pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Sfântul Iosif

VI

Îngerul păzitor al sfintei familii

(19 martie)

Sfântul Ambrozie ne spune în una din cărțile sale (Cartea a II-a a Oficiilor, cap. 29) că printre primii creștini era un pios obicei de a încredința episcopilor și clerului ceea ce voiau să-și păstreze cu mai multă grijă, ca aceștia să așeze lângă altarul Domnului ceea ce li se încredința. Acest obicei pornea din convingerea pe care o aveau creștinii că ei nu-și pot plasa veniturile într-un loc mai sigur decât acolo unde însuși Dumnezeu le încredințează pe ale sale.

În Sfânta Scriptură citim că templul sfânt din Ierusalim era locul în care erau așezate toate lucrurile mai prețioase ale evreilor.

Știm apoi și de la autorii profani, cum este de exemplu Herodian, care, în istoria scrisă de el, spune că înșiși păgânii făceau aceasta în cinstea zeilor, așezând lucrurile de mare valoare în templele lor, încredințându-le preoților. Și de ce le încredințau preoților? Pentru că, după cum însăși natura ne învață, obligația de a păstra un lucru încredințat, are în ea ceva sfânt; de aceea, aceste lucruri, nu puteau fi mai bine plasate decât în locurile în care se cinstea dumnezeirea și în mâinile acelora care erau consacrați de religie pentru o atare misiune.

Dar dacă a fost cândva o comoară care merită să fie numită sfântă și păstrată cu cea mai mare sfințenie, atunci a fost, desigur, aceea despre care vrem să medităm astăzi și pe care Tatăl ceresc a încredințat-o dreptului Iosif. Tatăl ceresc îi încredințează Fiul; Sfântul Duh îi încredințează mireasa; preacurata îi încredințează plinătatea harului neprihănirii sale. Casa lui Iosif era săracă, dar devine un adevărat templu, pentru că însuși Dumnezeu a locuit în ea și s-a încredințat el însuși pazei sfântului patriarh. Și după cum vechii preoți erau consacrați special pentru păzirea darurilor încredințate, la fel și sfântul Iosif a fost consacrat de Creatorul său pentru a păzi cu vrednicie darul încredințat. Trupul i-a fost consacrat prin sfânta curăție, iar sufletul prin bogățiile nepieritoare ale harului.

Ca să-l cinstim cum se cuvine și după cum merită, trebuie să înțelegem mai bine cum l-a cinstit Dumnezeu însuși. Tatăl ceresc are cea mai mare încredere în Iosif ca bărbat drept, de aceea lui și numai lui i-a încredințat cele mai prețioase comori din cer și de pe pământ, pe propriul său Fiu, despre care spune: "Acesta este Fiul meu iubit în care îmi găsesc toată bucuria" (Mt 3,17; Mc 1,11; Lc 3,22; In 1,34; Mt 12,18) - și fecioria Maicii Neprihănite, ca să ducă împreună o viață îngerească.

Tatăl ceresc l-a înzestrat pe Iosif cu virtutea fecioriei, ceea ce l-a plasat deasupra trupului, fiindcă prin acest dar el avea în trup ceva ce nu făcea parte din trup, dar desăvârșea orice acțiune trupească în deplină concordanță cu acțiunea Duhului Sfânt. Fecioria este darul care face unirea cea mai strânsă dintre trup și suflet. De exemplu, ați putut observa că atunci când lumina cade asupra unui corp opac, razele, neputând străbate acest corp, se răsfrâng. Când însă, aceeași lumină întâlnește un corp transparent, curat, un cristal pur, îl pătrunde, intră prin el, se unește cu el, pentru că găsește aici strălucirea și transparența care se apropie de natura sa și are ceva din lumină. Tot astfel, când Fiul lui Dumnezeu a voit să se unească cu trupul nostru, pentru a duce revelația pe culmea desăvârșirii, trupul nostru fiind întunecat și corupt de păcatul lui Adam, a avut nevoie de ceva care să facă legătura dintre Cuvântul său și trupul omenesc. Acest mijloc a fost fecioria, care, având în ea ceva spiritual, îngeresc, a fost capabilă, într-un anumit mod, să pregătească trupul pentru a se uni cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Sfântul Grigore de Nyssa spune că fecioria este acea virtute pentru care Dumnezeu n-a refuzat să vină pe pământ și să trăiască cu oamenii. Ea dăruiește oamenilor aripi, pentru a-și lua zborul spre cer și, fiind lanțul sacru al familiarității noastre cu Dumnezeu, unește, prin intermediul ei, lucruri atât de depărtate prin natura lor. Din valoarea aceasta atât de mare a fecioriei, putem deduce măreția sufletească a preacuratei Fecioare, dar și demnitatea sfântului Iosif, întrucât fecioria ei a fost încredințată fecioriei lui spre pază. Am fi ispitiți să credem că fecioria lui Iosif ar fi mai strălucitoare, mai îngerească, decât a Mariei, fiindcă, din punctul nostru de vedere omenesc, știm că un lucru mai slab este încredințat grijii unuia care este mai puternic, numai că aici este vorba de felul obișnuit de a lucra al lui Dumnezeu, care înfăptuiește lucruri mari prin cele mici.

Nu ne putem îndoi că sfântul Iosif a păstrat cu fidelitate comoara încredințată de Tatăl ceresc, dar ne întrebăm cum a reușit el, mai mic, să păzească un lucru atât de mare, de ce mijloc s-a folosit? Mijlocul de care s-a folosit zilnic îl găsim în expresia: era bărbat drept. Dreptatea stă în căsătoria cu sfânta Fecioară.

Pe noi, oamenii secolului XX, atât de permisivi, atât de sexuali, atât de înclinați de a vedea toate prin ochii murdari ai trupului chiar și cele mai sfinte lucruri, sigur că ne miră acest lucru: căsătoria ca mijloc de a apăra fecioria, comoară atât de delicată. Și totuși lucrurile stau întocmai. Dacă analizăm orice căsătorie, care se încheie între doi tineri, vom observa în ea trei lucruri: primul, este însuși contractul prin care soțul și soția se unesc între ei; acest contract, în al doilea rând, este parafat, cimentat, de iubirea părților contractante și în al treilea rând de rodul căsătoriei: copilul, care îi leagă mai puternic, îndemnându-i la o fidelitate mai desăvârșită în păstrarea jurământului făcut.

Dacă luăm acum aceste lucruri pe rând și pe fiecare în parte, aceste trei calități componente ce caracterizează orice căsătorie și le vom aplica acestei sfinte căsătorii dintre sfântul Iosif și preacurata, vom vedea că toate au conlucrat la păstrarea fecioriei.

Găsim mai întâi de toate contractul prin care Maria aparține lui Iosif și Iosif aparține Mariei. Căsătoria lor a fost adevărată, pentru că ei s-au dăruit unul altuia, nu numai în cuvinte în fața martorilor, ci și în scris, conform Legii.

Dar în ce chip s-au dăruit? Ei și-au dăruit reciproc fecioria și asupra acestei curății și-au cedat dreptul mutual. Care drept? Acela de a-și păstra unul altuia această virtute. Și aici intervine același principiu prin care acționează mereu Dumnezeu înfăptuind lucruri mari prin cele mici și slabe: preacurata, ca femeie, în calitatea ei de nouă Evă, devine apărătoarea fecioriei lui Iosif, noul Adam, printr-un privilegiu inefabil. Astfel că Maria avea dreptul și datoria de a păzi fecioria lui Iosif, fiindcă el s-a angajat și avea datoria să păzească fecioria Mariei. Fiind vorba de suflete feciorelnice, căsătoria este mult mai intimă decât aceea care se încheie în vederea unei conviețuiri trupești. Două feciorii se unesc, pentru a se apăra una pe alta. Ele sunt ca doi aștri, care nu se unesc decât prin lumina lor. Acesta este nodul acestei căsătorii, care este cu atât mai puternic, cu cât promisiunile pe care ei și le-au făcut erau mai inviolabile și mai sfinte.

Cine ne poate descrie acum iubirea reciprocă a acestor doi soți preafericiți? Căci, o, sfântă feciorie, flăcările iubirii tale sunt cu atât mai puternice, cu cât sunt mai curate și mai libere de jugul trupesc. Focul sevei necurate, care arde în trupurile noastre, nu va putea niciodată să egaleze ardoarea și strălucirea flăcărilor iubirii față de curăție.

Ca să vă dați seama ce iubire curată a existat între cele două inimi feciorelnice, vă voi da un exemplu. Sfântul Grigore de Tours ne spune că două persoane nobile din Auvergne, trăind în căsătorie într-o curăție desăvârșită, au murit. Trupurile au fost îngropate în două locuri diferite și depărtate unul de altul. S-a petrecut atunci un lucru care a uimit pe toți locuitorii orașului: mormintele lor s-au unit, fără ca cineva să intervină. Din acest fapt s-a dedus că cei doi soți, care au trăit ca morți trupește pe pământ, acum trăiesc la fel de aproape sufletește în cer și un singur mormânt minunat și glorios dă mărturie despre o singură iubire minunată și glorioasă, fiindcă cele mai frumoase flăcări ale iubirii nu sunt cele care izbucnesc din senzualitate, ci acelea care se înalță din două suflete curate. Mărturie ne stau doi tineri logodiți și curați. Iubirea lor îi face atât de atenți unul față de altul; își fac cadouri; se vorbesc numai de bine; își scuză greșelile unul altuia; se gândesc mereu cum să-și construiască un colț de rai în care să spună: Ce bine ne este nouă să fim aici; își jură iubire veșnică; nu suportă să audă o vorbă rea unul despre altul etc. Și toate acestea, până când? Până în ziua în care iubirea sufletească se amestecă cu senzualitatea. Trupul întunecă cele ale spiritului și viața se schimbă pe zi ce trece și inimile se răcesc.

Dar unde putem noi găsi o iubire mai curată și mai puternică decât în căsătoria sfântului Iosif și a preacuratei? Aici iubirea era cu totul cerească, pentru că toate flăcările și dorințele ei tindeau spre păstrarea fecioriei. Motivul pentru care sfântul Iosif o iubea pe sfânta Fecioară Maria nu era frumusețea ei trupească, ci frumusețea cea lăuntrică a sufletului care avea ca podoabă principală însăși fecioria ei. Deci: curăția Mariei era obiectul sacru al acestui foc și, cu cât el iubea mai mult această curăție, cu atât voia s-o păstreze mai mult. N-a fost soț care să-și iubească mai mult soția ca sfântul Iosif pe Fecioara Maria; și n-a fost soție care să-și iubească mai mult soțul ca preacurata pe sfântul Iosif. Căsătoria a dat iubirii lor o notă atât de minunată încât nici îngerii din cer n-o pot atinge, fiindcă ei nu sunt destinați căsătoriei cu un scop atât de nobil și sfânt cum a fost al sfintei familii de pe pământ.

În sprijinul acestei afirmații îl avem pe sfântul Edmund care, mânat de un avânt spiritual deosebit, într-o zi a luat două verighete și, intrând într-o biserică, a îngenuncheat în fața statuii preacuratei, a făcut un act de consfințire totală a fecioriei și apoi ridicându-se, a pus un inel în degetul preacuratei și un alt inel în degetul său în semn de logodnă spirituală pe veci. Din acel moment, afirmă el, n-am mai simțit în trupul meu nici un fel de ispită necurată.

Dacă mai admitem și părerea unor pioși autori care susțin că sfântul Iosif ar fi fost zămislit fără de păcat, sau pe a altora care susțin că deși n-ar fi fost zămislit fără de păcat, dar s-a născut, datorită menirii lui, mai curat decât Ioan Botezătorul, pe care însuși Cristos l-a numit înger, ne vom da și mai bine seama că Iosif a fost cu adevărat un înger în carne și oase, rânduit să fie "marele-preot păzitor al comorii divine de pe pământ". Într-o predică anterioară v-am arătat că lauda lui Isus adresată sfântului Ioan Botezătorul îl pune în evidență pe Iosif, fiindcă Isus spune că: Cel mai mic în împărăția cerului este mai mare decât Ioan, or, cel mai mic din împărăția cerurilor, după Isus ca "Fiul Omului" și preacurata, este sfântul Iosif.

Ne-a rămas acum să considerăm, ceea ce este și mai minunat: rodul acestei preafericite căsătorii.

Știm că Iosif a fost doar "tatăl purtător de grijă al lui Isus". Însă am afirmat mai sus că: Isus a fost atras pe pământ de fecioria îngerească a preacuratei și că el este rodul preafericit produs de Duhul Sfânt și de această virtute a sânului feciorelnic. Sfântul Fulgențiu o afirmă atât de clar: Isus este rodul, podoaba, prețul și răsplata sfintei feciorii. Din cauza sfintei feciorii, Maria i-a plăcut Tatălui ceresc și de aceea Duhul Sfânt a umbrit-o cu ființa sa. Drept consecință, nu se poate oare spune că fecioria a făcut-o fecundă și rodnică pe sfânta Fecioară? Dacă fecioria a făcut-o fecundă, nu ne temem să afirmăm că sfântul Iosif a avut partea sa la această minune, deoarece, dacă această curăție îngerească este comoara dumnezeieștii mame, ea este și comoara "bărbatului drept" Iosif. Ea îi aparține prin căsătorie și prin grija deosebită de a o păstra pentru Dumnezeul său, fiindcă aceasta o cere sfințenia dreptății. La Buna-Vestire, Maria se sperie când aude că va zămisli și va naște, fiindcă nu putea accepta, nu avea voie și nici dreptul să accepte să devină mamă, dacă nu ar fi rămas fecioară, fiindcă stăpânul fecioriei ei era sfântul Iosif. Deci, fiindcă fecioria ei aparține sfântului Iosif, conform înțelegerii la logodnă, putem spune că această "comoară" care îi aparține l-a atras pe Sfântul Duh asupra Fecioarei și el, în calitate de "bărbat drept" devine, prin atotputernicia Sfântului Duh "tată de ordin divin" al lui Isus. Isus este Fiul lui Iosif, nu după trup, ci prin afecțiune, prin dreptate, prin materia primă pe care o oferă Duhului Sfânt, adică a comorii pe care o avea în pază și totodată a recunoașterii din partea cerului a acestui drept de "tată", ca să-i pună numele de Isus celui zămislit în sânul comorii sale.

Sfântul Augustin a spus-o clar: Din cauza acestei căsătorii preacurate, ambii au meritat să fie numiți părinții lui Isus.

Ce concluzie putem trage pentru noi?

Dumnezeu vrea să trăim înconjurați de mistere atât de înalte și sfinte, ca să ne înălțăm și să ne sfințim tot mai mult. Ar fi o rușine să-ți pângărești sufletul și trupul cu tot felul de gânduri și dorințe, cuvinte sau fapte, despre care sfântul Paul spune că: nici să nu se pomenească printre voi.

Trupul nostru, în care clocotesc poftele dezordonate, a fost spălat prin botez și transformat în templul, în biserica Sfântului Duh. Deci: să ne respectăm trupurile noastre, care sunt membrele lui Isus Cristos. Să ne păstrăm trupurile în sfințenie și în cinste, nu în patima poftei, ca păgânii, care nu-l cunosc pe Dumnezeu. Dumnezeu doar nu ne-a chemat la necuviință, ci la sfințenie, prin Isus Cristos.

Grija părintească față de Isus.

După ce Dumnezeu i-a încredințat sfântului Iosif spre pază îngerească fecioria preacuratei Maria și el a găsit mijlocul cel mai bun de a o păstra prin sfânta Căsătorie, înfăptuind lucruri mari prin cele mici, i-a pregătit o comoară și mai mare și, fiindcă s-a dovedit "bărbat drept" față de prima, acum îi oferă chiar pe Fiul său Isus făcut om.

Cum de a înțeles Iosif că trebuie să-l iubească pe Isus, să-l îngrijească și să-l apere mai mult decât dacă i-ar fi fost tată după trup?

A înțeles, sub inspirația darului Duhului Sfânt al "înțelegerii", că orice tată după natură este rânduit printr-o lege obișnuită a firii, dar el este ales ca "tată" printr-o lege suprafirească și trebuie să-l iubească pe Isus conform acestei legi. Deci, ceea ce Iosif n-a avut prin natură, a obținut prin supranatură, față de care a avut o afecțiune și o iubire specifică îngerilor, pe care a întărit-o, ceea ce nu pot face nici îngerii, printr-o credință excepțională. Sfântul Paul susține că noi suntem fiii lui Abraham prin credință (Gal 3,7). Cu atât mai mult Iosif este tatăl lui Isus prin credință. Mai presus de toate însă Dumnezeu Tatăl i-a dăruit sfântului Iosif tot ceea ce poate aparține unui tată, fără a-i răni fecioria, i-a dăruit o "inimă de tată". Cum așa? Iată cum! Dumnezeu formează în toți creștinii o inimă de copil și nu de sclav, trimițând în ei Duhul Fiului său. Apostolii tremurau de frică la cea mai mică amenințare; dar Dumnezeu le-a plămădit o inimă nouă care le-a dat un curaj eroic.

În Vechiul Testament, care erau oare sentimentele lui Saul în timp ce-și păzea turmele de oi? Erau, fără îndoială, obișnuite și simple, inferioare, reduse. Dar Dumnezeu, așezându-l pe tron, îi schimbă inima prin ungerea sa și el recunoaște că este noul rege (1Rg 10,9). Pe de altă parte, israeliții considerau pe acest monarh ca pe unul care s-a ridicat din rândul lor, numai că, Dumnezeu, atingându-le inimile, quorum Deus tetigit corda (1Rg 10,26), aceștia îndată îl văd mai mare decât ei, se simt emoționați, privindu-l. Dumnezeu a format în ei o inimă de supuși. Aici lucrurile se transpun pe un plan superior: Sfântul Duh l-a umplut pe Iosif de aceeași iubire care a dus la zămislirea lui Isus în sânul preacuratei. Deci Iosif devine tatăl lui Isus în Duhul Sfânt. Prin acest fapt, Iosif întrece în putere creativă pe orice tată după trup. Deci: aceeași mână, care plămădește inima fiecărui om în parte a plămădit inima de tată a lui Iosif și o inimă de fiu lui Isus. În virtutea iubirii inimii de tată Iosif poruncește; în virtutea iubirii inimii de fiu Isus ascultă. Iar dacă Isus a spus: Iar tată să nu spuneți nimănui pe pământ, căci unul este tatăl vostru, cel din ceruri (Mt 23,9), el vedea în Iosif scânteia iubirii izvorâte din Tatăl ceresc.

Când Isus intră într-o casă sau într-un suflet, el intră de obicei cu crucea pe umeri. Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea zilnic și să mă urmeze! (Mt 16,24).

Iosif și Maria erau săraci, dar nu lipsiți de casă. Îndată însă ce Isus își face apariția, rămân fără casă, el preferă să se nască într-un grajd străin; când ei se întorc la Nazaret, în căsuța lor, el îi determină s-o părăsească și să plece în Egipt; dacă rămâne în templul din Ierusalim, acesta este al Tatălui său; Fiul Omului nu are nici o piatră, pe care să-și plece capul (Mt 8,20); lemnul crucii, pe care a fost răstignit, se spune că a fost pregătit pentru Baraba; mormântul a fost al unui străin, al lui Iosif din Arimateea; giulgiurile, în care a fost înmormântat, au fost ale lui? Se crede că au fost ale Veronicăi, fiindcă poartă același sigiliu de pe marama ei. Iar pentru ceea ce era a lui, tunica, soldații au tras la sorți și unul și-a însușit-o drept pradă de război.

Care a fost atitudinea sfântului Iosif în fața detașării continue a lui Isus față de cele trecătoare ale lumii? Chiar dacă Iosif nu l-a putut urmări pe Isus în acest proces de detașare până pe Calvar, și-a dat seama destul de bine de această tendință din toate încercările prin care a trecut, din felul lui Isus de a fi, renunțând la hrană în favoarea rugăciunii; renunțând la odihnă în favoarea lucrului în atelier; renunțând la plata lucrului în favoarea celui sărac etc.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire