pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Solemnitatea Nașterii Domnului

Moștenitori ai vieții veșnice întru speranță

(Liturghia din zori)

La sfânta Liturghie din noaptea de Crăciun ne-am mărturisit credința în Cuvântul lui Dumnezeu care s-a întrupat și s-a făcut om asemenea nouă, afară de păcat, ca noi să-l putem cunoaște pe Dumnezeu prin Isus Cristos și să ajungem la învierea lui prin Duhul Sfânt.

Singurul nostru punct de contact deplin cu Dumnezeu, spune Grigore Palama, este trupul lui Cristos, umanitatea lui Cristos, în care suntem asimilați prin Cuvânt și prin taina împărtășaniei (Olivier Clement, Puterea credinței, Ed. Pandora, Târgoviște 1999, pag. 192).

Este știut de oricine că atunci când se naște un copil, se naște o speranță vie.

Nașterea lui Cristos face vie speranța noastră în promisiunile divine care ne-au fost revelate în decursul secolelor și pe care lecturile de la Liturgia cuvântului din această dimineață ni le pun în evidență.

Speranța, ca virtute teologală, se naște dintr-o credință vie ca dar divin.

Înainte chiar de a intra în conținutul lecturilor, avem la începutul sfintei Liturghii următorul antifon scos din speranța mesianică a profetului Isaia: Lumină va străfulgera astăzi asupra voastră, căci ni s-a născut Domnul; numele lui va fi cel minunat, Dumnezeu, principele păcii, părintele veacului ce va să vină, a cărui împărăție nu va avea sfârșit.

Mesia va fi lumina care ne va străfulgera, spune Isaia, fiindcă numai prin el vom înțelege cine este Cristos-Domnul, Dumnezeu, vom înțelege cum numai el singur este pacea noastră, dătătorul vieții și fericirii veșnice.

Lecturile de azi caută să ne mărească și să ne întărească speranța tocmai în realizarea a ceea ce Mesia venit în lume ne-a pus în lumină prin propria sa viață: pacea, viața, fericirea învierii, împărăția viitoare.

Poporul israelit din Vechiul Testament este icoana întregului neam omenesc în ceea ce privește speranța mântuirii pe care Dumnezeu o făgăduise protopărinților noștri la pierderea paradisului pământesc (cf. Gen 3,15).

Profetul Isaia (Lectura I: 62,11-12) anunță poporului vestea cea bună: speranța eliberării iminente a celor exilați. Dumnezeu însuși vine ca eliberator și răsplătitor pentru toți acei care au îndurat cu credință povara exilului. Ei vor primi răsplata sfinților: de a fi mereu cu cel de trei ori sfânt; slava Israelului răscumpărat va fi atât de mare încât întreaga omenire va dori să-i fie alături spre a forma o cetate vie plină de luptători pentru cauza Mântuitorului.

Speranța nu a dat de rușine pe nimeni și Biserica, fiica Sionului, simte cum este mult dorită ca să ofere lumii pacea lui Isus. Din acest motiv papa nu precupețește nici un efort pentru a merge la toate popoarele lumii ducând mesajul: Cristos este speranța, el este pacea noastră. Și în jurul său se adună adevărate armate de apostoli, cetăți vii.

Lectura a II-a (Tit 3,4-7) stabilește fundamentul acestei speranțe: bunătatea și iubirea lui Dumnezeu, îndurarea sa, harul său pe care ni l-a dat prin botez, ca să devenim, întru speranță, moștenitori ai vieții veșnice.

Conciliul Vatican II spune că: Fiecare om trebuie să înainteze, fără delăsare, pe calea credinței vii, care aprinde speranța și acționează prin caritate (LG 41).

Dumnezeu însuși a stabilit acest adevăr: de a fi scopul omului, binele lui suprem. Chiar ca simplă creatură, scopul omului este tot Dumnezeu, dar numai pe plan natural, deoarece, respectând legile impuse prin creație, omul poate ajunge la o stare oarecare de fericire naturală care își are izvorul tot în Creator, dar niciodată omul n-ar fi fost în stare să aspire în a-l avea pe Dumnezeu însuși ca izvor de fericire veșnică pentru sine, n-ar fi putut visa la intimitatea vieții Preasfintei Treimi. Numai virtutea teologală a speranței, infuzată gratuit în sufletul omului prin puterea Duhului Sfânt (Rom 15,13), îi conferă acest privilegiu. Speranța corespunde unei vocații precise datorate voinței libere a lui Dumnezeu: Este o singură speranță la care sunteți chemați (Ef 4,4), spune sfântul Paul, speranța de a-l avea pe Dumnezeu mai întâi pe acest pământ, prin harul adus de pruncul Isus, ca apoi să-l avem deplin și veșnic în fericirea cerească.

Cât de minunată este această milostivire divină de a-l fi creat pe om pentru sine, de a-l fi voit fiu al său și de a-l face părtaș al naturii sale divine tocmai spre a fi el singur scopul ultim al vieții umane, de a ne fi dat acest model divin în însuși Fiul său făcut om, ca să ne călăuzească pe calea speranței până când prin el ne vom încredința și noi sufletul în mâinile Tatălui ceresc. Motivat de acest exemplu de speranță vie, care este pruncul din iesle, orice creștin conștient de chemarea sa trăiește în așteptarea împlinirii speranței fericite și apariția gloriei marelui nostru Dumnezeu și mântuitor Isus Cristos; el care s-a dat pe sine pentru noi, spre a ne elibera de orice nelegiuire, spune sfântul Paul lui Tit (Tit 2,13-14).

Păcatul este o nelegiuire și orice nelegiuire duce la disperare, disperarea la sinucidere și sinuciderea la chinurile iadului. Iată răul cel mai mare de care ne ferește venirea lui Isus în mijlocul nostru!

Înainte de nașterea Domnului, spune sfântul Paul efesenilor, rătăceați fără speranță în această lume (2,12), fiind păgâni, dar, îndeamnă autorul Scrisorii către Evrei, probabil tot apostolul neamurilor, acum a sosit timpul să menținem cu strășnicie mărturisirea speranței, deoarece cel care a promis este credincios (10,23). Or, Cristos Isus este speranța noastră (1Tim 1,1), fiindcă: promis fiind, a venit în lume; în lume fiind, ni l-a promis pe Duhul Sfânt ținându-și făgăduința, ca noi să-i putem spune lui Dumnezeu Abba - Tată (Gal 4,6), ca apoi să fim de-a dreapta lui în împărăția Tatălui, convinși fiind că la tronul lui Dumnezeu numai Dumnezeu singur ne poate ridica. Efortul nostru trebuie să se concretizeze în a-l mărturisi pe Isus ca fiind Cristos-Domnul, unsul Tatălui ceresc cu Duhul Sfânt pentru a învia din morți ca Rege al regilor, Domn al Universului și Principe al păcii.

(cf. Intimita divina, meditația nr. 255 și 256).

Evanghelia sfintei Liturghii din această dimineață pune în evidență adevărate modele de speranță vie: păstorii. Auzind vestea nașterii Mântuitorului de la îngeri, speranța îi pune în mișcare, îndemnându-se reciproc: Să mergem până la Betleem și să vedem cele ce s-au petrecut, după cum ne-a înștiințat Domnul!

Găsindu-l pe pruncul Isus înfășat și culcat în iesle, după cum li s-a spus, speranța lor împlinită s-a transformat într-o bucurie de nedescris: îl preamăresc și-l laudă pe Dumnezeu pentru toate.

Speranța noastră este Isus din sfânta Euharistie. Aici el este înfășat în scutecele albe ale speciei pâinii și stă în ieslea formată dintr-un potir metalic, chiar dacă-i aurit, rămâne mult mai rece decât paiele din ieslea Betleemului. De aici ne trimite speranța: Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viață veșnică și eu îl voi învia în ziua de apoi (In 6,54).

Să ne grăbim mai mult decât păstorii! Să ne apropiem de sfânta Masă și să primim în sufletul nostru Speranța vie, ca să trăim în veci preamărind și lăudând pe Dumnezeu.

Închei cu rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii: Dumnezeule atotputernic, care ne învălui în lumina cea nouă a Cuvântului tău făcut om, dă-ne, te rugăm, harul ca în faptele noastre să strălucească misterul credinței ce ne luminează mintea (LR) și în necazuri să ne susțină speranța vie că într-o zi ochii noștri se vor deschide spre a te contempla veșnic în ceruri. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire