pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Sfânta Familie din Nazaret

Ia pruncul și pe mama lui și fugi în Egipt

(Duminica din octava Crăciunului)

Să ascultăm lecția pe care ne-o dau lecturile de azi din Liturgia cuvântului!

Prima lectură (Sir 3,3-7.14-17) ne face o scurtă prezentare a comportamentului familiei patriarhale din Vechiul Testament ca s-o folosim drept punct de comparație cu familia modernă, care ar trebui să fie cu adevărat creștină.

Ceea ce dorea familia Vechiului Testament era: pacea, belșugul bunurilor materiale, armonia și urmași cât mai mulți. Legea ei fundamentală era ascultarea modelată de iubire.

Ben Sirah amintește fiilor deja maturi aspectele prezentate în Exod 20,12, porunca: Cinstește-l pe tatăl tău și pe mama ta; și promisiunea: ca să-ți fie bine și să trăiești mult pe pământul pe care ți-l va da Domnul, Dumnezeul tău. Aceasta este voința lui Dumnezeu și de dânsa depind: iertarea păcatelor, ascultarea rugăciunilor, bucuria în urmași și de a nu fi uitat de Dumnezeu (cf. MAC pag. 105).

Evanghelia (Mt 2,13-15.19-23), prezentând experiența lui Isus care a intrat în familia umană, trasează un cadru realist în care se pot dezvolta problemele vieții de familie.

Chiar în sânul sfintei familii nu totul este idilic, pace, etc. Ea trece prin suferința și dificultățile exilului și ale persecuțiilor, prin crize din pricina muncii, ale despărțirilor etc. În sfânta familie, ca în orice familie, sunt bucurii și dureri începând de la naștere, continuând cu copilăria și până la maturitate (cf. MAC pag. 103).

Sfânta Fecioară se angajează în această familie în calitate de roabă a Domnului. Sfântul Iosif se angajează în această familie în calitate de soț al roabei Domnului și în această calitate a trebuit să audă porunca Domnului: Scoală-te, ia pruncul și pe mama lui și fugi în Egipt!

Angajarea la opera răscumpărării este o angajare la cruce, la suferință, la moarte...

Din Egipt l-am chemat pe fiul meu.

Citatul este luat din profetul Osea (11,1) și avea sensul că Dumnezeu și-a chemat poporul său, pe Israel, din exilul egiptean: Israel este fiul meu întâi-născut (Ex 4,23). Evanghelistul Matei aplică citatul lui Isus, fiindcă, după credința generalizată în iudaism, timpul lui Mesia va reactualiza timpul lui Moise. Evanghelistul afirmă, prin urmare, că Isus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu prin excelență, care s-a angajat să sufere aceeași soartă a poporului pe care a venit să-l salveze (cf. CBL pag. 862), înscriindu-se în sânul unei familii.

Față de familia Vechiului Testament, creștinismul, prin sfânta familie din Nazaret, a adus o notă superioară prin care să se depășească pe sine însuși în vederea realizării împărăției lui Dumnezeu, a mântuirii tuturor oamenilor.

Imaginea familiei prezentate de Sfânta Scriptură nu corespunde caracteristicilor multor familii moderne, în care problemele nu mai sunt de angajare pentru împărăția lui Dumnezeu, ci chiar se opun. Valorile sunt inversate: copilul este considerat o povară; unitatea căsătoriei o piedică în calea libertății; fericirea stă în libertinaj, bani, mașină, vilă, distracții etc.

Trebuie să luăm aminte la avertismentul dat primilor creștini de sfântul Paul, atunci când familia abia începea să se așeze pe temelia credinței. Apostolul atrage atenția (Lectura a II-a: Col 3,12-21) creștinilor că: înviați fiind cu Cristos, sunt iubiți de Dumnezeu, sfinți și predilecți; ei trebuie să-l imite pe Cristos și să-i împlinească cuvântul, fiindcă toate relațiile cu Dumnezeu și cu oamenii trebuie să se încadreze în formula: în Domnul.

Unii părinți și unii copii au impresia că porunca iubirii copiilor și cinstirii părinților ar constitui doar o problemă de morală: să-i iubești și să-i cinstești, dacă sunt vrednici, dacă nu sunt vicioși.

Or, porunca lui Dumnezeu este mai întâi o problemă de credință, fiindcă vine de la Dumnezeu și numai adevărata credință poate forma o adevărată morală familială și socială. Acolo unde formulările morale încearcă să formeze credința, lumea este plină de superstiții.

Folosind un citat al lui M. Quoist, pot spune: Celălalt (tată, mamă, copil, frate, soră, prieten, dușman etc.) este cel:

- prin care Dumnezeu se exprimă,

- prin care Dumnezeu invită,

- prin care Dumnezeu îmbogățește,

- prin care Dumnezeu măsoară iubirea noastră. Celălalt e pâinea ta de fiecare zi, ostia ta de fiecare zi (A reuși, pag. 111-112).

Prin urmare: porunca iubirii copiilor și a cinstirii părinților, bazându-se pe unica lege a iubirii, nu admite excepții. În această poruncă nu-i vorba de admiterea răului, pe care unii sau alții l-ar săvârși, ci de încurajarea binelui. Fiindcă, scrie tot M. Quoist: Nu e nimeni și nici n-a fost vreodată cineva pe pământ care să fi căzut atât de jos pentru a scăpa iubirii infinite a lui Dumnezeu. Tu nu ai dreptul să nu iubești și să nu acorzi încredere acolo unde iubește și acordă încredere Dumnezeu. Foamea oamenilor este teribilă, ucide milioane de ființe în fiecare an. Lipsa iubirii este însă mai ucigătoare, ea dezintegrează omul și omenirea (o.c., pag. 127-128).

Am auzit cândva o tânără nevastă fredonând o melodie de jale:

Când eram la mama fată

Mâncam turtă coaptă-n vatră

Și trasă prin răzătoare;

Mi-era fața ca o floare.

Dar de când m-am măritat

Și-s nevastă la bărbat

Mănânc pâine și beau vin,

Pun la inimă venin.

Când am întâlnit-o în altă zi în pragul bisericii, am întrebat-o: "De ce cântai cu atâta jale?" Și ea mi-a răspuns: "Când eram la mama fată o duceam greu, eram unsprezece frați. Când m-am măritat, mi-am zis că este timpul să o duc mai bine și n-am vrut copii... Acum aș vrea, dar nu-mi mai dă Dumnezeu. Ăsta-i veninul meu: am mers pe sens interzis și am fost sancționată. Cine va face ca mine, ca mine să pățească!"

Pe de altă parte, mulți copii nu-și cinstesc părinții pentru că nu le-au dat avere, nu le-au dat educație, nu le-au dat o copilărie fericită, nu le-au dat ceea ce și-au dorit, ci doar o viață chinuită...

Cinstirea părinților nu-i legată de nimic din toate acestea, ea este o problemă de credință: cine vrea să-l cinstească pe Dumnezeu, trebuie mai întâi de toate să-și cinstească părinții, fiindcă: Iubirea sau e dată în mod gratuit sau nu e iubire. Cel care a iubit cel mai mult este Cristos; nu pentru că el a demonstrat cel mai mult afecțiunea sensibilă față de oameni (părinți), ci pentru că a dat cel mai mult, și cel mai conștient, și cel mai de bună voie, și cel mai dezinteresat (M. Quoist; o.c., pag. 133-134).

Când te angajezi să iubești pe părinți, copil fiind la orice vârstă, chiar dacă nu o merită, când te angajezi să iubești pe copii, părinte fiind, chiar dacă ei nu merită, te angajezi cu Isus la opera de răscumpărare a lumii. Pentru aceasta am fost botezați: ca să ne angajăm la opera răscumpărării, a mântuirii tuturor oamenilor, fără excepție. Cine refuză această angajare, renunță la propria mântuire.

Biserica duce o luptă deosebit de grea în ziua de azi în a-i determina pe membrii familiilor creștine să se angajeze în munca misionară, de a fi deschiși muncii de cartier sau de parohie, dispuși să colaboreze cu alte comunități mai mari. Caritatea trebuie să stea la temelia relațiilor de orice fel prin obiectivizarea persoanei, familiei, comunității, adică fiecare să-și pună problema: cu ce pot eu să le fiu de folos altora? și nu prin subiectivizarea lor în folosul personal (cf. MAC pag. 104).

Să ne rugăm, nu numai azi la sfânta Liturghie, ci în fiecare zi: Dumnezeule, care ne-ai dat un strălucit exemplu de viață în sfânta familie din Nazaret, dă-ne, te rugăm, harul să trăim în familiile noastre aceleași virtuți și să fim uniți prin aceeași iubire, pentru ca odată să gustăm răsplata veșnică în bucuria casei tale (LR). Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire