pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Sfântul Iosif

I

Iosif, fiind bărbat drept

(19 martie)

După ce a primit vestea cea bună, vestea întrupării Cuvântului, a venirii lui Mesia în lume, preacurata Fecioară Maria merge în grabă în ținutul muntos al Iudeii, la verișoara sa Elisabeta, să o felicite și să o ajute în vederea nașterii lui Ioan Botezătorul. Înainte ca Ioan să fie pregătitorul căii lui Isus, Maria vrea să fie premergătoarea premergătorului, adică să-și arate iubirea față de Ioan, iubire pe care la rândul său, Ioan să o arate față de Isus. Cu această ocazie preacurata izbucnește într-un imn de preamărire față de Dumnezeu, fiindcă i-a făcut lucruri mari (cf. Lc 1,39-49).

Într-adevăr, sunt multe, mari și minunate lucrurile care au copleșit-o, venind din partea lui Dumnezeu: aleasa Tatălui din veșnicie; plină de har ca mireasă a Duhului Sfânt; mamă a lui Isus, Fiul lui Dumnezeu și regină a îngerilor, care se simt onorați slujindu-i. Iată doar câteva "lucruri mari", pe care le cunoaștem, dar se uită un altul, pe care Maria l-a prețuit nespus de mult și pe care l-a cuprins mereu în mulțumirile aduse lui Dumnezeu pentru el, este sfântul Iosif, pe care cerul i l-a rânduit ca logodnic și soț și "tată purtător de grijă" al Fiului lui Dumnezeu, care în același timp este și Fiul ei cunoscut ca Fiul Mariei, față de care a avut mai multă grijă decât față de sine însuși.

Dacă evanghelistul Matei îl numește pe Iosif "bărbat drept" (Mt 1,19), această calitate n-a avut de unde să o afle mai bine decât de la Maria, calitate pentru care ea l-a iubit cu o iubire mai mult decât îngerească. Dacă vom încerca și noi să înțelegem în ce constă această "dreptate", îl vom iubi mai mult, fiindcă vom înțelege și de ce Biserica și l-a ales ca "patron universal".

Știți care este prima datorie față de "dreptate", prin care omul, împlinind-o, devine "drept"? Aceea de a se întoarce la originea sa, la Creator și de a-l numi pe Dumnezeu "Tată" în Duhul Sfânt. Abraham este socotit drept, fiindcă a crezut și a ascultat de Iahve. Isus, când ne-a învățat rugăciunea Tatăl nostru, a voit să fim drepți, să credem și să ascultăm glasul lui. Iar a doua datorie față de "dreptate" este asemenea celei dintâi: de a-i trata pe toți oamenii ca pe copiii lui Dumnezeu, ca frați.

Sfântul Iosif știa, fiindcă profetul Isaia o spusese destul de clar că Mesia când va veni în lume peste el se va odihni Duhul Sfânt, care îl va copleși cu cele șapte daruri sfinte: cu înțelepciune, înțelegere, sfat, putere, știință, evlavie și cu frica de Dumnezeu (cf. Is 11,2-3). Dorința zilnică a lui Iosif, ca de altfel a fiecărui iudeu credincios, era ca sosirea lui Mesia să-l găsească mai pregătit. A dorit și a cerut pentru sine ceea ce știa că va primi Mesia, cele șapte daruri.

Duhul Sfânt l-a copleșit cu darul înțelepciunii, de care a dat dovadă prin tăcerea sa. Evangheliile nu ne relatează nici un cuvânt al sfântului Iosif, dar, conform dictonului: Dacă tăceai, filozof rămâneai și Vorbirea este de argint, tăcerea este de aur, ne dăm seama de puterea lui de a-și stăpâni limba, ca să vorbească limba inefabilă a îngerilor. Atât filozofii antici, cât și pustnicii din primele veacuri ale Bisericii, își alegeau ucenicii dintre tinerii care știau să tacă. Se retrăgeau în pustiu, în peșteri, în munți, în locuri cât mai liniștite, ca să se roage, să mediteze, să contempleze, să se poată concentra spre a auzi glasul celui care tace, glasul propriei conștiințe, glasul sufletului. Examenul tăcerii dura cel puțin doi sau trei ani. Iosif a tăcut mai mult, de aceea a auzit glasul îngerilor: Iosife, fiul lui David, nu te teme! a auzit glasul propriei conștiințe: Iosif, fiind bărbat drept și nevrând să o denunțe, a voit să o lase în ascuns (Mt 1,19-20).

Din cele spuse deja, ne dăm seama că sfântul Iosif a dat dovadă că s-a bucurat din plin de darul înțelegerii. Aflând de la logodnica lui, că ea vrea să rămână fecioară, spre a deveni o slujitoare vrednică și totală a lui Mesia, acceptă să o respecte în această postură de soție, fiindcă și el a simțit în suflet aceeași chemare. Crede că fecioria logodnicei sale și a sa, se pot uni ca două lumini în aceeași locuință și pot grăbi clipa sosirii Celui atât de mult așteptat de profeți și popoare. Un plan măreț s-a zămislit atunci în inima lui. Dar, aflând că logodnica sa, Maria, este însărcinată, nu înțelege ce s-a putut întâmpla, dar are toată convingerea că nu l-a înșelat și că ea este totuși nevinovată. A o întreba, înseamnă a o răni, a o bănui, a o învinui; nici nu vrea să o ia în această stare, însărcinată fiind, fiindcă propria conștiință îi spune că ar săvârși ceva contrar Legii; sau, să o ia din milă, înseamnă a o umili; să o denunțe judecătorilor, la așa ceva nici nu se poate gândi, fiind convins că ar săvârși cea mai urâtă faptă din viață. Iosif se frământă, se roagă și găsește calea cea bună: crede că sunt taine pe care nu le poate pătrunde și nu îi este permis să disprețuiască pe nimeni și lucrul cel mai bun este să o părăsească în ascuns, până când Dumnezeu va face lumină. Și lumina nu a întârziat să vină printr-un înger, care îi arată că ceea ce s-a întâmplat cu logodnica lui este opera Duhului Sfânt și el, luând-o în căsătorie, va fi mai mult decât a sperat, un slujitor umil, va fi tatăl purtător de grijă al lui Mesia, căruia îi va pune numele de "Isus".

Așa răsplătește Dumnezeu pe cei care doresc să conlucreze cu darul Duhului Sfânt al înțelegerii, care îl face pe om tot mai credincios.

Deși în Istoria Sacră nu găsim nici un cuvânt, nici un sfat dat de sfântul Iosif, găsim că el a fost sfătuit deseori de îngeri și i-a ascultat. Cel ce este sfătuit de îngeri și ascultă devine el însuși un înger sfătuitor în Istoria Bisericii lui Cristos. Nenumărate sunt intervențiile sale miraculoase în folosul celor greu încercați, nu numai la moarte, dar și în viață. Mă opresc doar la cele din viața fericitului Ieremia Valahul, care, în copilărie, fiind la piață cu zarzavat de vânzare, dă de pomană unui bătrân sărac și acesta se dovedește a fi proroc, zicându-i: Tu vei pleca dincolo de munți, spre miazăzi, într-o țară care se cheamă Italia. Vei merge cale lungă și vei avea multe de suferit. Dar nu te teme, deoarece nu ți se va întâmpla nici un rău. Ajuns la capătul călătoriei tale, vei intra în slujba unui mare domn, pe care îl vei sluji cu toată iubirea și cu toată bucuria și vei fi răsplătit cu mărinimie. Când Ion al lui Stoica a plecat spre Italia și a ajuns la Alba Iulia, s-a răzgândit și a voit să se întoarcă acasă, greutățile i se păreau insurmontabile. Îi apare același bătrânel din piață de odinioară și-l încurajează, îl pune în legătură cu un medic italian și acesta îl ajută să ajungă până la Bari în Italia visată. Numai că aici, n-a găsit paradisul, ci constată că lumea este mult mai rea decât în țara sa și iarăși îl paște gândul întoarcerii în Valahia... Din nou își face apariția bătrânelul și iarăși îl îndeamnă să meargă la Loreto, unde este casa sfântă din Nazaret; la Roma, unde îl va găsi pe papa; sau la Napoli, unde sunt călugări sfinți. Ion ascultă și, fiindcă Napoli era mai aproape, a venit aici, unde își va găsi fericirea inimii.

După mărturia autorilor vieții fericitului Ieremia, acel bătrânel, care l-a urmărit din Valahia și până în Italia cu sfatul său, n-a fost altul decât sfântul Iosif și de aceea i-a recomandat drept primă țintă, unde să se întâlnească cu sfințenia, sfânta casă din Loreto care i-a aparținut la Nazaret și în care și-a aflat paradisul inimii lângă Isus și Maria.

Îți trebuie multă tărie să fii și să rămâi drept într-o lume nedreaptă, să speri până la capăt. Iosif trebuie să ia pe pruncul Isus și pe mama lui și să fugă într-o țară străină, în Egipt, fiindcă Irod voia să-i omoare fericirea. Nici Isus însuși nu-l scutește de "cruce". Speranța se arată viguroasă, contra oricărei speranțe, prin acceptarea crucii. Copilul Isus, în vârstă de 12 ani, rămâne la templu, fără știrea lui și a preacuratei. Credința, după ce i-a fost pusă la grea încercare de logodnica sa, acum îi este pusă la încercare de Isus însuși. Se va da bătut? Biserica îl compară pe sfântul Iosif cu patriarhul Abraham, care, sperând contra oricărei speranțe și speranța nu l-a dat de rușine, la cererea lui Dumnezeu a fost dispus să-și jertfească pe unicul fiu, pe Isaac, pe care îl iubea, și Abraham a devenit "drept prin credință", prin tăria credinței în Tatăl, care va avea grijă de jertfă. Darul tăriei Duhului Sfânt l-a făcut pe Iosif "bărbat drept". Cu "îngrijorare", dar plin de speranță, a căutat până ce l-a găsit pe acela care trebuia să se jertfească pe Calvar.

Darurile științei și evlaviei le-a avut mai mult decât Adam în Eden, care trebuia să cunoască tot ceea ce Dumnezeu a creat și el să dea nume (Gen 2,19), fiindcă lui Iosif îi revine sarcina să-l cunoască pe Mesia și să-i dea numele de "Isus", ceea ce a și făcut, dar nouă luni de zile a meditat asupra semnificației lui, pentru a se încadra el însuși în această semnificație, ca să fie cu adevărat tatăl supranatural al lui Isus, conform voinței Tatălui ceresc, care a voit să-i împărtășească această demnitate de "tată". Și cu cât pătrundea mai mult în misterul lui Isus, cu atât devenea mai evlavios, fiindcă, dacă Nimeni nu poate spune că Isus este Domn decât în Duhul Sfânt (1Cor 13,3), cu atât mai mult nimeni nu poate spune Abba-Părinte (Rom 8,15) și nu se poate ruga cum trebuie decât prin Duhul Sfânt (Gal 4,6), care revarsă iubirea divină în inimile noastre.

Ceea ce l-a caracterizat în chip deosebit pe fericitul patriarh a fost darul fricii de Dumnezeu. Nu avea o teamă de sclav sau de slugă, nici teama obositoare de păcat sau de pedeapsa datorată păcatului, fiindcă, chiar dacă n-ar fi fost zămislit fără de păcat, ca preacurata Fecioară Maria, a trebuit să se nască mai sfânt decât Ioan Botezătorul, spre a corespunde înaltei misiuni de soț al Mamei lui Dumnezeu și de tată purtător de grijă al lui Isus, fără cea mai mică înclinație spre rău. Darul temerii de Dumnezeu constă în bucuria de a trăi mereu în prezența divină și de a-i împlini voința, de a-și dovedi iubirea prin fapte. Acest dar al fricii de Dumnezeu l-a avut Mesia și l-a dus la slava învierii, după cum o spune clar sfântul Petru în predica din ziua de Rusalii (cf. Fap 2,24-28).

Școala pentru viața veșnică, de a fi mereu în fața lui Dumnezeu, începe aici, pe acest pământ, prin darul fricii de Dumnezeu, fiindcă el este începutul înțelepciunii (Sir 1,12) și sfântul Iosif ne este model, cale și învățător.

Când ne rugăm: La tine alergăm, o fericite Iosife... să avem și această intenție, ca prin mijlocirea lui să dobândim cele șapte daruri ale Duhului Sfânt, ca să-l cunoaștem mai bine pe Isus și puterea învierii lui, cu speranța propriei noastre convertiri totale la Tatăl nostru cel din ceruri, printr-o adevărată credință, speranță și iubire.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire