitate cu mentalitatea modernă. Bazându-se pe cuvintele lui Isus că numai cei curați cu inima îl văd pe Dumnezeu (cf. Mt 5,8), teologii răsăriteni au început să dea o atenție deosebită Inimii lui Isus, mai curată decât orice puritate îngerească, ochi îndreptat mereu spre Dumnezeu. Unul dintre ei scrie: A căuta hrană inimii înseamnă a te îndrepta către Dumnezeu: Dumnezeu însuși este inima care îmbrățișează totul. Numai inimii îi este posibil să capteze secretul universului, ceea ce Kant numește "lucrul în sine". Astfel, deci, cine are inimă prinde sensul lui Dumnezeu, al oamenilor, al animalelor și al naturii. Inima este singurul organ capabil să dea pacea spiritului. Cea mai desăvârșită rugăciune, zic autorii răsăriteni, este cea a inimii. Nu a poruncit oare Dumnezeu să ne închidem în cămăruța noastră și să ne rugăm? (cf. Mt 6,6) - scrie Teofan Zăvorâtul. Cămăruța omului este inima sa; prin urmare Dumnezeu ne poruncește să ne rugăm în inima noastră (cf. Tomás Spidlík; o.c., pag. 41). Model de rugăciune în cămăruța inimii sale ne este Isus. Astfel, prin acest cult se împlinește porunca Mântuitorului de a ne ruga neîncetat. În acest context citim o preafrumoasă frază a lui Tommaso da Celano, în Viața sfântului Francisc de Assisi: Francisc nu se ruga, Francisc devenea rugăciune. Pentru aceasta meister Eckhart îndeamnă să nu fondăm sfințenia pe acte, ci pe ființă. A-și forma inima conform ființei Inimii Preasfinte a lui Isus înseamnă a ajunge în posesia acelei kardiognose, adică a unei clarviziuni prin care se poate citi în inimile oamenilor. Această kardiognosă nici măcar nu înseamnă a poseda ceva miraculos, ci a ceva natural caracteristic celor cu inima curată. Dumnezeu ne-a creat pentru a ne înțelege reciproc. Păcatul este cel care a ridicat un zid între noi. Când însă ne curățăm interior, citim în inima aproapelui ca într-o carte deschisă. Transparența inimilor - scrie sfântul Grigore din Nyssa - este un dar natural pentru oameni. Însă Dumnezeu copleșește inimile curate cu inspirațiile sale. În această privință, un autor siriac spune: Ah, ochiul limpede al inimii care vede lămurit, mulțumită curăției sale, pe cel la a cărui vedere Serafimii își acoperă fața. Unde va fi iubit (Dumnezeu) dacă nu în inimă? Unde se va arăta dacă nu acolo? "Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Mt 5,8). Pentru a ne înălța mai bine către el trebuie, măcar în anumite momente, să renunțăm la toate gândurile și la toate imaginile create și să contemplăm curata lumină dumnezeiască fără formă. Este rugăciune în tăcere absolută, în profunditatea inimii. Sfântul Francisc de Assisi considera distracțiile din timpul rugăciunii drept un păcat grav. Și dacă i se întâmpla câteodată, mergea repede să se mărturisească, crezând că a făcut un păcat. O dată a spart un vas pentru că, privindu-l, a pierdut deplina concentrare în Domnul. Un episcop, văzându-l pe sfântul Francisc în rugăciune, și-a pierdut capacitatea de a vorbi (cf. Tomás Spidlík; o.c., pag. 41, 44-45, 48-49). Isus însuși i-a apărut sfintei Margareta Maria Alacoque în ziua de 4 octombrie 1673 și, arătându-i-l pe sfântul Francisc în cer, i-a spus: Iată sfântul cel mai aproape de inima mea, cel mai unit cu ea și care se jertfește zilnic împreună cu Inima mea dreptății dumnezeiești, spre a dobândi milă pentru păcătoși și mai ales pentru religioșii cei mai leneși în observarea Regulii. Prin urmare, toate le vom face bine, dacă ne vom strădui să fim cât mai aproape de Preasfânta Inimă, fiindcă vom îndeplini mai ușor porunca cea nouă a lui Isus: Precum v-am iubit eu pe voi, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. De pe aceasta vor cunoaște toți că sunteți ai mei, dacă aveți dragoste unii față de alții (In 13,34-35).

Prin cinstirea Inimii sale Preasfinte, Isus ne oferă propria sa iubire ca să-l iubim pe Dumnezeu și pe aproapele în modul cel mai perfect posibil.

Ce putem spera mai mult?
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire