pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Alte predici

Inapoi la cuprins Victoria anunțată
Joia Mare, 13 aprilie 2006
Lecturi: Ex 12,1-8.11-14 Ps 115 1Cor 11,23-26 In 13,1-15
pr. Maurice Zundel

Creștinismul nu e un sistem filozofic al lumii. Este lumina Persoanei Unice, neasemuite, a lui Isus Cristos. Să purtăm acest gând în inimă și-n cuget: creștinismul este Cineva. Revelația, adică manifestarea cea mai profundă a misterului lui Dumnezeu, infinitul Inimii Lui, a strălucit și va străluci veșnic în umanitatea lui Isus Cristos.

Iar umanitatea lui Isus s-a înscris în timp, s-a desfășurat într-un context istoric, s-a slujit de un limbaj omenesc. Toate acestea erau însă prea strâmte, neputând cuprinde imensitatea revelației aduse de Cristos, sau mai degrabă a ceea ce este și rămâne El pentru vecie.

Dacă nu ne-ar fi rămas decât cuvintele lui Isus Cristos, am rămâne pentru totdeauna pe mâna exegeților, depinzând de lucrările de interpretare care ar face să prolifereze sistemele; fiecare ar veni cu ideea lui și, în mijlocul contradicțiilor, s-ar șterge orice de adevăr.

Din fericire, pentru că creștinismul este o Persoană, pentru că Revelația lui Isus Cristos nu poate fi despărțită de Persoana Lui, Mântuitorul va rămâne împreună cu noi până la sfârșitul veacurilor. Miezul misterului creștin în călătoria sa prin istorie este faptul că Isus trăiește, că este cu noi, și, mai mult încă, este în noi. Suntem deci izbăviți de comentarii, eliberați de sisteme; avem înaintea noastră pe Cineva care ne iubește, avem pentru noi o Inimă care bate în chiar bătăile inimii noastre.

Isus, cel înțeles greșit în tot răstimpul existenței sale istorice, cel pe care l-au înțeles greșit dușmanii ce vor sfârși prin a-l osândi și răstigni, ca și ucenicii ce vor sfârși prin a-l părăsi și renega, nu va putea fi văzut în lumina adevărului decât odată cu Pogorârea Duhului Sfânt: ziua în care apostolii vor înțelege în sfârșit că Învățătorul lor nu stă înaintea lor ca un străin, ci că sălășluiește în propriile lor inimi, ca izvor veșnic de viață.

Isus Cristos se află și rămâne în centrul umanității noastre. Va rămâne pentru întotdeauna, izvor al vieții fără sfârșit. Sub ce formă? Prezența vizibilă a Domnului nu fusese de fapt decât o capcană pentru dușmani ca și pentru prieteni, pentru că nici unii nici alții nu au ajuns îndeajuns de adânc în înțelegerea lor, pentru că nu au contemplat, nu au recunoscut Umanitatea Lui cu o privire interioară, nu au știut să vadă în El Umanitatea virginala, zămislită de Duh, care domină toate veacurile, Umanitatea care îmbrățișează pe toți oamenii, Umanitatea fără granițe, singura care poate face din toată omenirea și din tot universul o Unică Prezență, o Unică Persoană.

Umanitatea lui Isus a fost greșit văzută, și împodobită cu podoabe calpe de-ale oamenilor. Domnul a fost luat drept un Mesia care urma să-i învingă pe dușmanii stabiliți pe pământul iudeilor. Contemporanii Lui nu au înțeles că El aducea de fapt cu totul altceva, libertatea spiritului, eliberarea de toate lanțurile care ne fac proprii noștri prizonieri și ne împiedică să fim universali.

Iată de ce Isus va institui ceva incomparabil și minunat: își va perpetua Prezența sub forma fărâmei de pâine și a picăturii de vin, pentru ca să nu mai fie nici o capcană, pentru ca aparențele să nu ne mai inducă în eroare. A făcut-o pentru a dărui Credinței o supremă realitate, acelei Credințe care nu este decât un elan al dragostei, care ne duce până în miezul gândului lui Dumnezeu, care ne face să fim în stare să-i auzim tainele Inimii.

Minunea, de necuprins cu mintea, se înfăptuiește de-a lungul veacurilor și se reînnoiește și acum, în seara aceasta a Joii Mari: taina imensă care preface o Biserică în corabie purtătoare a unei Prezențe tăcute și discrete, Prezență aflată într-o veșnică așteptare plină de răbdare, Prezență care ne umple inimile de o inefabilă tăcere, Prezență care ne recreează și ne purifică, Prezență în care vibrează Veșnicia Dragostei. Ce ar putea fi mai simplu, mai surprinzător, mai strălucitor, mai creator decât inefabila glorie a lui Cristos prezent în Preasfântul Sacrament?

Intrați de unul singur într-o biserică. Catedrală sau simplă bisericuță, ce importanță are mărimea? Zidurile ei nu au fost ridicate decât pentru că a existat chemarea Prezenței, pentru a adăposti bucățica de pâine care ne comunică, este de fapt Prezența însăși a lui Cristos răstignit și înviat. Nimic în lume nu ne poate aduce mai multă pace. Nimic în lume nu ne poate curăța mai adânc decât ascultarea Prezenței Euharistice. Când stai singur într-o biserică, aproape de tabernacol, ai impresia că te scufunzi în imensitatea unei muzici eterne, ai impresia că te primește o prietenie suverană, ai impresia că ai scăpat de toate lanțurile, prin dialogul inefabil dintre două inimi.

Iată marele miracol: străbătând toate secolele, întreaga Istorie, dincolo de toată vorbăria noastră, de viețile noastre superficiale și risipite în tot ce e exterior, se impune tăcerea lui Dumnezeu. Tăcere plină de dragoste, care trezește dragostea noastră.

Apropiindu-ne de tabernacol, ne așezăm în tăcere, și dintr-odată răsuna un cuvânt unic, se sedimentează tot ce încarcă inutil viața cotidiană, se revarsă peste lume o neașteptată lumină, care face ca toate să renască în strălucirea adorabilei Prezențe.

Nu e de prisos să repetăm că Biserica nu ar fi putut nici trăi, nici supraviețui, dacă mersul ei prin istorie nu ar fi fost ritmat, iluminat, însoțit de Prezența Euharistică. Imensa minune de dragoste care este ea susține și va susține orice, până la capăt. Ajunge să fie undeva un preot, o fărâmă de pâine, o picătură de vin, și iată că misterul devine prezent, iar tăcerea lui Dumnezeu acoperă toate zgomotele omenești.

De aceea, nu putem fi creștini dacă nu suntem ucenici ai unei asemenea tăceri. Nu vom putea pătrunde vreodată în inima Evangheliei dacă nu vom primi învățătura Preasfântului Sacrament. Din ea aflăm că numai tăcerea face posibil ca noi să primim cu adevărat, în țâșnirea sa fecundă și creatoare, Cuvântul dumnezeiesc. Iar prin tăcerea care ne cuprinde, tăcerea care e viață, tăcerea care face să strălucească adevărul în întreaga-i splendoare, ca însăși Persoana Cuvântului Veșnic, ne unim și cu tăcerea naturii.

Auziți cum cântă mierla mereu aceeași melodie, încărcată mereu de speranță, de o neschimbată bucurie, indiferent de tumultul treburilor omenești. Priviți florile. Vă minunați de jocurile nenumărate de parfumuri și culori și ghiciți, dincolo de toate, o Prezență. (...) Există o Prezență, o Persoană înaintea Căreia să te închini. (...) Există o circulație divină în întregul univers. Centrul ultim al oricărei zidiri este Prezența lui Dumnezeu în miezul a tot ce există.

Cristos în Euharistie face legătura. Asumă elementele materiale cele mai banale și mai obișnuite, le transformă și le preschimbă, iar ele devin realmente vehiculul și sacramentul Prezenței Sale.

Trebuie să simțim unitatea, armonia lumii creștine, radiația cosmică a lui Isus Cristos. Totul este mare, totul este frumos, totul este nobil, totul este pur acolo unde strălucește Chipul Mântuitorului, iar însăși natura ne oferă elementele ce vor deveni izvoarele Vieții Veșnice. Bobul de grâu cu care se compară Isus a fost aruncat în pământ, semănat, a murit, a înviat. La fel vom muri și învia și noi, natura și întregul univers (Ioan 12,24).

De aceea ne vom apropia cu o profundă adorație în această seară de suprema taină, încordându-ne simțurile spirituale ca și afectivitatea, pentru a percepe în misterul euharistic Tăcerea lui Dumnezeu. Nici o muzică nu se compară cu ea. Toate muzicile își au obârșia în ea. La rândul nostru, vom deveni muzică, cu discreția pe care o au florile de câmp, împărtășindu-ne din Tăcerea lui Dumnezeu și primind din ea viața.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire