pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Sfântul Iosif

VII

Cea mai scumpă comoară este munca

(1 mai)

O figură care se prezintă pe fundalul unui izvor luminos, de exemplu, o persoană care intră pe o ușă invadată de lumină sau un avion care vine din direcția soarelui, apar doar ca o pată întunecată. Putem ști ce și cine este numai când ies din cadrul luminos. Sfântul Iosif a intrat în lume venind din direcția soarelui Isus și din partea luminoasă a preacuratei Maria. Venind din direcția luminii, el nu se zărește prea bine. Mai ales în acea vreme când munca era considerată vrednică doar de sclavi, iar Iosif trecea ca un simplu "tâmplar", nu avea mari șanse de a fi pus în evidență. De aceea, în primele trei secole, toți sfinții părinți ai Bisericii se ocupă numai de Isus. În următoarele șapte - opt secole, în centrul atenției, alături de Isus, apare preasfânta Fecioară. Abia târziu este observat și sfântul Iosif, dar așa cum am spus, în atâta lumină, el apare ca o pată întunecoasă și secole de-a rândul nu i s-a acordat decât o mică importanță, din cauza tăcerii lui, fiindcă în toată Scriptura nu ne este consemnat nici un cuvânt care să-i aparțină. Toți predicatorii se bazează pe dictonul: Vorbește, ca să spun cine ești! Mai târziu este lăudat pentru aportul său la opera mântuirii în calitate de "tată purtător de grijă al lui Isus", apoi ca "logodnic și soț feciorelnic al Maicii Domnului, și, în sfârșit, ca "bărbat drept". Azi, când lumea suferă de foamea tăcerii, când nu mai găsești un loc de liniște, când toți vorbesc și își amplifică chiar cele mai năstrușnice aberații prin tot felul de aparate moderne, oamenii încep să-l înțeleagă pe Iosif în înțelepciunea tăcerii lui. Tot în aceste zile și în chip deosebit azi, când meseria este considerată brățară de aur, sfântul Iosif iese în lumină prin calitatea sa de "tâmplar". El este acela care redă muncii valoarea ei inițială, întorcându-ne la izvorul ei genuin.

Cea mai sfântă muncă, de care ne amintește Sfânta Scriptură, este cea divină: "Să-l facem pe om după chipul și asemănarea noastră" (Gen 1,26), fiindcă numai după plăsmuirea omului din pământ și din suflare divină, Creatorul a putut constata că "toate erau foarte bune"(id. v. 31). Și omul, creat după chipul și asemănarea Creatorului, a fost pus să lucreze (Gen 1,28), desigur, tot după chipul și asemănarea Creatorului.

Cea mai sfântă muncă a omului stă în strădania sa zilnică de a-și menține prin muncă asemănarea cu Creatorul și de a face ca toate să fie foarte bune, ca să-și recâștige dreptul de posesiune a paradisului, pe care să-l stăpânească și să-l lucreze spre slava lui Dumnezeu în veci de veci.

Astăzi, când se tinde tot mai mult spre instrumentalizarea omului, papa Pius al XII-lea a instituit în 1955 sărbătoarea sfântului Iosif Muncitorul pentru a oferi muncitorilor, nu numai un protector și model de muncă, ci mai mult, ca pe un ceas deșteptător al conștiinței față de înalta demnitate de colaboratori ai lui Dumnezeu, despre care Isus spune: Tatăl meu până acum lucrează și eu lucrez (In 5,17).

Munca este o funcție naturală a omului, este o activitate conștientă îndreptată spre un scop. Se afirmă despre muncă, mai ales de filozofia materialistă, că ea singură este creatoarea formelor sociale, de aceea numai prin muncă se poate reface "raiul pământesc". Sfântul Iosif este de altă părere, munca are menirea să-i dea omului conștiința de sine, de colaborator la opera divină. Astfel munca devine o aripă necesară în zborul spre cele cerești, conform devizei benedictine Ora et labora - Roagă-te și muncește! deoarece Isus, Fiul tâmplarului din Nazaret ne-a spus în cuvinte divine: Împărăția lui Dumnezeu se cucerește prin trudă și numai cei care își fac silă o cuceresc (Mt 11,12) și ucenicii lui nu s-au rușinat să afirme că: În împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri (Fap 14,22).

Înainte vreme se spunea: Du-te, leneșule, la furnică și vezi munca ei și prinde minte! Ea nu are nici șef, nici îndrumător, nici sfătuitor. Își pregătește de cu vară hrana ei și își strânge la seceriș de mâncare. Sau mergi la albină și vezi cât este de harnică și ce lucrare iscusită săvârșește. Munca ei o folosesc spre sănătate și regii și oamenii de rând. Ea este iubită și lăudată de toți, deși e slabă în putere, dar e minunată în iscusință (Prov 6,6-8).

Azi ni se spune: "Mergeți la Iosif și vedeți munca lui și prindeți înțelepciune! El, urmaș din vița regelui David, nu se rușinează de muncă, nu se sfiește să îndrume în meseria de tâmplar pe însuși Fiul lui Dumnezeu. El hrănește cu brațele sale pe Regele regilor și pe Regina îngerilor. Și îngerii ar fi mâncat din pâinea tare, câștigată cu sudoarea cea mai sfântă de pe pământ, ar fi mâncat-o cu evlavia cu care noi mâncăm "pâinea îngerilor", sfânta Împărtășanie. Pâinea câștigată de sfântul Iosif cu oboseală, cu transpirație, este pâine obișnuită, dar frântă de mâinile sale bătătorite, devine o comunicare de iubire, de credință, de speranță; el putea spune celor mai sfinte ființe de pe pământ: Luați și mâncați! Această pâine este viață din viața mea, este semnul iubirii mele față de voi, spre lauda lui Dumnezeu Tatăl.

Ce lecție minunată ne oferă azi sfântul Iosif prin munca sa! El a concretizat rodul muncii mâinilor sale în semne ale iubirii față de oameni spre slava lui Dumnezeu.

Cred că din acest motiv a spus apostolul Paul că: Cine nu muncește, să nu mănânce! (2Tes 3,10). Nu este vrednic să trăiască acela care nu arată prin fapte un dram de iubire față de alții, fiindcă proverbul latin: Caritas transit per stomachum - Iubirea trece prin stomac - o fi el un pic materialist, dar spune mult pentru suflet; tot astfel și Freud: Omul este ceea ce mănâncă - o pâine neagră și tare, dar oferită ca rod al muncii izvorâte din iubire, hrănește mai mult sufletul decât trupul.

Lenea este semnul evident al lipsei de iubire. Și dacă Sfânta Scriptură spune: Cum se învârtește ușa pe țâțânile ei, așa se învârtește leneșul în patul lui (Prov 26,14), se poate adăuga: tot așa se va învârti leneșul pe grătarul chinurilor veșnice din iad.

Dacă unii fug de muncă așa cum diavolul fuge de tămâie, alții trec în extrema cealaltă, consideră munca drept un scop în sine, ca pe o zeitate; de aceea nu mai au odihnă nici zi nici noapte, mereu sunt îngrijorați: Ce vom mânca, ce vom bea, cu ce ne vom îmbrăca? (Mt 6,31); alții, cu cât adună mai mult, cu atât vor să aibă mai mult, crezând că aici își vor face paradisul. Isus spune fiecăruia dintre cei lacomi de bunuri trecătoare, că sunt "nebuni": Nebunule, chiar în această noapte ți se va cere sufletul! Și cele adunate ale cui vor fi? (Lc 12,20).

Sfântul Iosif - bărbat drept - ne sfătuiește să lăsăm munca acolo unde este, acolo unde a așezat-o Dumnezeu.

Înainte încă de a cădea în păcat, omul a trebuit să muncească, fiindcă Dumnezeu, așezându-l în paradisul pământesc, i-a spus: Fiți rodnici, înmulțiți-vă, umpleți pământul și munciți-l; stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate viețuitoarele care mișună pe pământ (Gen 1,28).

Munca nu este o zeitate, dar este o ocupație nobilă, fiindcă ne vine din partea lui Dumnezeu însuși. Păcatul i-a adus povara oboselii și nerodniciei.

Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea sa, nu numai ca suflet, dar și după felul său de a lucra. Omul este un continuator al creației. Numai pusă în contextul Scripturii putem spune cu înțeleptul Solomon că: Cea mai scumpă comoară este munca (Prov 12,27).

Cenzorul roman Cato nu acorda nici unui străin titlul de "cetățean roman", dacă nu avea mâinile muncite și pline de bătături ca semn că nu-și petrece viața în trândăvie. Când iubirea te face harnic, ea poartă în sine semnul sacrului.

Regele Egiptului, Amasis, a dat o lege prin care fiecare cetățean al țării sale era obligat să se prezinte o dată pe an înaintea guvernatorului pentru a arăta din ce trăiește. Cine nu-și făcea dovada trăirii cinstite, nu-și putea arăta ocupația din care viețuiește, era condamnat la moarte.

Istoricul Pliniu povestește că un cetățean roman a fost învinuit de vrăjitorie, fiindcă de pe moșia sa mai mică, aduna roade mult mai multe decât alții de pe moșii mult mai mari. Pentru a se apăra, cetățeanul roman a venit la tribunal cu vitele sale, cu uneltele agricole bine puse la punct, cu sclavii săi și a declarat: Acestea sunt uneltele mele de vrăjitorie. Munca mea de peste noapte și sudorile mele zilnice n-am putut să le aduc acum ca martori. A fost aplaudat și nu condamnat.

În mijlocul mașinilor de lucru există pericolul ca omul să devină și să fie tratat ca o mașină: bun numai în măsura în care produce.

Pericolul "omului mașină" a fost întrevăzut mult timp înainte de savantul chinez Tsuang-Tsi. Într-o lucrare, el povestește: "În timp ce Tsi-Gung călătorea prin țările din nordul fluviului Han, el văzu un bătrân care lucra în grădina lui de zarzavat. Făcuse un șanț de irigare. Cobora el însuși în fântână, umplea o găleată cu apă, pe care o ducea și o turna în șanț. Deși se astenia mult, avea puțin folos. Tsi-Gung i-a zis: "Există un procedeu care ți-ar permite să umpli într-o zi o sută de șanțuri cu apă, fără să te obosești. Vrei să-l înveți?" Grădinarul s-a ridicat și l-a întrebat: "Cum vine asta?" Tsi-Gung l-a învățat să facă o cumpănă la fântână. Bătrânul grădinar s-a cam supărat și a zis: "L-am auzit pe învățătorul meu spunând: "Când un om folosește o mașină, ajunge să facă toate treburile ca o mașină. Cel care face treburile ca o mașină, ajunge să aibă o inimă ca o mașină. Iar cel care are o inimă ca o mașină în piept, își pierde simplitatea. acela care și-a pierdut simplitatea, devine nesigur în mișcările sufletului său. Nesiguranța în mișcările sufletului este ceva care nu se împacă cu cinstea. Nu că n-aș cunoaște lucrurile despre care îmi vorbești, dar mi-ar fi rușine să le folosesc"".

Sfântul Iosif, care a trăit doar cu vreo cinci sute de ani după savantul chinez Tsuang-Tsi nu ne dă altă lecție despre muncă decât tot aceeași, formarea inimii simțitoare, umane, iubitoare, păstrătoarea simplicității, nevinovăției, controlul sigur asupra mișcărilor sufletești, ca să nu fie invadată de lene, de patimi. El n-a privit la cei care câștigă mai mult, ci la cei care au mai puțin decât el, ca să le vină în ajutor, muncind mai mult.

Când Papa Pius al XII-lea a înființat sărbătoarea sfântului Iosif Muncitorul în anul 1955, a voit să ne învețe să prestăm o muncă sfântă, în duh de credință, care să ne facă asemenea sfântului Iosif, oameni drepți; a voit să ne dea motive superioare de a ne bucura muncind, a voit să răsplătească credința milioanelor de muncitori care caută sensul muncii și al suferinței, ca să-și înțeleagă menirea pe pământ.

Trebuie să muncim, nu ca să lăsăm în urma noastră un rai ca moștenire pentru urmași, ci să le dăm motive noi de speranță, exemple eroice de a înfrunta greutățile vieții pentru salvarea iubirii, de a se înfrăți prin muncă cinstită și într-ajutorare; de a folosi munca grea, și de atâtea ori zadarnică, drept act de pocăință, de eliberare spirituală, de formare a unui caracter demn de rațiunea de a fi om.

Voltaire obișnuia să spună că: Munca îndepărtează de la noi trei rele: urâtul, viciul și sărăcia. Dar sfântul Paul ne arată ce ne aduce munca, atunci când spune: Fraților, orice faceți, cu cuvântul sau cu fapta, toate să le faceți în numele Domnului Isus și prin el să mulțumiți lui Dumnezeu Tatăl. Tot ce faceți, să faceți din inimă, ca pentru Domnul și nu ca pentru oameni, știind că veți primi de la Domnul ca răsplată moștenirea (Col 3,17). Sfântul Paul ne învață să fim recunoscători, fiindcă recunoștința naște prisosința, adică fericirea veșnică, moștenirea celor drepți.

Un economist a spus: Dezvoltarea uneltelor tehnice trebuie să aibă drept consecință, nu materializarea muncii, ci spiritualizarea ei (Pentru a fi un om, pag. 108).

Pentru spiritualizarea muncii, omul are trebuință de credință și de timp liber, timp absolut necesar în care să poată reflecta asupra sensului muncii, asupra sensului suferinței, asupra sensului existenței sale. Casa nu este casă, dacă te plouă în ea. La fel, munca nu este muncă, dacă nu are ca acoperiș ziua de odihnă. Porunca Domnului: Adu-ți aminte să sfințești ziua Domnului! a fost mereu la inima sfântului Iosif. În ziua noastră de odihnă se spiritualizează munca noastră prin jertfa euharistică, la care participăm duminica și spunem cu preotul celebrant: Îți oferim, Doamne, pâinea aceasta, rod al pământului și al muncii oamenilor, care va deveni pentru noi pâinea vieții; Îți oferim, Doamne, vinul aceasta, rod al viței de vie și al muncii oamenilor, care va deveni pentru noi băutură spirituală (LR). Astfel munca omului se transformă în trupul și sângele lui Cristos, munca noastră devine jertfă euharistică, de mulțumire și de preamărire a Creatorului.

Aici stă toată frumusețea muncii: unită cu jertfa, cu muncile lui Cristos, devine "sacrament", aducătoare de har de viață divină.

Cineva spunea că în sărbătoarea Sfântului Iosif Muncitorul ar trebui aduse la biserică toate uneltele de lucru din gospodărie, ca să primească binecuvântarea Bisericii prin mijlocirea celui sărbătorit și munca ne va face capabili pentru marea și veșnica sărbătoare din împărăția lui Cristos.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire