pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Inima Preasfântă a lui Isus

IV

Inima lui Isus, plămădită de Duhul Sfânt în sânul Mariei

(Inimă de mamă)

(Formată de Duhul Sfânt)

Inima noastră este plăsmuită în realitatea ei spirituală, morală și fizică de linia ereditară a părinților și strămoșilor, de mediul înconjurător, de cele ce învățăm și gândim, de darurile și chinurile noastre și ale înaintașilor, de plânset și durere, de virtuți și păcate și chiar mai mult de păcate decât de virtuți. Și această inimă omenească poate fi uneori atât de frumoasă încât să ne răpească admirația, cum s-a întâmplat, nu numai cu Dante și Beatrice pe care a văzut-o doar o singură dată și i s-a părut că a descoperit paradisul, ci și cu mulți alții. Cazul lui Dante este clasic, fiindcă el a avut intuiția de a-l pune în versuri. Inima Beatricei l-a copleșit într-atâta încât el a devenit robul frumuseții ei și aceasta l-a făcut cel mai mare poet al Italiei și unul dintre cei mai mari ai omenirii.

Inima lui Isus este o inimă omenească, de aceea ne este atât de aproape și așa de dragă; este inima în fața căreia stai uimit și spui: Această inimă omenească este Inima lui Dumnezeu, formată de Sfântul Duh în sânul Mariei Fecioare în ziua Bunei-Vestiri (cf. Lc 1,35). Ea este deci confluența, întâlnirea, contopirea, a tot ce are cerul mai divin și pământul mai sublim.

Mie mi-a răpit atenția și admirația? Mă poate face un apostol poet?

Când Isus a spus fiecăruia dintre ucenici: Urmează-mă! ei l-au urmat, nu pentru că au auzit sonoritatea glasului, ci pentru că i-au văzut bunătatea inimii. Isus era mereu cu inima pe buze, pe limbă, deoarece cuvântul său nu era transpirația iubirii, ci era iubirea însăși.

Nu soldatul roman a fost acela care i-a deschis coasta pentru a ne arăta această inimă, ci gura lui Isus, fiindcă ea a vorbit din plinătatea inimii (Mt 12,34) și a dovedit ereditatea divină a darurilor Duhului Sfânt, după cum fusese prorocit de Isaia (cf. 11,2-3) printr-o înțelepciune care îi uimea pe toți, printr-o înțelegere uimitoare față de păcătoși, prin sfaturile care au avut menirea să desăvârșească Legea și profeții, prin puterea făcătoare de minuni (alungă diavoli și liniștește furtunile), prin știința care luminează cele ascunse ale întunericului din conștiințe și vădește sfaturile cele mai tainice ale inimilor (cf. 1Cor 4,5), prin evlavia care îl ținea nopți întregi în intimitatea rugăciunii cu Tatăl și mai ales prin frica de Dumnezeu, adică prin trăirea continuă în prezența divinității și împlinirea desăvârșită a voinței Tatălui. Duhul Domnului este asupra mea, căci el m-a uns. M-a trimis să duc vestea cea bună săracilor, să le vestesc celor închiși eliberarea și celor orbi să le dau văzul; să dau drumul celor asupriți, să vestesc un an de har din partea Domnului (Lc 4,18; Is 61,1 ș.u.). Inima lui Isus este unsă de Duhul Sfânt. Această ungere interioară Isus o revelează cu limba și buzele, cu întreaga sa făptură umană.

Pământul i-a dat carnea cea mai sfântă, care n-a cunoscut niciodată fiorul păcatului, carne copleșită de har din primul moment al existenței sale, carnea unui sân sfințit de atotputernicia lui Dumnezeu prin plinătatea harului (cf. Lc 1,28) și cântată cu atâta bucurie de întregul pământ: Toată frumoasă ești, Marie, și prihana strămoșească nu este în tine. Simțul credinței întregii Biserici a dus la definirea dogmei Neprihănitei Zămisliri, punând în lumină Inima Preasfântă a lui Isus. În această carne sfântă nu s-a amestecat nici o ereditate, oricât de aleasă, fiindcă Duhul Sfânt a fost mirele ceresc în vederea memorialului cărnii și sângelui din Euharistie. În vederea acestui memorial toată ereditatea umană a lui Isus este neprihănirea și sfințenia cea mai sublimă, materia primă cea mai primă de pe pământ cu capacitatea transubstanțiunii, pusă la dispoziția artistului divin - "Digitus paternae dexterae" - Sfântul Duh, care a format capodopera Universului, menită, nu numai să răpească toate inimile, ci să le transforme, să le facă neprihănite, să le extazieze, așa cum s-a întâmplat cu mulți, dar mai ales cu marele învățător al umanității lui Isus, De Berulle, care a exclamat: Umanitate sfântă a lui Isus: abis de minuni, lume de măreții... noian de eminente și valori unice, operă în care Dumnezeu își epuizează mărirea sa, tron de glorii și mărire unde locuiește toată plinătatea dumnezeirii; vocea Inimii adorabile a lui Isus! ea este de la sine o lume. Nu sunt atâtea stele pe cer, nici atâtea firicele de nisip pe pământ, nici atâtea picături de apă în ocean câte sunt perfecțiunile, virtuțile, bogățiile în Inima lui Isus.

A iubi o astfel de inimă constituie o necesitate absolută a tuturor celor ce o cunosc. Cum să nu iubești o așa inimă, când chiar cei mai mari oameni au fost răpiți de inimi infinit mai mici și mai puțin perfecte!

Inima lui Isus are frumusețea învierii din morți și împarte această frumusețe celor care cred în iubirea lui. Dacă mărturisești cu gura ta (din plinătatea inimii tale) că Isus este Domnul și crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morți, te vei mântui (Rom 10,9); te vei mântui de toată urâțenia inimii tale, de toate păcatele și imperfecțiunile, te vei mântui de toată ereditatea cărnii corupte, te vei mântui de putreziciunea pământului, de întunericul minții și al inimii, fiindcă Duhul Sfânt, care a înviat Inima lui Isus (cf. Rom 8,11), tot el va forma frumusețea inimilor noastre, revărsând în ele iubirea (cf. Rom 5,5), puterea învierii noastre viitoare, frumusețea paradisului, devenind locuința lui Dumnezeu prin lucrarea Duhului Sfânt (cf. Ef 2,22).

Charles Dickens, în capodopera sa "David Copperfield", pune pe eroul său, la sfârșitul cărții, să spună despre Agneza, pe care o câștigase tovarășă de viață: Totul a dispărut. Inima ei veghează, veghează lângă mine și lumina ei îmi arată cerul... îmi arată cerul!

Din moment ce preotul are o inimă, ea este menită să iubească o altă inimă prin care să îmbrățișeze toate inimile credincioșilor săi și această inimă trebuie să fie Inima Preasfântă a lui Isus, singura inimă care, nu numai că ne arată cerul, ci este singura inimă în care găsim cerul.

Duhul Sfânt, în capodopera sa divină, intitulată Isus din Nazaret, pune pe eroul său să spună de la început și până la sfârșit, să ne repete mereu: Învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihna sufletelor voastre! (Mt 11,29), fiindcă: Neliniștită va fi inima noastră, până nu se va odihni în Domnul, după afirmația autoritară a sfântului Augustin.

Ne vom odihni în pacea lui Isus, în pacea învierii, în măsura în care vom cunoaște și iubi capodopera pe care Duhul Sfânt a uns-o cu darurile sale divine. Numai în Duhul Sfânt Isus a putut spune: Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unii pe alții. Precum v-am iubit eu, să vă iubiți și voi unii pe alții. De pe aceasta vă vor cunoaște toți că sunteți ucenicii mei, dacă aveți dragoste unii față de alții (In 13,34-35); Dacă mă iubiți, veți păstra poruncile mele. Iar eu îl voi ruga pe Tatăl și el vă va da un alt apărător, care să fie cu voi de-a pururi, Spiritul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi, deoarece nici nu-l vede, nici nu-l cunoaște, căci rămâne cu voi și este în voi (In 14,15-17).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire