pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Predici la solemnități, sărbători și comemorări
pr. Anton Dancă

achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Solemnitatea Preasfintei Treimi

I

Dumnezeu iubire și comuniune

Sfânta Treime: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Sfântul Duh. Nu sunt trei dumnezei, ci unul singur; dar nu într-o singură persoană, ci în trei persoane. Dumnezeu este un mister, de aceea în totalitate este obiectul credinței noastre. Credem într-un singur Dumnezeu: Domnul este Dumnezeul nostru, Domnul este unul singur (Dt 6,4; 1Rg 8,60; Is 45,5; Rom 3,30).

Dacă Dumnezeu în sine este un mister, atunci și acest "unu" în sine este un mister, este obiect al credinței, fiindcă nu este ca cifra 1 din matematică, deoarece 1 este limitat de cifra 2, 3 și așa mai departe. Dumnezeu însă nu este limitat de nimeni și nimic, el este nemărginit și pretutindeni, așa încât, cu toate că în el trăim, ne mișcăm și suntem (Fap 17,28), el este fără limite și totuși este "simplitatea" însăși, unic și fără părți componente. Tot așa și numărul trei, în conceptul celor trei persoane dintr-un singur Dumnezeu este un adevăr de credință, diferit de cifra 3 din matematici, fiindcă dă o unitate în divinitate, pe când în știință cifra 3 nu poate fi niciodată egală cu cifra 1. Conceptul de "trei în unul" din Dumnezeu este un concept supranatural, fără corespondent în lumea noastră materială. Dacă "unu" și "trei" în credință stau diferit de 1 și 3 din știință, atunci și numele de "persoană" din Dumnezeu este un obiect de credință, diferit de conceptul de persoană dat de filozofie sau știință, după cum omul este persoană.

A încerca să demonstrăm adevărurile de credință pe bază științifică, rațională, înseamnă a le încurca și mai mult și poate chiar ne expunem erorii raționaliste. Putem demonstra doar că adevărurile revelate nu sunt iraționale și prin urmare credința nu-i absurdă.

Adevărul unui singur Dumnezeu în trei persoane nu constituie decât o formă a revelației, prin care noi să înțelegem crezând și crezând să înțelegem adevărul revelat, anume că: Dumnezeu este iubire (1In 4,8). De aceea ni l-a dat pe Fiul său unul-născut, ca oricine crede în el să nu moară, ci să aibă viața de veci (In 3,16). Iar iubirea este o realitate atât de evidentă că nu mai necesită nici un fel de demonstrație. Numai că și această iubire dintre cele trei persoane dumnezeiești constituie obiectul credinței noastre, deoarece diferă de iubirea care există între oameni, ba chiar și de iubirea pe care Dumnezeu o are față de noi, fiindcă iubirea lui Dumnezeu față de noi este "caritate", iubire pornită din milă, iubire-har, iubire-dar: Dragostea lui Dumnezeu s-a revărsat în sufletele noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (Rom 5,5); pe când iubirea divină este esență, izvor de existență pentru tot ce există. Conceptul de "iubire" ne revelează necesitatea a ceva mai mult decât unul, iubirea din noi constituie acel simț al comuniunii, necesitatea de a nu fi singur. Dar o singură iubire între trei persoane dumnezeiești ne revelează icoana comuniunii perfecte, care trebuie să stea și la baza comuniunii dintre oameni, având în caritatea lui Dumnezeu izvorul comun al iubirii dintre persoanele umane. Nu-l putem înțelege pe un singur Dumnezeu în sine ca pe o singură persoană, deoarece un Dumnezeu într-o singură persoană ar fi un Dumnezeu imaginar, filozofic, aristotelic sau platonic, un Dumnezeu ascuns undeva și inactiv, fără viață, fără comuniune în sine și cu oamenii, ar fi un Dumnezeu nefericit.

Este, așadar, necesar ca Dumnezeu să aibă o comuniune în sine ca principiu de viață, fericire, frumos, bine și adevăr. Comuniunea divină ni se revelează sub chipul celor trei persoane, care formează unitatea în aceeași iubire. Această comuniune dumnezeiască este principiul vieții a tot ce există, principiul fericirii oricărei forme de viață, principiul binelui veșnic, deoarece comuniunea iubirii dintre persoanele divine se bazează tocmai pe veșnicia lor; este principiul adevărului unic, bazat pe aceeași natură unică și indisolubilă, dar comunicabilă în totalitate în sânul lui Dumnezeu și caritativă față de ființele create după chipul și asemănarea sa. N-am putea beneficia de caritatea lui Dumnezeu, dacă el n-ar fi comunicabil în sine prin iubire.

Dar Isus ne-a descoperit că iubirea lui Dumnezeu Tatăl față de opera mâinilor sale a făcut ca Fiul său unic, născut în veci în sânul său, să vină în lume, ca dovadă supremă a carității față de noi și a iubirii din sine.

Nu alini durerea unui bolnav-muribund cu vorbe, așa cum ne-o demonstrează istoria lui Iob (cf. Iob 2,12 ș.u.), ci mai mult o mărești; dar dacă este posibil să îi iei total suferința asupra ta și el să devină sănătos, ca văzându-te cum suferi prin propria lui boală, să creadă în iubirea ta și atunci iubirea lui se va naște din iubirea ta și-ți va spune: Acum cred că mă iubești cu adevărat! Ca să-ți dovedesc și eu iubirea mea, te rog, dă-mi suferința înapoi!

Fiul lui Dumnezeu a luat asupra sa firea noastră omenească: s-a împovărat cu materie, cu intelect limitat și voință umană, cu suferințe și chiar cu moartea noastră, ca noi să credem în iubirea lui și să-i spunem: Dă-mi suferința și moartea înapoi! Vreau să le duc ca pe o cruce zilnică spre a-ți dovedi că te iubesc.

Comuniunea din sânul Preasfintei Treimi și caritatea lui Dumnezeu față de noi constituie, și trebuie să constituie, adevăratul viitor al omenirii, fiindcă: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său ca lumea să fie mântuită prin el (Evan.).

Spre aceeași țintă îi îndruma și sfântul Paul pe credincioșii din Corint, când le spunea: Fraților, bucurați-vă! Însușiți-vă desăvârșirea! Încurajați-vă reciproc! Străduiți-vă să aveți aceleași simțăminte! Trăiți în pace! Astfel Dumnezeul iubirii și al păcii va fi cu voi (Lectura a II-a).

Omul nu s-ar putea înțelege pe sine, dacă n-ar exista alt om. Nimic mai ucigător decât singurătatea absolută. Iadul, deși are mulți clienți, singurătatea este cea mai chinuitoare, fiindcă lipsește comuniunea iubirii. (Un scriitor povestește într-o lucrare a sa că între rai și iad există doar o singură diferență: în rai este comuniune, în iad, egoism. Toți au aceleași bunătăți pe mesele lor, pe care trebuie să le ia în stil japonez, cu bețișoare foarte lungi. Cei din rai, dacă bunătățile nu le pot duce la gura proprie, le oferă vecinului de vizavi și invers; cei din iad se chinuie să le ducă la gura proprie, pe care niciodată nu o nimeresc și astfel se înfurie tot mai mult și egoismul îi chinuie îngrozitor prin foame). Comuniunea dintre om și om nu are șanse de durată, de fericire, decât atunci când este pecetluită de o altă ființă umană care cere ca pe un adevăr suprem și bine absolut comuniunea celor doi. Această comuniune de pe pământ, care are la bază iubirea, este familia: tata, mama și copilul și mai ales depinde de mulțimea acestora din urmă. Comuniunea dintre Tatăl și Fiul este asigurată de Duhul Iubirii sfinte și de acesta în mulțimea fiilor lui Dumnezeu (Gal 3,26) care strigă: Abba, Tată (Rom 8,15), fiindcă au devenit părtași ai naturii divine (2Pt 1,4) prin Cristos, care, Dumnezeu fiind, s-a făcut părtaș al naturii umane (cf. Fil 2,6 ș.u.) și astfel avem comuniune de iubire cu Dumnezeu. Această comuniune nu este o concluzie, ci un început. Veșnicia este începutul comuniunii desăvârșite cu Dumnezeu; timpul prezent constituie căutarea începutului, principiului a toate: Isus.

Sfântul apostol Paul, nu numai că îndeamnă pe credincioși să păstreze comuniunea între ei, ci se roagă ca harul Domnului Isus Cristos, iubirea lui Dumnezeu și comuniunea Duhului Sfânt să fie cu toți, adică: convinși de iubirea lui Dumnezeu, cerând înapoi de la Cristos suferințele și moartea, să cerem ca iubirea sa să devină iubirea noastră: precum v-am iubit eu, așa să vă iubiți unii pe alții (In 15,12) și astfel să rămânem mereu în iubirea Tatălui prin legătura sfântă a Duhului apărător și mângâietor.

Ca efectul rugăciunii apostolice, cu care preotul ne întâmpină de fiecare dată când se celebrează memorialul morții și învierii lui Isus, sfânta Euharistie: Harul Domnului nostru Isus Cristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Duhului Sfânt să fie cu voi toți, ca să se concretizeze și în noi cu adevărat, trebuie să ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu cu tablele legii, nu confecționate din două lespezi de piatră ca ale lui Moise, ci cu cele zece porunci scrise în inimă, fiindcă spune Isus: Dacă mă iubiți, veți păzi poruncile mele. Iar eu îl voi ruga pe Tatăl și el vă va da un alt apărător, ca să fie cu voi de-a pururi (In 14,15-16). Astfel, rugăciunea apostolică devine rugăciunea mântuitoare a lui Isus și prezența sa euharistică mă va conduce la întâlnirea personală cu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, spre a-i cânta în veci: Mărire Tatălui care m-a creat: mărire Fiului care m-a răscumpărat; mărire Duhului Sfânt care m-a sfințit! Amin.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire