pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Solemnitatea Preasfintei Treimi

II

Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea

Sfânta Liturghie de azi începe cu o binecuvântare: Binecuvântat să fie Dumnezeu Tatăl și Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, precum și Duhul Sfânt, pentru că și-au arătat îndurarea față de noi (Antif. intr.). Conform cu obiceiul semiților, binecuvântarea este aducere de mulțumire. În acest sens, noi putem spune: Mulțumim lui Dumnezeu fiindcă și-a arătat îndurarea față de noi, descoperindu-ne viața sa intimă ca sens al vieții noastre.

Spune o poveste că un bun creștin a ieșit într-o zi dis-de-dimineață în oraș și a descoperit un magazin, apărut ca din pământ peste noapte, având o firmă curioasă: Aici se împarte fericire. A intrat să cumpere. La tejghea stătea un înger. L-a întrebat: "Cât costă un kilogram de fericire?" "Nu se vinde, se împarte gratis", i-a răspuns îngerul. Vizitatorul i-a zis: "Dați-mi o tonă, să am de unde da și la alții"! "Un moment", i-a zis îngerul, "să v-o împachetez". Peste câteva clipe i-a adus un pliculeț cu câteva semințe. Uimit, vizitatorul i-a zis: "V-am cerut o tonă de fericire". La care îngerul răspunde: "Noi nu dăm produse finite, ci semințe. Îngrijiți-le și veți avea fericire pentru sute de mii de oameni". Tot așa și eu la această predică: nu vă voi da produse finite, adică înțelegerea misterului Preasfintei Treimi, ci semințe: îndrumări care trebuie îngrijite, semănate în inimă, păzite și trăite.

Descoperirea adevărului unui singur Dumnezeu în trei persoane nu s-a făcut pentru a satisface curiozitatea noastră de a ști cine și ce este Dumnezeu, ci privește direct destinul, sensul existenței noastre pe pământ și chiar al întregii creațiuni, adică mântuirea lumii. Mântuirea omului, luată drept comuniune de iubire cu Creatorul, reflectă felul de a fi al celor doi interlocutori, conform sintagmei: Vorbește-mi, ca să-ți spun cine ești! Pe Dumnezeu îl cunoaștem după cuvântul său, fiindcă ne-a vorbit prin Fiul (cf. Evr 1,2), iar pe om îl cunoaștem după cum îl binecuvântează pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt.

Pierre Claverie spunea: Nu-l am încă pe Dumnezeu, nu am adevărul, am nevoie de adevărul celorlalți (cf. Humanité plurielle, din Le Monde, 4 august 1996). Fără a-l vedea pe Dumnezeu așa cum este, nici noi nu avem tot adevărul, dar avem trebuință de mărturia altora despre Preasfânta Treime. Lecturile de azi încearcă să ne introducă în misterul lui Dumnezeu.

Lectura I (Ex 34,4b-6.8-9) ne arată că Dumnezeu este milostiv și bogat în haruri. Acest adevăr se desprinde din faptul că iartă păcatul Israelului care și-a făcut un vițel de aur și i s-a închinat (cf. Ex 32), iar lui Moise îi făgăduiește că îi va arăta slava sa (cf. Ex 33,19-23). Moise, vrând să refacă alianța dintre popor și Dumnezeu, urcă pe munte cu alte două table de piatră, ca Dumnezeu să-i redea legea. Domnul, care i se face prezent, îi descoperă atributele sale divine și mai ales milostivirea. Atunci Moise s-a rugat lui Dumnezeu să-și arate milostivirea iertând păcatul poporului său și să-și facă locuința în mijlocul Israelului, pentru a-l lumina să nu mai greșească și să-l ierte când va greși (cf. MAC pag. 483), cu scopul ca poporul să ajungă la credință și astfel să fie desăvârșit.

Sfântul Anton abate l-a rugat pe Dumnezeu să-i arate un om desăvârșit, ca să-l poată imita. I s-a descoperit că un astfel de om există la Alexandria, în Egipt, într-un atelier de cizmărie. A părăsit pustiul și a venit în oraș. Găsindu-l, l-a întrebat despre felul lui de viață. Cizmarul i-a răspuns că nu face nimic deosebit: Muncesc; împart venitul în trei; o treime o dau săracilor, o treime o dau bisericii și o treime o folosesc pentru traiul meu. Acest răspuns nu l-a mulțumit pe abatele Anton, fiindcă el părăsise toate și tot nu se simțea desăvârșit, de aceea l-a mai întrebat multe altele și răspunsul mulțumitor, semn al desăvârșirii, a fost acesta: Eu nu fac nimic special... Doar că, muncind, îi privesc pe toți trecătorii marelui oraș Alexandria și spun: Fie ca toți să fie mântuiți; eu singur merit să pier (cf. Olivier Clement, Puterea credinței, pag. 108). Credința era conformă cu faptele și acționa prin caritate.

Evanghelia zilei (In 3,16-18) ne prezintă obiectul credinței creștine care dă viață. În convorbirea pe care Isus a avut-o cu Nicodim i-a arătat acestuia că pătimirile sale, simbolizate prin șarpele de aramă, aduc mântuirea lumii datorită iubirii lui Dumnezeu, care atât de mult i-a iubit pe oameni încât l-a dat chiar pe Fiul său ca jertfă de împăcare. Se crede că acest verset este cel mai important din toată Evanghelia după sfântul Ioan, fiindcă motivează adevărul prezenței Fiului lui Dumnezeu în lume. Fiul s-a întrupat și s-a răstignit fiindcă atât de mult i-a iubit Dumnezeu pe oameni, ca să-i mântuiască și nu să-i judece.

Omul, care îl acceptă pe Fiul lui Dumnezeu așa cum este, nu va fi condamnat; dar cei care nu-l acceptă, se condamnă singuri, fiindcă nu pot găsi calea mântuirii, calea spre Tatăl care l-a trimis pe Fiul, fiindcă numai Fiul o cunoaște, deoarece el singur a venit de la Tatăl. Numai acela care pășește pe această cale simte bucuria mântuirii.

Primii creștini erau considerați atei. Ei respingeau sacralitatea puterii - divinizarea împăratului, a zeiței Romei, riturile și magiile purului și impurului, pe Dumnezeul închis în sine al monoteismului, divinitatea difuză a păgânilor (panteismul filozofilor). Ei anunțau mesajul uimitor: un Dumnezeu în trei persoane, viu și dătător de viață, întrupat pentru a ni se arăta pe înțelesul nostru, învingător al morții și al iadului, deschizător de drum pentru îndumnezeirea omului printr-o conversație intimă în care să i se poată adresa lui Dumnezeu cu numele de Tată.

Înțelegând prin credință că Dumnezeu ne este Tată, sfânta Tereza a Pruncului Isus a căpătat atâta curaj încât și-a exprimat bucuria zicând: Dacă aș fi comis toate crimele posibile, aș simți că această multitudine de ofense ar fi doar ca o picătură de apă căzută peste cărbuni încinși. Iubirea divină face să dispară picătura de răutate umană și omul să-și recapete bucuria divină, fiindcă a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, tocmai pentru a avea parte de fericirea lui Dumnezeu.

Bucuria a fost primul semn al vremurilor mesianice, din care sfântul apostol Paul a știut să facă semnul comuniunii membrelor trupului lui Cristos printr-o bucurie întreită. În acest sens îi salută pe credincioșii corinteni printr-o formulă izvorâtă din credința în Preasfânta Treime: Harul Domnului Isus Cristos și dragostea lui Dumnezeu (Tatăl) și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi toți! (Lectura a II-a: 2Cor 13,11-13). Dumnezeu ni s-a descoperit în misterul celor trei persoane ca bucuria noastră să fie deplină, fiindcă tot ceea ce izvorăște din har este bucurie - Bucură-te, cea plină de har (cf. Lc 1,28) -; tot ce izvorăște din iubire este bucurie, tot ce izvorăște din comuniune este bucurie.

Ceva mai înainte apostolul spusese corintenilor motivul pentru care el le-a descoperit că mângâierea, adică bucuria, pe care el o simte datorită faptului că în Dumnezeu sunt trei persoane, vrea să le-o împărtășească și lor: Noi nu intenționăm să devenim ca niște stăpâni ai credinței voastre; dar suntem colaboratori ai bucuriei voastre (Lc 1,24).

Profetizând că oamenii vor descoperi bucuria din Preasfânta Treime, cineva a spus: Creștinismul secolului al XXI-lea nu va mai fi o religie printre religii, ci se va afirma ca domeniu al Duhului și al libertății [...], nu va mai fi nici un moralism, nici un pietism, ci vestea victoriei lui Cristos asupra morții și asupra iadului (cf. Olivier Clement, o. c., pag. 114-115).

Să nu refuzăm mântuirea, adică această comuniune de iubire cu Dumnezeu în trei persoane și cu chipul său din fiecare om, dar să-l binecuvântăm pe Tatăl și pe Fiul și pe Duhul Sfânt, fiindcă ne-a chemat la viața lor dumnezeiască.

Părintele Zosim, din Frații Karamazov, de Dostoievski, spune despre cei care refuză mântuirea: S-au blestemat ei înșiși, blestemându-l pe Dumnezeu și viața; ei se hrănesc cu orgoliul lor nefast, precum cel înfometat aflat în deșert, care și-a supt propriul sânge. Ei nu-l pot contempla pe Dumnezeul cel viu fără ură și și-ar dori ca Dumnezeul vieții să nu existe, să dispară, distrugând întreaga sa creație. Ei aspiră la neant, dar nu vor avea parte de neant. Adică vor avea parte de nefericirea veșnică, fiindcă nu l-au binecuvântat pe Tatăl și pe Fiul și pe Duhul Sfânt.

Închei, ca de obicei, cu rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii: Dumnezeule, Părinte ceresc, tu l-ai trimis în lume pe Fiul tău, Cuvântul adevărului, și pe Duhul tău, izvorul sfințeniei, pentru a descoperi oamenilor misterul minunat al vieții dumnezeiești. Dă-ne, te rugăm, harul ca, mărturisind adevărata credință, să recunoaștem slava veșnicei Treimi și să adorăm unitatea celor trei persoane în mărirea puterii sale (LR). Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire