pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Sfântul Marcu

Marcu, fiul meu

(25 aprilie)

Vorbindu-vă despre sfântul Marcu, nu știu ce aș putea pune în evidență mai mult: sfințenia sa sau calitatea de apostol, eminența sa ca evanghelist sau ca episcop, deși sfârșitul este acela care încoronează opera și martiriul său dă strălucire sfințeniei și apostolatului, dă credibilitate Evangheliei pe care a scris-o și identificare cât mai pregnantă în episcopat cu acela care l-a consacrat episcop și l-a definit drept fiul său, cu sfântul Petru (cf. 1Pt 5,13).

De fapt, dacă Marcu devine sfânt, se datorează faptului că sfântul Petru l-a convertit; dacă Marcu a scris o Evanghelie, se datorează faptului că sfântul Petru i-a cerut să o facă pentru ca cele spuse de el să nu fie uitate sau interpretate greșit; dacă Marcu a fost apostol, se datorează faptului că sfântul Petru l-a trimis în Egipt spre a predica; dacă a fost episcop de Alexandria (în Egipt), se datorează faptului că Petru l-a consacrat drept cap al acelei Biserici; și dacă, în sfârșit, a murit martir, Marcu a făcut acest lucru pășind pe urmele sfântului Petru.

Pe drept, așadar, îl putem recunoaște și noi ca pe un adevărat "fiu" al sfântului Petru, așa cum principele apostolilor obișnuia să-l numească adesea: Marcu, fiul meu.

Nu trebuie să ne surprindă această afirmație, fiindcă de fapt sfântul Marcu a fost unul dintre nepoții sfântul Petru. După mărturia lui Beda, Nichifor, Eusebiu și a altor istorici, Marcu, cu toate că avea un nume latin, își avea originea din localitatea Cirene, din neamul preoțesc evreiesc și era fiul unei surori a sfântului Petru (cf. Eusebiu, Hist. Eccles. vol. III). Dar sfântul Petru îl iubea pe Marcu și îl prefera mai mult decât pe alții, nu atât pe baza "sângelui", cât mai ales pentru calitățile lui morale: pentru bunătatea sa, pentru moravurile ireproșabile, pentru dorința lui arzătoare de a cunoaște adevărul și binele spre a se asemăna cât mai mult cu divinul învățător, Isus Cristos. Fiind prea tânăr, este clar că nu a făcut parte dintre cei doisprezece apostoli. Se pare totuși că a fost un copilandru curajos, care a voit să-l urmeze pe Isus până pe Calvar și numai în clipa în care un soldat a voit să-l prindă, el și-a lăsat haina în mâinile lui și a fugit gol din grădina Măslinilor. Acest amănunt se deduce din faptul că numai Evanghelia după sfântul Marcu îl menționează (cf. Mc 14,51).

După moartea Mântuitorului, la care este posibil să fi asistat, și mai ales după marele eveniment al învierii și înălțării lui Isus la cer, după ce s-a maturizat, în Marcu s-a trezit dorința arzătoare de a-l urma. De fapt el este printre primii evrei care au fost botezați de sfântul Petru.

Din acest moment, principele apostolilor devine învățătorul, călăuzitorul și părintele lui Marcu și pe drept Petru îl numește fiul său, iar scriitorii din antichitatea creștină îl numesc drept: ucenicul și interpretul lui Petru (cf. Sfântul Irineu, Adv. Haeres., III,1), urmașul lui Petru (cf. Sfântul Clement Alex., Strom., III,13), precum și tălmaci și ascultător al lui Petru (cf. Papia și Origene; Eusebiu, o.c.).

Afecțiunea, pe care sfântul Petru o avea față de Marcu, se deduce mai ales din cap. 12 din Faptele Apostolilor, unde este vorba despre Petru, aruncat în închisoare de Irod Agripa și eliberat în chip minunat de un înger al Domnului, după care s-a îndreptat spre casa Mariei, mama lui Marcu, unde credincioșii erau adunați pentru rugăciune și, după ce acesta a bătut în poartă, a venit o tânără să vadă cine este; aflând că este Petru, de bucurie, în loc să-i deschidă, a alergat și a spus celor adunați; care, în loc să meargă și să-i deschidă, credeau că fata și-a pierdut mințile sau că cel ce bate ar fi îngerul lui Petru. Dar când s-au convins și au aflat chiar din gura lui Petru chipul în care a fost eliberat din închisoare, l-au preamărit pe Dumnezeu și în sufletul lui Marcu s-a întărit și mai mult hotărârea de a-l urma pe moșul său în sfințenie și apostolat.

Petru, după ce l-a instruit cum se cuvine în taina apostolatului, l-a trimis cu sfântul Barnaba, care era vărul lui Marcu (cf. Col 4,10) și cu sfântul Paul să vestească Evanghelia în Asia Mică. După ce a predicat în Cipru și Pamfilia, a ajuns la Perga, unde s-a îmbolnăvit și apoi s-a întors singur la Ierusalim. Aici, după ce și-a recăpătat sănătatea, a întreprins alte misiuni apostolice în Răsărit și apoi împreună cu Barnaba a plecat la Roma unde era așteptat de sfântul Petru (cf. Le Camus, L*opera degli apostoli, vol. III).

În acest oraș, încă total scufundat în idolatrie, Marcu s-a atașat "trup și suflet" de sfântul Petru în munca apostolică: Petru planta, sau mai bine zis arunca sămânța, Marcu uda și Dumnezeu făcea să crească și să rodească din belșug credința celor din Roma, așa încât "Biserica romană" i-a trezit admirația sfântului apostol Paul, care a putut scrie cu mândrie și altor Biserici că romanii s-au făcut deja cunoscuți în toată lumea prin credința lor.

Conform relatării sfântului Ieronim, a istoricului Eusebiu și a altor scriitori, sfântul Marcu s-a avântat de unul singur în misiuni apostolice până la porțile Italiei, adică până la Aquileia, unde a pus bazele unei comunități creștine și le-a lăsat ca episcop pe sfântul Ermagora.

Sfântul apostol Paul ne relatează că sfântul Marcu i-a stat și lui la dispoziție, pe când se afla în închisoare la Roma, fiindu-i adus de ucenicul Timotei (cf. 2Tim 4,11). Vedem de aici disponibilitatea lui Marcu de a-i sluji pe cei închiși, pe cei care sufereau pentru cuvântul lui Dumnezeu.

De aici s-a îndreptat spre răsărit și a ajuns iarăși la Cirene, în patria sa, de unde a început o activitate misionară pe care a desfășurat-o până în Egipt; trecând prin întinderea pustiului Tebaida, a ajuns la Alexandria, unde întemeiază o comunitate creștină demnă de un adevărat urmaș al sfântului Petru.

Isus spune că pomul se cunoaște după fructe (Lc 6,44).

Fructul eminent, pe care sfântul Marcu l-a produs sub directa inspirație a Duhului Sfânt, este Evanghelia pe care a scris-o. Emblema sfântului Marcu ca evanghelist este leul. Aceasta atât pentru faptul că îl descrie pe Isus ca pe leul din tribul lui Iuda pentru curajul său, cât mai ales ca biruitor asupra morții. Este drept că l-a avut de învățător și pe sfântul Petru, când și-au desfășurat activitatea apostolică în comun la Roma, dar în această capodoperă sfântul Marcu și-a imprimat toată corectitudinea ființei sale, ceea ce l-a determinat pe sfântul evanghelist Ioan să afirme că: Marcu, devenit ucenic al lui Petru, a scris cu exactitate cele spuse de acesta despre Isus, fiindcă el nu l-a auzit și nici nu l-a urmat pe Domnul, dar numai pe Petru de la care a primit toate aceste învățături (Eusebiu, o.c.). Sfântul Irineu, la sfârșitul secolului al II-lea, sfântul Clement din Alexandria, câțiva ani după aceea, sunt de aceeași părere. Scriitorul Tertulian spune pe scurt că: Evanghelia lui Petru a avut ca interpret pe Marcu (cf. Adv. Marc., IV,5). Renumitul Origene împărtășește aceeași părere și spune: Conform tradiției din care m-am documentat, a doua Evanghelie a fost scrisă de Marcu, după cum a fost predicată de Petru (Eusebiu, o.c. VI). Datorită faptului că Marcu îl stima atât de mult pe unchiul său Petru, de aceea a rămas credincios felului în care acesta predica: cu adevărată umilință, bazat pe faptul slăbiciunii sale de a se fi lepădat de trei ori de Isus, Petru, în predicile sale, căuta să lase cât mai mult în umbră favorurile pe care Isus i le-a făcut și să pună în evidență bunătatea lui Isus, care s-a folosit de aceste slăbiciuni pentru a-și duce la îndeplinire opera mântuirii.

Ceea ce l-a impresionat pe Marcu din viața și activitatea lui Isus, predicate de apostoli, a fost contrastul dureros dintre Cristos și oameni: Cristos vindeca (cf. Mc 1,31), ierta (id. 2,10), îi alunga pe diavoli (id. 1,24-27; 1,34; 3,11-23; 5,7), iar oamenii râdeau de el (id. 5,40; 6,2; 15,29-32) și chiar îi doreau și puneau la cale moartea lui (id. 3,6; 12,13; 14,1). Mai era un contrast dureros chiar între Isus și ucenicii săi (id. 4,13), între Isus și rudele sale (id. 3,20-35), pe care Marcu îl urmează.

Marcu pune în evidență smerenia lui Isus ca pe o metodă pedagogică divină, prin care să-i atragă pe oameni la credință, așa cum a făcut cu centurionul roman de sub cruce, care a mărturisit: Cu adevărat acesta era Fiul lui Dumnezeu. Această lecție a învățat-o de la sfântul Petru, care, nu numai că a trăit viața lui Cristos smerit, dar la aceasta îi îndemna pe toți: Fiți umili unii față de alții, căci "Dumnezeu li se împotrivește celor mândri, pe când celor umili le dă har" (1Pt 5,5). Pe această smerenie și-a axat sfântul Marcu întreaga sa viață de apostol.

Sfântul Marcu a ascultat, a primit și a trăit cu smerenie credința primită de la sfântul Petru în chip strălucit ca episcop de Alexandria. Acest oraș a fost întemeiat de împăratul Alexandru cel Mare în anul 333 î.C. și a cunoscut o dezvoltare extraordinară pe plan economic, cultural, științific și militar. Atât sfântul Epifaniu, cât și sfântul Eusebiu, ne confirmă faptul că sfântul Marcu a fost primul episcop al Bisericii din Alexandria, rânduit de sfântul Petru. Primul, pe care sfântul Marcu l-a convertit în acest oraș, a fost un oarecare meșteșugar numit Anian, care, rănindu-se în timpul lucrului, a oftat zicând: Ah, Dumnezeul meu! Marcu l-a vindecat în chip minunat și Anian l-a primit în casa sa, de unde sfântul Marcu și-a început activitatea pastorală în Egipt și apoi a ajuns chiar până în Abisinia, fiindcă și azi creștinii din această țară susțin că apostolul lor a fost sfântul Marcu.

În viața sa particulară, sfântul Marcu era atât de auster încât părea un adevărat ascet, un fel de călugăr; ceea ce i-a atras admirația atât din partea păgânilor cât și a evreilor și mulți au căutat să-i imite exemplul. Evreii convertiți, care căutau să-i urmeze exemplul s-au numit terapeuti, adică slujitori, care nu caută nimic altceva decât cum să placă mai mult lui Dumnezeu.

Exemplul vieții sfântului Marcu și al acestor terapeuți goleau templele păgâne și umpleau bisericile creștine. Preoții păgâni, văzându-și periclitate zeitățile lor, au pus la cale uciderea sfântului Marcu. Era doar numai la un an după moartea principelui apostolilor survenită în anul 67 sub Nero la Roma, și într-o dimineață, pe când sfântul Marcu oficia serviciul divin, păgânii au năvălit asupra lui și au început să-l maltrateze, trăgându-l în piața orașului, în timp ce sfântul episcop Marcu se ruga cu cuvintele lui Isus: Părinte, iartă-i că nu știu ce fac! După ce l-au omorât, au voit să-l ardă, dar rămășițele sale pământești au fost salvate de creștini și îngropate, nu departe de Alexandria, în localitatea Bucales. Peste mormântul lui s-a construit o biserică măreață, care a durat până în secolul al VIII-lea, când au năvălit musulmanii care au distrus-o. Atunci niște comercianți creștini, văzând primejdia în care se află trupul sfântului Marcu, l-au furat și l-au adus în Italia, la Veneția, unde cu timpul i s-a ridicat una dintre cele mai frumoase biserici din lume. (cf. P. Arrighini, In splendoribus sanctorum, Lega Italiana Cattolica Editrice, Torino, vol. II, pag. 280 ș.u.).

Așa cum Marcu l-a urmat pe Petru, tot așa și noi: să-l urmăm pe sfântul Marcu pentru a ajunge ca sfântul Petru să ne deschidă porțile împărăției lui Dumnezeu prin credința și umilința pe care Isus le-a pus la temelia Bisericii sale! Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire