pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Toți Sfinții

II

Biserica era numită "împărăția sfinților"

(1 noiembrie)

Isus Cristos, devenit "domn" (cf. Fap 2,36; 1Pt 3,22), împărtășește Bisericii sfințenia sa prin sfintele taine - sacramente - care dau omului viața divină, harul (cf. Mt 13, 24-30; 25, 2); (Col 1,22; 2Cor 1,12). Acest adevăr era așa de viu în inima primilor creștini încât nu ezitau să se numească sfinți (cf. 2Cor 11,12; Rom 15, 26-31; Ef 3, 5-8) și însăși Biserica era numită Împărtășirea sfinților.

Dar sfinții, de a căror sărbătoare ne bucurăm astăzi, sunt cei din cer, care formează coroana plină de slavă a lui Dumnezeu, dobândită prin misterul pascal al lui Isus Cristos, care a făcut ca harul, dobândit de om pe pământ prin viața sacramentală, să se schimbe în glorie și fericire veșnică.

Prima dintre sfinți este Maria, preacurata sa mamă, care, plină de har (cf. Lc 1,28), devine "plină de slavă" în totalitate - trup și suflet -, apoi ceilalți, în frunte cu sfântul Iosif, urmat de Ioan Botezătorul, bărbați și femei din toate timpurile și locurile, atât din Vechiul cât și din Noul Testament.

După cum ne asigură sfântul Ioan evanghelistul, printre aceștia este și locul nostru de care deja ne bucurăm, fiindcă acum suntem copii ai lui Dumnezeu prin har, dar ce vom fi, când harul se va schimba în slavă și fericire veșnică, nu s-a arătat încă, dar când se va produce această minune, vom fi asemenea lui, pentru că îl vom vedea așa cum este (Lectura a II-a). Având harul sfințitor în noi, formăm ceea ce spune sfântul Irineu: Omul viu este gloria lui Dumnezeu încă de pe acest pământ. Dumnezeu ține morțiș la gloria sa și spune clar că nu o va da altuia (cf. Is 48,2), asigurându-ne prin aceasta de fericirea sa veșnică și de faptul că nu va renunța niciodată de a-i cere omului să devină sfânt prin imperativul: Fiți sfinți, precum eu Domnul Dumnezeul vostru sunt sfânt (Lev 11,44-45; 19,2).

Trebuie, zice sfântul Ioan Damaschinul, să devii sfânt pentru a-l vedea pe Dumnezeu. Știm că Dumnezeu este iubire (1In 4,8), de aceea chiar și păgânul Empedocle spunea că numai prin iubire noi putem vedea Iubirea. Sfântul Grigore din Nazianz ne învață că: Noi devenim ceea ce iubim. Iubim pe Dumnezeu, devenim sfinți, părtași ai naturii divine, dumnezei.

Sfinții, de a căror sărbătoare ne bucurăm, trăiesc în cer. Cerul este un loc și o stare de fericire veșnică și desăvârșită (Catehismul) care nu se poate descrie, fiindcă ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit, nici la inima omului n-a ajuns ceea ce Dumnezeu a pregătit aleșilor săi (1Cor 2,9). Și totuși noi suntem fericiți făcând sărbătoare din fericirea celor din cer, fiindcă cerul ne este dat deja prin credință, după cum spunea un filozof-teolog de pe la începutul acestui secol, Iaberthonniere: Nu, cerul nu este dincolo de mormânt, el este dincolo de egoism. Iar moartea, prin care trebuie să trecem pentru a ajunge la cer, nu este moartea animalică pe care o îndurăm, ci moartea voluntară față de noi înșine.

Ne dezbrăcăm de egoism și ne îmbrăcăm în Cristos, murim pentru noi înșine pentru a trăi pentru Cristos, care singur este sfânt (imnul Mărire), când îmbrățișăm destinul pe care ni l-a rânduit voința Tatălui din cer de trei ori sfânt (cf. Is 6,3; Ap 4,8) și voința lui este ca să ne sfințim (cf. 1Tes 4,3), în timp ce Cristos ne arată calea, singurul sfânt de la care ne vine toată sfințenia Tatălui. Ceea ce ne-a propus în Evanghelia de azi, a trăit el mai întâi. Fericiți cei săraci cu duhul, adică cei smeriți. Cine a fost mai smerit decât el? S-a smerit până la moartea pe cruce (Fil 2,8). Fericiți cei ce plâng. De la lacrimile din ieslea Betleemului, de la mormântul lui Lazăr și de la cele vărsate asupra Ierusalimului și până la cele de sânge din grădina Măslinilor, cine a plâns mai amar pentru mântuirea lumii? Fericiți cei blânzi. Isus însuși se declară blând și smerit cu inima (Mt 11,29). Cine a fost vreodată atât de blând încât să spună trădătorului și vânzătorului său prietene? (cf. Mt 26,50). Fericiți cei flămânzi și însetați. Cine a fost mai nedreptățit ca Isus care, născut din familia regească a lui David, a ajuns să nu aibă o piatră pe care să-și plece capul (cf. Lc 9,58) și să cerșească o picătură de apă pe lemnul crucii? (cf. In 19,28). Fericiți cei milostivi. Cui i-a fost vreodată mai mare milă de popor, ca lui Isus, care n-a ezitat să facă minuni pentru a-i alina foamea, setea, suferințele? (cf. Mt 15,32). Fericiți cei curați cu inima. Isus este nevinovăția însăși, putând sfida pe dușmani: Cine dintre voi mă poate învinui de păcat? (In 8,46) și despre care chiar tâlharul din dreapta îl recunoaște ca atare: Acesta n-a făcut nici un rău, (Lc 23,41), ba chiar centurionul păgân, prezent la moartea lui Cristos pe cruce, îl declară sfânt și drept (cf. Lc 23,47). Fericiți făcătorii de pace. Deși Isus a declarat solemn: N-am venit să aduc pace, ci sabie (Mt 10,34), noi știm că pacea pe care n-a adus-o era aceea pe care lumea o avea deja: Pax romana, pacea de frică, adormirea în patimi, protecția zeilor în destrăbălări și vicii etc. Sabia adusă de Isus este adevărata aducătoare de pace, ea este sabia care retează păcatele din sufletul omului, este sabia pe care Isus le-a dat-o apostolilor săi în ziua Învierii, când le spune: Pace vouă. Primiți pe Duhul Sfânt! Cărora le veți ierta păcatele vor fi iertate (In 20,21-23). Duhul Sfânt este sabia aducătoare de pace, așa cum o declară clar: Pacea mea o dau vouă, pacea mea o las vouă (In 14,28). Pacea primită, apostolii o trăiesc cu atâta intensitate încât devin cei mai fericiți dintre oameni, chiar când sunt cei mai persecutați (cf. Fap 5,41), adeverindu-se că sunt fericiți cei prigoniți, având o singură dorință ca sabia lui Cristos, Duhul Sfânt, să invadeze toate inimile. Așa cum Isus a numit ceasul suferințelor sale drept ceasul său (cf. In 17,1), al supremei împliniri (id. 19,30), în care și-a putut dovedi loialitatea față de voința Tatălui, încredințându-și sufletul în mâinile lui (id. 23,46), la fel și urmașii lui Cristos, amintindu-ne de diaconul Ștefan și de apostolii care au pășit pe aceeași cale.

Toți Sfinții, a căror sărbătoare globală o avem azi, au ajuns sfinți fiindcă s-au împărtășit din sfințenia lui Isus. Ca Isus și ei au fost smeriți, au plâns pentru mântuirea lor și a altora, au fost blânzi cu cei răi, au fost săraci și dezlipiți de cele lumești, au fost milostivi, curați cu inima, făcători de pace, prigoniți de cei răi etc. Numărul lor a fost atât de mare deja din primele zile ale Bisericii, încât nimeni nu-i în stare de a-i număra (Lectura I) și acest număr crește pe zi ce trece până în parusie.

Tocmai acest număr imens ne dă curaj să pășim pe urmele lor, după cum spune sfântul Augustin: Dacă au putut ei, de ce n-aș putea și eu?

Sfințenia lui Cristos, pe care el însuși ne-o propune drept izvor de fericire, pare o sfidare adusă lumii de azi care nu mai crede în fericirea smereniei, ci în mândria rațiunii care se strecoară printre nori și stele, căutând cu gelozie spre tronul lui Dumnezeu; nu mai crede în blândețe, ci în terorism și forța armelor moderne; nu mai crede în curăția inimii, ci în plăcerile cele mai rafinate ale simțurilor; nu mai crede în pacea lui Isus, dar știe să o folosească pentru a șantaja mulțimea celor nevoiași; nu mai crede în sărăcia evanghelică, menită să se jertfească pe altarul virtuților mesianice, ci în punga care se umflă tot mai mult cu aur.

Să ne facem aici un radical examen de conștiință: sărăcia, blândețea și curăția noastră sunt ele evanghelice? (P. Miquel). Oare nu sunt ele o spoială de sfințenie, care l-au determinat pe Nietzsche să spună că: Blândețea voastră nu e decât o slăbiciune, pe care nu îndrăzniți să o mărturisiți? Oare nu sunt ele o spoială de sfințenie care l-a determinat pe Freud să spună: Curăția voastră nu este decât o fragilă aparență, care camuflează perversitatea instinctelor? Oare nu sunt ele o spoială de sfințenie care l-a determinat pe Marx să spună că: Sărăcia voastră nu este decât o șiretenie politică, prin care voi vă promiteți o compensație, dacă nu chiar o revanșă într-o himerică viață de dincolo?

Prin ce putem dovedi că sfințenia noastră este sfințenia lui Cristos, sfințenie de care se bucură cei ajunși în patria cerească?
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire