pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Inima Preasfântă a lui Isus

I

Învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima

(Inimă de mamă)

Fiul cel mai mic al lui Bramante (1444-1514, arhitect renascentist italian; care a început reconstruirea bazilicii "Sfântul Petru" din Roma), a fost trimis să ducă papei niște vești urgente. Papa a fost foarte mulțumit de promptitudinea copilului și, ca să-l răsplătească, a deschis un sertar, în care păstra bănetul mărunt, zicându-i: Ia de aici cât vrei! Copilul s-a repezit să ia, dar s-a oprit și, întorcându-se spre pontif, i-a spus: Dați-mi Excelența voastră, pentru că aveți mâna mai mare!

Dacă vrem să ne formăm o adevărată inimă creștină, plină de bogăția cerească, asemenea cu Inima lui Isus, este necesar să ne întoarcem la ajutorul preacuratei Fecioare Maria. Cu mâna ei largă de mamă va turna în inima noastră belșugul harurilor, cu aceeași dărnicie cu care turna carne, sânge, afecțiune, iubire etc., în inima pruncului Isus zămislit în sânul ei feciorelnic.

La Nazaret, între Isus și Maria s-a stabilit o viață atât de intimă, de armonioasă, cum nu s-a mai văzut niciodată pe pământ. Intimitatea se reflecta prin cuvinte puține și multă tăcere, completate de gesturi simple, pline de iubire. Înainte însă de a vorbi de o intimitate statornicită între aceste două inimi, trebuie să spunem că și aici a existat o evoluție, o formare progresivă, a Inimii lui Isus în atmosfera caldă a unei inimi de mamă, fiindcă tocmai Mariei i-a fost încredințată misiunea extraordinară, nemaipomenită, de a forma o inimă omenească pentru Fiul lui Dumnezeu.

După cum în mod natural, fiziologic, Inima lui Isus s-a format în sânul Fecioarei Maria și aici a început să bată, tot așa, din punct de vedere psihologic, s-a dezvoltat în atmosfera ei afectivă. Influența preacuratei are ceva analog cu cea a Tatălui ceresc, fiindcă Isus a primit iubirea divină de la Tatăl și inima omenească, depozitara iubirii divino-umane, de la mama sa preaiubită. Dacă despre o inimă omenească supusă greșelii se spune că: După o îndelungată asceză purificatoare, inima devine un cer interior mai larg decât spațiile cosmice, căci Dumnezeu le umple de strălucirea sa (Olivier Clement, Puterea credinței, Ed. Pandora, pag. 178), ce am putea spune despre Inima lui Isus? Dacă În inima purificată, tărâmul spiritual al omului este deasupra lui... el se minunează de frumusețea pe care o vede în el, mai luminoasă de o sută de opri decât strălucirea soarelui... Acolo este (citat din Evanghelie) împărăția lui Dumnezeu ascunsă înlăuntrul nostru (id. o.p., pag. 178).

Ochii lui Isus s-au ațintit asupra mamei sale, spre a o contempla și de a se minuna de prezența ei, la fel după cum privirea Cuvântului veșnic s-a fixat asupra Tatălui. Și surâsul, pe care buzele Mariei îl fluturau mereu, văzându-l și revăzându-l, era pentru Isus continuarea surâsului veșnic din prezența Tatălui.

În inimă "coboară Spiritul", spune Coranul (2,91; 26,194). Inima este pentru profeți "oglinda contemplației", cărora Dumnezeu "le-a deschis inima, pieptul" (Coran 94,1). Marele poem al lui Abdalkarâm Iâlâ despre Profet începe așa: O inimă în care se ridică soarele iubirii (id. o.c., pag. 180).

Știm că Isus s-a arătat foarte zelos în decursul vieții sale publice în a recunoaște în lucruri și în oameni grija plină de iubire providențială a Tatălui, atât în păsările cerului și crinii câmpului, cât mai ales față de sufletele pline de credință ale oamenilor. Dar care suflet a avut posibilitatea să-i amintească mai mult decât sufletul Mariei de iubirea Tatălui? Oare nu ea l-a născut în feciorie ca și Tatăl? Nu reflecta ea oare în toate faptele sale iubirea divină în care era scufundată?

Contemplând-o mereu cu ochii săi blânzi de copil, Isus se minuna de fiecare dată descoperind în ea pe Tatăl. Fiecare trăsătură nouă a Mariei, fiecare gest, provoca în el uimirea asemănării ei cu Tatăl; orice cuvânt al Mariei îi deștepta ecoul gândurilor auzite în intimitatea cerească; tăcerea ei făcea să reînvie în el extazul liniștii părintești. Totul din Fecioara-mamă devenea pentru el o reîntâlnire în timp cu Tatăl veșnic, o evocare continuă a iubirii sale.

Dacă Isus avea să tresară de bucurie în Duhul Sfânt când admira atracția pe care Tatăl o exercita asupra unor suflete, pe care le îndruma spre el, să ne gândim cât de mult a tresărit descoperind în întreaga persoană a Mariei prezența acestui Tată atât de apropiată și de surprinzătoare cu a ei.

Această descoperire continuă a Tatălui schimba obișnuitele relații zilnice cu mama sa într-o surpriză plăcută mereu reînnoită. Afecțiunea cu care ea îl înconjura părea o prelungire a îmbrățișărilor pământești, de aceea atitudinea filială față de Tatăl nu înceta a se arăta și față de preaiubita sa mamă.

Cu toate acestea, între aceste două comportări filiale exista și o diferență vrednică de luat în seamă și anume: în relațiile față de Tatăl, inima omenească a lui Isus trebuia numai să continue, în postură pământească sentimentele filiale ale Cuvântului născut din Tatăl; dar față de Maria, situația era cu totul alta: inima ei de mamă a fost formată de iubirea divină a Cuvântului veșnic, înainte ca ea să fi primit misiunea de a forma inima omenească a lui Isus.

Înțelegem deci că viața lor intimă a avut o profunzime excepțional conceptuală, fiindcă începuse mai înainte de zămislirea lui Isus, încă de pe timpul când Fecioara Maria era plămădită de mâinile gândirii divine în vederea maternității ei. Aici s-a statornicit între viitoarea mamă și fiu o armonie anticipată, prestabilită, predestinată și existențială.

Se înțelege, de asemenea, cât de mare a fost umilința lui Isus, care, după ce în calitate de Dumnezeu a fost arhitectul Inimii Mariei, a acceptat să i se încredințeze ei, în calitate de făptură omenească, pentru a primi educație: învățătorul devine elev. Când sfânta Evanghelie ne relatează că Isus copil era supus părinților săi, ne descrie o situație paradoxală, aceea a unui Dumnezeu care se pune sub călăuza unei creaturi omenești, pe care el însuși a creat-o și a educat-o. Cu tot dreptul ni se poate adresa: Învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima!

O poveste drăguță spune că la întoarcerea sfintei familii din Egipt, după moartea lui Irod, copilul Isus alerga singur prin pustiu, când în urma, când înaintea părinților săi. Voia să vadă florile, să asculte zumzetul gâzelor, să se bucure de toate. A întâlnit o floricică mică cu trei petale colorate diferit și i-a spus: Șalom - pace - micuță și drăgălașă floricică! Șalom, copil ceresc! răspunse floricica. Unde sunt oamenii? a întrebat copilul. Oamenii! s-a mirat floricica, și a spus: Existau pe aici pe undeva vreo șapte-opt. Dar nu i-am mai văzut de mult timp. Vântul îi poartă de ici-colo. Nu au rădăcini, sărmanii. Înțelegi? Asta îi chinuie rău; mereu aleargă duși de vânt, de interese. Dacă îi vei găsi, ajută-i să prindă rădăcini și să stea locului, fără a se obosi atâta! Șalom! zise copilul Isus. Adio! i-a zis floricica.

Isus, întors la Nazaret, creștea în vârstă, înțelepciune și har înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor; prindea rădăcini adânci în smerenie și într-o zi, când a întâlnit pe cei care alergau duși de vânt încoace și încolo, și-a adus aminte de îndemnul floricicăi cu trei petale de a da oamenilor rădăcini și a spus: Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi da odihnă sufletelor voastre. Luați jugul meu asupra voastră și învățați de la mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți afla alinare pentru sufletele voastre, căci jugul meu este plăcut și povara mea este ușoară! (Mt 11,28-30).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire