pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Toți Sfinții

III

Fiți sfinți

(1 noiembrie)

Sărbătoarea Tuturor Sfinților își are originea în practica bisericii din Antiohia care, chiar din primele veacuri, sărbătorea cu un fast deosebit pe toți martirii creștinătății, știuți și neștiuți, în prima duminică după Solemnitatea Coborârii Duhului Sfânt, considerând că tăria, curajul și statornicia lor sunt prin excelență opera celei de-a treia persoane divine, trimise în lume de Tatăl și de Fiul.

Biserica din Roma, condusă de Bonifaciu al IV-lea, a fixat data sărbătorii la 13 mai, zi în care Panteonul roman, transformat în biserică creștină, a fost sfințit și dedicat Născătoarei de Dumnezeu și tuturor martirilor. În timpul slujbei solemne, la un anumit moment bine stabilit, peste mulțimea credincioșilor se revărsa o ploaie de petale de trandafir roșu-stacojiu, coborând lin din înălțimea luminătoarelor cupolei maiestuoase. Ulterior, sărbătoarea și-a lărgit conținutul, devenind Sărbătoarea Tuturor Sfinților și a fost extinsă la toate bisericile din Apus. În anul 835, papa Grigore al IV-lea a transferat sărbătoarea la 1 noiembrie, rămânând așa până în ziua de azi. Alegerea acestei zile se pare că a fost făcută din motive de ordin simbolic și practic. Luna octombrie este dedicată culesului roadelor de pe câmp, din livezi și vii. Intrând în luna noiembrie, omul începe să se bucure de roadele muncii sale, motiv potrivit și pentru a contempla roadele spirituale ale viței, care este Cristos, ale activității apostolice a Bisericii, ale eforturilor și sacrificiilor tuturor oamenilor de bunăvoință, roade întruchipate de sfinții din ceruri. Pe de altă parte, după cum ne informează cronicarul Ioan Beleth, cu ocazia Sărbătoririi Tuturor Sfinților, se îndreptau spre Roma mulțimi nenumărate de pelerini, dornici să adune cât mai multe petale de trandafir și având bucuria sufletească de a se întâlni în Cetatea Eternă cu părintele creștinătății. Procurarea hranei și a băuturii punea probleme pentru aceste mulțimi, rezolvate mai ușor la 1 noiembrie decât la 13 mai (cf. Viețile sfinților, Ed. ARC București, vol. 2).

După acest scurt istoric al sărbătorii de azi, să medităm conținutul ei teologic!

Sărbătorile anului liturgic au ca scop să-l facă cunoscut pe Isus. Duminicile Adventului ni-l prezintă pe așteptatul popoarelor; Crăciunul ne arată împlinirea făgăduințelor divine: Emanuel, adică "Dumnezeu este cu noi", smerit sub chipul pruncului plăpând din iesle; Boboteaza ni-l arată pe Fiul Tatălui, în care se află toată fericirea; duminicile Postului Mare ni-l prezintă ca preot-victimă; la Paște îl sărbătorim ca atotputernic biruitor al morții; la Înălțare ca mijlocitor în cer la tronul Tatălui ceresc; Rusaliile îl sărbătoresc pe Isus în cel mai mare dar pe care ni l-a trimis împreună cu Tatăl, pe care ni l-a meritat prin Misterul pascal, pe Duhul Sfânt ca mângâietor, ca să nu ne mai simțim orfani, ci prin el să-i putem spune lui Dumnezeu Tată; duminicile de peste an ne dau bucuria întâlnirii cu Cristos de pe întinsul câmp al activității sale pământești, presărat cu pilde, parabole și minuni strălucitoare.

Dar toată bogăția misterului cristologic o sărbătorim acum, azi. În Toți Sfinții avem desăvârșirea și împlinirea operei mântuitoare a lui Isus, atât de pe pământ, cât și din ceruri. Opera lui Isus sunt sfinții. Sărbătorind pe sfinți, sărbătorim pe autorul lor, fiindcă el este izvorul oricărei sfințenii. Este opera cea mai minunată care unește pe om cu Dumnezeu, cu Creatorul său pe pământ prin har și apoi în cer prin glorioasa fericire de a-l vedea față la față. Tot harul ne vine din pătimirile lui Isus și constituie puntea de legătură dintre Creator și creatură, fiindcă, ne asigură el: Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine (In 14,6). Nici un sfânt n-a ajuns la mântuire, la Tatăl, decât prin Isus, care este calea, adevărul și viața, decât prin rugăciunea lui: Părinte, vreau ca acolo unde sunt eu, să fie și ei (id. 17,24), decât umblând în lumina lui care este adevărul și cine îl urmează nu umblă în întuneric (id. 8,12); el singur fiind adevărata lumină care luminează pe tot omul când vine în lume (id. 1,9) și astfel s-a făcut pentru noi mijloc de sfințire (cf. 1Cor 1,30), demonstrându-ne din plin cât de grăitoare este puterea harului său.

Prin sărbătoarea de azi, Biserica aduce un omagiu solemn celor care, urmând chemarea lui Dumnezeu, conlucrând cu harul său în dezvoltarea credinței, speranței și carității, au împlinit cuvântul lui Isus Cristos: Fiți desăvârșiți precum este desăvârșit Tatăl vostru ceresc (Mt 5,48).

Numărul sfinților, după relatarea autorizată a sfântului apostol Ioan, căruia Dumnezeu i-a dat harul de a contempla pentru o clipă paradisul, scrie: Am privit și iată, o mulțime

mare pe care nimeni nu o putea număra, din toate națiunile, triburile, popoarele și limbile. Aceștia sunt cei veniți din asuprirea cea mare, care și-au spălat hainele și le-au albit cu sângele Mielului. Nu le va mai fi nici foame, nici sete; nu-i va mai arde soarele, nici căldurile, fiindcă Mielul îi va conduce la izvoarele apelor vieții, iar Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor (Ap 7,9-17).

Între sfinți se află oameni de toate vârstele, condițiile sociale și profesiunile; din toate timpurile, începând de la cei dintâi oameni și până în clipa de față; de pe toate meridianele pământului, din coliba de gheață de la poli, ca și din junglele ecuatoriale; provin din toate civilizațiile pământului, dintre care cele mai multe s-au acoperit cu nisipul pustiurilor și au dispărut în negura istoriei. Cinstindu-i pe sfinți, ne bucurăm de harul lui Dumnezeu care aduce mântuire tuturor oamenilor (cf. Tt 2,11).

Sfântul Augustin ne destăinuie taina sfințeniei spunând: Copiii lui Dumnezeu nu se deosebesc cu nimic de fiii întunericului decât doar prin iubire. Sfinții trăiesc legea supremă a lui Isus, după îndemnul sfântului apostol Ioan: "Dragii mei, să ne iubim unii pe alții, fiindcă dragostea vine de la Dumnezeu și oricine iubește pe aproapele este născut din Dumnezeu și îl cunoaște pe Dumnezeu. Cine nu iubește nu l-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire și cine rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el" (1In 4,7.16).

Dacă iubirea este taina sfințeniei, traseul pe care trebuie să mergem ni-l arată Isus în predica de pe munte prin cele opt fericiri (Mt 5,1-12).

Mahatma Gandhi, părintele Indiei moderne, spunea că niciodată nu s-a proclamat pe pământ ceva mai important și mai frumos decât fericirile lui Cristos.

Într-adevăr, ele conțin programul ideal al oricărei vieți sufletești, în primul rând, și în al doilea rând, frumusețea lor strălucește în acela care, înainte de a le proclama, le-a trăit integral, în Isus.

Fericirile arată traseul sfințeniei pentru toți în opt trepte succesive.

a) Prima treaptă este sărăcia. Pentru a ne atașa de Dumnezeu este necesară dezlipirea de tot ceea ce îndepărtează de el. Tânărul bogat, deși binevoitor și bine intenționat, nu l-a urmat pe Cristos, pentru că nu a reușit să părăsească, să se dezlipească de multele sale bunuri (cf. Mt 10,22). Isus însă a spus: Fericiți cei săraci în spirit căci a lor este împărăția cerurilor. Sărăcia despre care vorbește este mult mai mult decât sărăcia materială și chiar afectivă, este o sărăcie în spirit, adică în Duhul Sfânt, în renunțarea la voința proprie (în alianță la rău), pentru a fi cu totul hrănit, ca Isus, numai de voința Tatălui (cf. In 4,34). Această sărăcie alcătuită din detașare și disponibilitate este, deci, la temelia urcușului spre sfințenie.

b) Treapta a doua este blândețea. Proclamând blândețea, Isus o consideră strâns legată de umilință. Învățați de la mine că sunt blând și smerit cu inima (Mt 11,29). Împreună cu sărăcia, umilința blândă și dârză totodată, este și ea la baza ascensiunii spirituale. Într-adevăr, prin ea putem stăpâni pământul și cerul. Blândețea stă la temelia bunelor relații cu semenii și smerenia stă la temelia bunelor relații cu Dumnezeu. Din aceste două motive ne-a făcut Isus invitația de a învăța de la el că este blând și smerit cu inima.

c) Treapta a treia este întristarea. Să înțelegem bine! Prin cuvintele fericiți cei ce plâng, Isus nu caută să valorifice nici necazul, nici plânsul. De fapt ne arată clar calea pe care o putem parcurge când ne deschidem la ceea ce îndrumătorii duhovnicești numesc darul lacrimilor, lacrimile de căință și de compasiune. De căință, care ne purifică sufletul și de compasiune care dilată inima. Isus însuși a plâns asupra necazurilor și păcatelor lumii. În măsura în care inimile noastre vor fi compătimitoare și căite, totodată și ferme în încercări, vom putea înainta pe calea sfințeniei. Sfântul Petru și sfânta Maria Magdalena sunt exemple în această privință.

d) Treapta a patra este foamea și setea de dreptate. Dreptatea începe în principal prin respectarea drepturilor celor din jur. Ea este însă ceva mai mult și anume acel hesed d`adonai, adică sfințenia lui Dumnezeu. Spre această sfințenie este îndreptată foamea și setea noastră. Sfințenia dumnezeiască este dată acelora care o doresc din toată inima. Căutând insistent împărăția cerească și dreptatea, restul se dă îmbelșugare (cf. Mt 6,33) și cu setea potolită de Dumnezeu putem continua urcușul.

e) Treapta a cincea este milostivirea. Inima ușurată prin sărăcie, eliberată prin umilință, spălată cu lacrimi, aprinsă de setea dreptății, poate să se deschidă milostivirii (Mt 9,13). Îndurarea, care este proprie iubirii compătimitoare cvasimaterne a lui Dumnezeu, ne cheamă să fim milostivi așa cum el este milostiv (cf. Lc 6,36). Ea este expresia cea mai profundă și largă a carității, care se extinde până la cel mai mare păcătos și mai rău dușman (cf. Mt 5,44-45). Cu privire la această caritate gratuită și fără limite, în care se concretizează desăvârșirea, Isus a spus: Fă așa și vei trăi! (Lc 10,28). O inimă plină de milostivire va putea urca mereu în sfințenie.

f) Treapta a șasea este curăția. Ceea ce contează când este vorba de o inimă, este integritatea. Domnul însuși spune: Îmi displac inimile împărțite (Ps 119,113). Deci: inima curată este unică. Acela care este așa de plin de Dumnezeu, după exemplul Fecioarei Maria, este atașat total de poruncile lui și adevărul care îl leagă îl face de fapt liber (cf. In 8,32). Este liber și clarvăzător încât recunoaște în toate acțiunea lui Dumnezeu care îl va conduce într-o zi să-l vadă așa cum este, față în față (cf. 1Cor 13,12).

g) Treapta a șaptea este pacea. Pacea se oferă, se primește dar se și construiește după cum a proclamat Isus: Fericiți făcătorii de pace. Pacea Domnului se făurește, se întreține, se reia fără încetare, pas cu pas, zi de zi, în toate împrejurările. Dându-ne silința să ne asemănăm cu Fiul unic al Tatălui (cf. Lc 10,6), despre care stă scris că este principele păcii, pacea acestuia ne dă, când o trăim, titlul de fii ai lui Dumnezeu.

h) Treapta a opta, și ultima, este martiriul. Pe culmea oricărei sfințenii se înscrie mărturia supremă a acelora care îi prezintă lui Dumnezeu ofranda vieții lor cu insultele, prigoanele de tot felul pentru că sunt ai lui Cristos: răsplata lor va fi mare în ceruri.

O, dacă am putea oferi și noi toate câte le suportăm pentru a muri pentru noi înșine ca într-o zi să înviem la adevărata viață!

Am văzut, așadar, treaptă cu treaptă cum fericirile jalonează calea noastră, înscriindu-ne ascendent pe scara sfințeniei.

Dacă suntem săraci și smeriți, compătimitori și milostivi, însetați de dreptate și sfințenie, angajați cu inimă curată în lupta pentru pace, chiar suferind pentru a-l mărturisi pe Cristos, așa suntem fericiți pentru că numele noastre sunt înscrise în ceruri.

Înainte de a le proclama, Isus însuși le-a realizat, le-a trăit. Parcurgându-i viața de la Buna-Vestire până la înălțarea la cer, de la iesle la Calvar, tot ce a făcut, a spus și a fost, este ilustrarea desăvârșită a fericirilor proclamate pe munte.

Parcurgând Evangheliile, rămânem uimiți: cel mai dezmoștenit dintre săraci (fără să aibă măcar o piatră pe care să-și plece capul), cel mai blând dintre cei smeriți, cel mai curat și milostiv cu inima este el, Isus. Fericirile sunt nici mai mult, nici mai puțin, decât înfățișarea lui. Să-l urmărim în ultimele momente din viața sa fizică, omenească, de pe acest pământ: vederea lui Isus răstignit pe cruce este copleșitoare. Iată-l pe săracul despuiat total, în întregime lăsat în voia Tatălui (cf. In 3,16), în nebunia de iubire reciproc consimțită pentru mântuirea lumii. Iată-l pe cel blând și smerit cu inima care se lasă răstignit fără a se zbate, insultat fără a protesta etc. (Considerarea celor opt trepte de sfințenie este luată dintr-o predică a Mons. Anton Despinescu pentru duminica a IV-a de peste an, Anul A).

Cei pe care azi îi sărbătorim, sfinții din patria cerească, l-au privit pe Isus și și-au dat seama că îl pot urma, fiindcă privirile ațintite asupra lui devin canale de energie sfințitoare pentru om.

Vom urca treptele sfințeniei în măsura în care îl vom privi pe Isus și în ziua de apoi vom afla toată fericirea în cuvintele pe care ni le va adresa: Veniți, binecuvântații Părintelui meu, și moșteniți împărăția pregătită pentru voi încă de la întemeierea lumii (Mt 25,34). Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire