pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Buna-Vestire

I

Bucură-te, cea plină de har

(Sărbătoarea Bunei Speranțe)

(25 martie)

Buna-Vestire este explozia divinului în istoria omului, spre deosebire de implozia din veci a nașterii Fiului din Tatăl. Fiul este bucuria veșnică a Tatălui și reflexul ei se simte în lume la Crăciun. Dar și la Buna-Vestire - Micul Crăciun - se poate gusta din plin bucuria exploziei divinului din istoria noastră.

Fericirea este un parfum, pe care nu-l putem vărsa peste alții, fără să ne atingă și pe noi cu câteva picături, spune Emerson. Dar ca să ne atingă cu câteva picături, trebuie să fim conștienți că depindem de cer, de Dumnezeu. Fericirea aparține acelora care nu sunt autosuficienți, spune Aristotel. Acei care cred că nu au trebuință de nimeni sunt egoiști, și este știut de când lumea că egoismul nu poate genera fericire. Izvorul fericirii este cerul, Preasfânta Treime.

Fericirea zilei de azi, a Bunei-Vestiri, pe care Dumnezeu o revarsă asupra preacuratei prin arhanghelul Gabriel începând cu salutul: Bucură-te, cea plină de har, ne atinge și pe noi în măsura în care nu suntem plini de noi înșine și Cerul își poate găsi un colțișor și în sufletul nostru.

Pierzând fericirea paradisului pământesc, Dumnezeu le-o făgăduiește protopărinților noștri - Adam și Eva - că le-o va da printr-o femeie și sămânța ei, care vor distruge capul Șarpelui, care este cauza nefericirii noastre (Gen 3,15). Își reînnoiește făgăduința prin profeți că: Fecioara va zămisli și va naște un prunc, care se va chema Emanuel, adică: Dumnezeu este cu noi (Is 7,14). În felul acesta, de la răsărit și până la apus, de la miazănoapte și până la miazăzi, rotocolul pământului va fi învăluit în albastrul cerului, în sânul lui Dumnezeu.

Alegând-o pe Maria - Fecioara din Nazaret - și exceptând-o de nefericirea păcatului strămoșesc printr-un privilegiu unic, o introduce în planul divin al mântuirii. Ea, înainte de a-l zămisli pe Mesia în sânul ei prin adumbrirea Duhului Sfânt, îl zămislește în suflet prin credință și această zămislire spirituală îi aduce plinătatea harului, care plinătate, la rândul ei îi aduce prezența Domnului. De aceea arhanghelul îi spune: Bucură-te, cea plină de har! Domnul este cu tine.

Dumnezeu i-a fixat locul Fecioarei Maria în istoria mântuirii, dar nu ca pe cea a unui instrument pasiv, nici ca pe o fatalitate, ci a voit ca ea să consimtă în mod liber la planul iubirii sale. Evanghelia Bunei-Vestiri ne indică esențialul: Dumnezeu are inițiativa, Maria își oferă concursul în mod liber, conștient, responsabil, fiindcă întreaga ei viață a fost călăuzită de credința în dragostea lui Dumnezeu Tatăl și de speranță în Mesia ca mântuitor.

Cunoscând măreția "darului", Fecioara își cunoaște mai bine "nimicnicia" în fața aceluia care este "totul" și acceptă propunerea cu cea mai profundă smerenie.

Dintr-o roabă, ce se poate naște mai mult decât un sclav? Iată roaba Domnului. În roaba Domnului, roaba iubirii față de Dumnezeu, se zămislește forma sclavului (Fil 2,7), sclavul iubirii față de voința Tatălui și față de mântuirea noastră.

Ce intervine nou între Dumnezeu și Fecioara din Nazaret prin consimțământul responsabil al Mariei: Iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău!?

Acceptându-l să se zămislească în sânul ei feciorelnic, oferindu-se total slujirii lui ca o roabă, acesta i se dăruiește ca Dumnezeu, nu numai prin har, ci și prin natura sa divină. Dumnezeu nu se lasă niciodată întrecut în dărnicie. Ea i se dăruiește total, cu întreaga sa ființă, el i se dăruiește total, cu întreaga sa dumnezeire. Dumnezeu nu cunoaște jumătăți de măsură și Maria devine "Theotokos" - "Născătoare de Dumnezeu". La Buna-Vestire Maria stabilește în mod liber o legătură de dragoste personală, unică și indisolubilă cu Dumnezeu prin persoana Duhului Sfânt.

Bucuriile cerului de pe acest pământ se plătesc scump, deoarece, ca ele să rămână veșnice, trebuiesc pironite pe cruce prin "crucea zilnică".

Îngerul a plecat de la ea. Extraordinarul trece ca un vis, dar cel care a luat natură omenească din sânul ei feciorelnic rămâne să desăvârșească revelația - vestea cea bună - Legea și profeții (M 5,17) prin cruce, prin misterul pascal, față de care ea se atașează din toată inima, devenind ascultătoare și plină de zel față de cuvântul lui, pe care îl va păstra ca pe cea mai scumpă comoară în inima ei (Lc 2,19), chiar dacă această "comoară" se va transforma în sabie și-i va străpunge inima, spre a ieși din ea, ca să se poată oferi și altora ca să se descopere din multe inimi cugetele (Lc 2,35). Maria știa din Sfânta Scriptură (cf. Isaia cap. 53) că Mesia va fi "omul durerilor" și de aceea spune îngerului Gabriel: Iată roaba Domnului, fiindcă vrea să se angajeze ca "roabă" a Domnului, nu numai pentru a-l purta pe Isus în sânul ei, dar și pentru a-și duce "crucea credinței" în cuvântul lui până pe Calvar și pentru a ne purta pe noi la Isus, cu toată greutatea păcatelor noastre, făcând-o să verse lacrimi amare, nu numai sub crucea de pe Golgota, dar și sub crucea pe care este răstignit "trupul mistic al lui Isus Cristos", sfânta Biserică; astfel a plâns la Siracusa, Salette și în nenumărate locuri de pe pământ.

Cuvântul roabă sau sclavă, pe care unii din prea mare pietate încearcă să-l schimbe prin "slujitoare", prefigurează pe Isus, care a luat forma sclavului și s-a făcut ascultător până la moarte și încă moartea pe cruce (cf. Fil 2,6-8), arătând deplina disponibilitate a preacuratei de a nu precupeți nici un efort în a-l urma pe Fiul ei până pe Calvar și chiar până la "Calvarul final" al trupului mistic - al Bisericii - până la judecata de apoi.

Prin "lacrimile Maicii lui Dumnezeu" se realizează azi memorialul Bunei-Vestiri. Lacrimile mamei spală sufletele fiilor ca să-l poată primi în inimile lor pe Emanuel din sfânta Împărtășanie. Fiindcă, așa cum ne învață sfântul Toma de Aquino: Botezul este principiul vieții spirituale și poarta sacramentelor. Euharistia însă este desăvârșirea vieții spirituale și scopul tuturor sacramentelor. Prin sfințirea tuturor celorlalte sacramente are loc pregătirea la primirea sau consacrarea Euharistiei; de aceea primirea Botezului este necesară la inaugurarea vieții spirituale; însă primirea Euharistiei este necesară la desăvârșirea acesteia (Summa theologica, III, q. 73). Urmând această învățătură, Conciliul Tridentin spune la rândul său: Euharistia este izvorul, celelalte sacramente sunt râurile. Din acest izvor emană toată puterea și perfecțiunea celorlalte rituri sacre (Catechismus, pars II, c. 4). În virtutea Euharistiei, credincioșii trebuie să formeze o sinaxă activă, sfântă, o adunare sacră, liturgică, prin care să se perfecționeze zilnic unirea și comuniunea lor cu Dumnezeu și între ei, nu numai în ritul liturgic extern, ci în totalitatea realității vieții creștine de fiecare zi. Același sfânt Toma sublinia că: Euharistia este sacramentul unității ecleziale în care să domnească respectul reciproc, întrajutorarea frățească, armonia...

Învățatul Tertulian spune că Dumnezeu s-a întrupat în sânul Fecioarei și s-a făcut om, ca omul să învețe a se comporta dumnezeiește.

Pentru a face lumea, pe Dumnezeu nu l-a costat decât un singur cuvânt: "Să fie!" și s-a făcut; pentru a o păstra, nu-l costă decât un act al voinței sale; însă, pentru ca Fiul său să se întrupeze, îl costă mai mult: alege un sol, pe arhanghelul Gabriel; îi încredințează un mesaj; îl trimite la o Fecioară aleasă din vecie; îngerul salută, lămurește, așteaptă răspuns; Duhul Sfânt umbrește, plămădește, însuflețește etc.

Creatorul atotputernic așteaptă consimțământul creaturii, se târguiește, lămurește... Câtă bunătate!

Cunoscutul scriitor și teolog marian Ioan Miclea spune: Preacurata este o persoană conștientă de libertatea proprie, de hotărârea luată de a rămâne "fecioară" și se opune: "Eu nu cunosc bărbat". Numai după asigurarea că alegerea îi este respectată, acceptă: "Fie mie după cuvântul tău!"

Câtă politețe din partea lui Dumnezeu! Cu toate că avea toate trăsnetele și fulgerele la îndemână, ca să obțină ceea ce voia, el așteaptă, respectă gândirea și libertatea de voință cu care a înzestrat-o. Dumnezeu nu se contrazice: a creat pe om dându-i minte și voință liberă? Îl lasă să lucreze astfel; nu constrânge, nu impune, nu silește, nu distruge, oricât de impetuoasă și dârză ar fi voința care i se opune. Aceasta este procedura și metoda divină față de oameni: respectă, desăvârșește, luminează, ajută și convinge cu bunătate. Atotputernicia este gingașă, delicată, blândă, dulce; Dumnezeu este gentil. Omul însă, chiar când susține o absurditate, caută să-și impună voința prin forță: urlă, ca și cum toată lumea ar fi surdă; bate din picior, ca și cum ar vrea să provoace un cutremur de pământ; amenință cu demoni mai mari sau mai mici decât el. Nu-i reușește? Care armă n-o folosește în acest scop? Înșală, minte, cumpără conștiințe, vinde moralitate, siluiește, corupe, mobilizează o întreagă armată de demoni, ca voia lui să se împlinească. Nu-i reușește nici așa? Face un pas mai departe: necăjește, tiranizează, schingiuiește și în sfârșit, dacă în față îi stă o persoană, o îmbrâncește dincolo de barierele vieții. Omul este mojic, colțuros, necioplit, neobrăzat, bădăran, nespălat și atât de animalic, nerespectând pe aproapele. Mai rău este atunci când caută să-și impună voința rea împotriva voinței preasfinte a lui Dumnezeu. Îi este cuiva îngăduit să fie mojic, când știe că Dumnezeu este atât de manierat, atât de politicos? Iată mesajul Bunei Vestiri!

Se comportă omul dumnezeiește?

Care este comportamentul meu? Respect pe aproapele? Mă împărtășesc cu vrednicie? Cred în Scriptură și respect cuvântul Domnului?

Cuvântul întrupat în sânul Fecioarei continuă să se întrupeze în Biserică - trupul mistic al lui Cristos -; continuă să se întrupeze în Euharistie; continuă să se întrupeze în litera Scripturii. Toate sunt opera Duhului Sfânt și converg spre slava lui Dumnezeu.

Apostolul Paul a spus credincioșilor din Corint: Probet autem se ipsum homo - Să se cerceteze dar fiecare om pe sine însuși, și astfel să mănânce din această pâine și să bea din această cupă, căci, cine mănâncă și bea, fără să țină seama că este trupul Domnului, își mănâncă și bea propria lui osândă (1Cor 11,28-29), referindu-se la primirea cu nevrednicie a sfintei Împărtășanii.

Autentica sărbătoare a misterului Întrupării de azi o face acela care spune Amin, când se unește cu mulțimea credincioșilor în jurul altarului, își deschide inima pentru cuvântul Domnului și gura pentru trupul lui Cristos euharistic. Acest "Amin" este semnul prin care ne recunoaștem propria insuficiență și facem să coboare în suflet picăturile fericirii cerești, garanția fericirii veșnice.

Să dăm ascultare sfântului Augustin care spune: Să-i mul-țumim lui Dumnezeu că ne-a făcut nu numai creștini, ci și Cristos. Creștini suntem cu numele, Cristos suntem prin sfânta Euharistie. Adevărul acesta este cuprins în silogismul perfecțiunii: Biserica s-a născut din Euharistie (la Cina cea de Taină, când Isus i-a rânduit pe apostoli ca preoți spre a aduce Jertfa aceasta în amintirea lui, ca să stea la baza comuniunii fraterne). Or, fiecare se naște din credința Bisericii prin sfântul Botez pentru o viață nouă. Deci fiecare se naște din Euharistie și devine Cristos.

Aceasta este Buna-Vestire în ultimă instanță și fiecare este chemat să spună: "Iată robul - sau: Iată roaba, Domnului", deoarece însuși Cristos a luat "forma sclavului". (NB. Forma dat esse rei, a devenit sclav în adevăratul înțeles al cuvântului).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire