pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Sfântul Iosif

III

Model de trăire în speranța fericită

(19 martie)

Orice încheiere de logodnă este o trăire fericită în speranță. Cu atât mai mult a fost fericită încheierea logodnei lui Iosif cu preasfânta Fecioară Maria, cu cât ea se baza pe principii de credință și morală mai mari: căsătorie trăită în feciorie spre slava lui Dumnezeu, conform planului divin înscris în sufletele lor.

Când mai apoi Dumnezeu l-a chemat pe Iosif din Nazaret să o ia pe Fecioara Maria de soție, explicându-i că ceea ce s-a săvârșit în sânul ei este opera Duhului Sfânt, îngerul i-a spus: Ea va naște un fiu și-i vei pune numele de Isus, deoarece el va mântui pe poporul său de păcate (Mt 1,19-21). Întreita chemare: 1) de a o lua de soție pe Maria; 2) de a-i pune nume pruncului și 3) de a avea grijă de cel care va mântui lumea de păcate, constituie chemarea la bucuria desăvârșită în speranță.

Cine ar fi în stare să descrie ceea ce s-a petrecut în sufletul sfântului patriarh în momentul când a aflat acest lucru?

O bucurie foarte mare, neașteptată, poate cauza moartea.

În acel moment bucuria lui Iosif a fost atât de mare, că, într-adevăr, ar fi murit, dacă nu l-ar fi susținut un har special din partea lui Dumnezeu. Bucuria vederii unui sol ceresc, a unui înger, este atât de mare încât toți cei drepți din Vechiul Testament au fost conștienți că întâlnirea cu Dumnezeu, chiar numai printr-un înger al său, poate aduce moartea. Așa, de exemplu, Manoe zice soției sale: Fără îndoială că noi vom muri, fiindcă l-am văzut pe Dumnezeu (Jud 13,22). De fapt ei l-au văzut pe un înger care i-a lămurit asupra circumstanțelor zămislirii și nașterii lui Samson.

Iosif l-a văzut pe un înger în haina strălucitoare a divinității și nu a murit, deși bucuria sa s-a amplificat prin ceea ce a urmat.

Vestea că logodnica sa, Maria, nu numai că este nevinovată, dar este peste orice așteptare, peste orice putere de închipuire, aleasa Duhului Sfânt, că frumusețea ei sufletească nu l-a răpit numai pe dânsul, dar a încântat și cerul, așa încât acum atinge granițele dumnezeirii, i-a produs o bucurie atât de mare, că într-adevăr, numai un har special l-a menținut în viață. Nu numai că de pe inima lui a fost luat un munte, dar a simțit o ușurare atât de mare încât avea impresia că poate să zboare și, în drum spre casa preacuratei, nici nu mai simțea pământul sub picioare. A plâns sau a chiuit de fericire? Anticipând pe Petru de pe muntele cel sfânt

(cf. Mt 17,4), Iosif putea să-l parafrazeze, zicând Mariei: Ce fericiți suntem aici! Voi face trei colibe: ție una, lui Isus una și mie una.

Și bucuria nu se sfârșește aici, ci se amplifică la vestea că și el este chemat, în calitate de logodnic și soț al Mariei, să colaboreze cu Duhul Sfânt, dând pruncului care se va naște numele de Isus. După legea lui Moise, acela este tatăl unui prunc, care îi pune numele. Ce putea să-i spună acest nume decât o chemare la o bucurie și mai mare? El va mântui pe poporul său de păcate. A mântui de păcate înseamnă a revărsa fericirea divină în sufletele oamenilor. Fericirea Mariei și a lui Iosif arată că ei se bucurau deja de aceste roade ale mântuirii printr-un privilegiu unic. Bucuria că Dumnezeu și-a adus aminte de poporul său, pe care îl vedea cum suferă sub stăpânirea romană, tocmai datorită păcatelor sale; că acest popor va fi izbăvit de păcate, de robia Celui Rău, de robia romană, de robia morții și a chinurilor veșnice, i-au amplificat bucuria și mai mult într-o speranță escatologică. Povestindu-i preacuratei cele spuse de înger, inima lui Iosif bate atât de puternic încât este gata să-i spargă pieptul. Se oprește, își trage răsuflarea și iar pornește povestind tot ceea ce l-a făcut cerul să înțeleagă prin numele de Isus, fiindcă, așa cum va consemna sfântul Paul: În acest nume sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei (Col 2,3). Pătruns în toată ființa de numele lui Isus, Iosif ar fi voit să spună, așa cum va spune bătrânul Simeon la templu, când va lua pruncul în brațe: Acum slobozește pe robul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace; căci ochii mei au văzut mântuirea ta, pe care ai pregătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor și slava poporului tău Israel! (Lc 2,29-32), dar se reține, fiindcă știe că mai are multe de făcut în vederea sosirii luminii în lume.

Repetând și în somn: "Eu îi voi pune numele de Isus. Numele fericirii poporului lui Dumnezeu este Isus. În acest nume vor fi binecuvântate toate popoarele de sub cer. În numele lui Isus vor fi iertate păcatele. În numele lui Isus vor fi alungați diavolii. În numele lui Isus își vor găsi fericirea toți oamenii din orice loc și din orice timp. În numele lui Isus morții vor învia". Iosif trăiește din plin "speranța fericită" a sosirii împărăției lui Dumnezeu. El meditează zi și noapte la măreția acestui nume care va rămâne de-a pururi bucuria Tatălui ceresc, bucuria Duhului Sfânt, bucuria mamei lui Dumnezeu, bucuria soției sale, bucuria deplină a inimii sale. Meditând aceste lucruri, Iosif era doar cu picioarele pe pământ, cu sufletul era mereu în cer: nu știa când începe lucrul și nici nu-și dădea seama cum de l-a terminat atât de repede, atât de bine și fără să simtă o oboseală deosebită. Ah, paradis, exclama deseori sfântul Caffasso, cine se gândește la tine, nu mai simte oboseala.

Trimis de înger să o ia la sine, după ce preacurata s-a întors din ținutul muntos al Iudeii, Iosif pășește cu sfială pragul căsuței din Nazaret și o salută: "Pace! Salom! Bucură-te, Marie!" Aici Iosif simte paradisul în casă, în inimă, peste tot. Bucuria lui Iosif crește nespus când Maria îi povestește lucrurile mari pe care Domnul i le-a făcut, nu numai ei, ci și Elisabetei: cum a zămislit la bătrânețe și s-a umplut de Duhul Sfânt la sosirea ei în vizită, cum a exclamat: De unde mie fericirea aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? cum Zaharia a rămas mut și apoi a vorbit etc. (cf. Lc 1,39-80). În timp ce Maria îi povestește, Iosif plânge și se gândește: Dar oare, mie de unde fericirea aceasta, de a lua la mine pe mama Domnului meu? Sunt eu vrednic să-i pun numele celui pe care ea îl va naște?

Bucuria lui Iosif s-a amplificat și mai mult din dorința de a-i arăta lui Dumnezeu că încrederea pe care și-a pus-o în el nu va fi iluzorie, că el se angajează trup și suflet să-i împlinească voința în toate împrejurările: la bine și la greu.

Iată, "speranța fericită" pe care Isus o va pune pentru noi în rugăciunea "Tatăl nostru", Iosif o trăiește din plin: fericirea de a pune cu sfințenie "numele de Isus" Fiului lui Dumnezeu; fericirea de a fi alături și de a îngriji pe acela prin care va veni împărăția lui Dumnezeu prin iertarea păcatelor; fericirea de a împlini voința lui Dumnezeu "precum în cer așa și pe pământ" începe chiar în clipa prezentă când o ia la sine pe logodnica sa, pe Maria.

Iosif este modelul nostru de trăire a "speranței fericite". Putem să-i adresăm o rugăciune: Tatăl nostru, sfinte Iosife, care ești în ceruri alături de Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, ajută-ne să sfințim numele lui, să lucrăm cu zel la sosirea Împărăției lui, să împlinim voința lui, precum în cer așa și pe pământ. Fiindcă te-a pus stăpân al casei sale și mai mare peste toate avuțiile sale, dă-ne nouă pâinea cea de toate zilele și ajută-ne ca, hrăniți cu pâinea îngerească, să ajungem acolo unde ai ajuns tu. Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire