pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Alte predici

Inapoi la cuprins Victoria anunțată
Duminica Floriilor, 2 aprilie 2006
Lecturi: Is 50,4-7 Ps 21 Fil 2,6-11 Mc 14,1-15,47
pr. Jacques Sylvestre, O.P.

Două rememorări alcătuiesc urzeala narațiunii Patimilor după sf. Marcu: intrarea în triumf a lui Isus în Ierusalim și desfășurarea propriu-zisă a Patimilor. De ce reamintim aceste evenimente an de an? Pentru a hrăni nostalgia trecutului sau pentru a căuta o actualizare a evenimentelor? Ce aduce povestirea aceasta veche de două mii de ani oamenilor din vremurile noastre?

Apostolul Paul scria: Cuvântul crucii este nebunie pentru cei care se pierd; dar pentru noi, cei care ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu... Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de rușine pe cei înțelepți (1Corinteni 1,18.27). Dacă sărbătorim ca pe o victorie evenimentele acelei săptămâni de demult, aparent o înfrângere ce a rămas mai întâi neînțeleasă, scandal pentru iudei și nebunie pentru păgâni (1Corinteni 1,23), aceasta se datorează faptului că evangheliștii au prezentat cele petrecute ca fiind evenimentul major al eliberării noastre, țesătura însăși a crezului nostru: A murit pentru păcatele noastre.

Cum pot fi actualizate Patimile? Nu le putem privi separat de contextul istoric a cărui urmare au fost. Profeția lui Isaia, al 4-lea Cânt al Slujitorului lui Dumnezeu (cap. 52-53), face din această moarte un moment de universalitate: purta păcatele noastre. Așa cum s-a spus, "Isus nu este autorul, ci locul tragediei". Ce avem de adorat nu sunt suferința și moartea în sine, ci umilirea lui Cristos, izvor al ridicării Sale în slavă, așa cum proclama apostolul Paul: El, fiind din fire Dumnezeu... s-a despuiat pe sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor (Filipeni 2,6-11).

Isus devine izbăvitorul nostru pentru că Patimile sunt consecința cuvintelor și a acțiunilor Lui care aduc o eliberare. I-a mântuit pe alții, să se mântuie și pe sine. Răstignirea lui Isus este punctul final pe drumul victoriei asupra morții, o acțiune în acord cu voința lui Dumnezeu, care este ca noi să fim izbăviți. O lectură creștină a relatării nu poate fi făcută decât în lumina Paștilor, pentru că Patimile reprezintă de fapt înfrângerea morții, a tuturor morților noastre, și izbăvirea noastră. De aici semnificația universală și actuală a narațiunii Patimilor, care nu poate fi limitată la o evocare oarecare și la celebrarea unui trecut impregnat de nostalgie ori de tradiții spirituale.

În secolele XIV și XV, o sensibilitate față de Patimi a generat o devoțiune a crucii și a suferinței lui Isus din care s-au hrănit mulțime de sfinte și de sfinți. Compasiunea pentru Maria Maica Durerii a acaparat o mare parte a pieței devoțiunilor. Oare "Pieta" a lui Michelangelo ar fi cunoscut succesul pe care l-a avut într-o altă epocă? Crucea părea atunci să simbolizeze destinul nostru mai bine decât învierea. "El a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat. Și noi Îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Dumnezeu, Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat" (Isaia 53,4-5).

În veacul al XIX-lea, episodul Patimilor a fost citit ca o expresie a ascultării, în care resemnarea precumpănea, devenind mai importantă decât suferința. În locul păcatului, ca revoltă față de Dumnezeu, accentul s-a pus pe ideea ascultării față de Tatăl, în lumina atitudinii lui Isus. De unde poate o înțelegere distorsionată a ascultării lui Isus, uitându-se ca aceasta era formată în primul rând din proclamarea fidelă, indiferent de opozițiile stârnite, a Împărăției lui Dumnezeu. Spectrul resemnării eclipsează entuziasmul adus pe Isus pentru cauza Împărăției. Ajunge, pentru a ne convinge, să-l ascultăm pe Isus cum vorbește despre "ceasul Lui".

Cât despre secolul XX, acesta a deschis o poartă către meditarea slăbiciunii lui Dumnezeu pe plan pământesc. Dumnezeu, pe care învățasem să ne bazăm, pare că ne-a părăsit, că se ascunde, "Dumnezeu a murit". Ce sens putem da atunci Patimilor? Se va fi lăsat oare Dumnezeu pironit de lemnul crucii numai pentru a se da la o parte, pentru a lăsa cale liberă omului, omenirii? Oare Dumnezeu a murit ca să învie omul? "Aflând că vechiul dumnezeu a murit, scria Nietzsche, parcă ne simțim scăldați de razele aurorei... corăbiile noastre își pot relua liber calea, orice îndrăzneală a cunoașterii este permisă..."

Isus aduce desigur schimbări radicale, revoluționare, dar ceea ce a contestat în primul rând a fost o "ordine mondială" statornicită de secole. Cuvântul Său izbăvitor răsună zi de zi și ceas de ceas, în toate timpurile și în toate locurile. El caută să zgâlțâie toate tradițiile de nedreptate și îndrăzneala aceasta îi aduce moartea, dar nu fără a fi semănat grăuntele Învierii. Povestirea acestei duminici aduce cu ea răsturnarea istoriei și face să răsune deja clopotul pascal al speranței noastre.

 

... după Marcu

Martor al eliberării aduse de Patimi și de Înviere, povestirea evanghelistului Marcu este plină de mici detalii anecdotice care-i dau culoare: tânărul care fuge gol (14,51 s.u.), numele fiilor lui Simon Cireneul (15,21)... Regăsim aici cu ușurință urmele spuselor sfântului Petru, martor ocular al evenimentului. Patimile după Marcu sunt un tezaur pentru Biserică, tocmai pentru că au fost meditate și prezentate în Biserica începuturilor. Parcă l-am auzi pe autor instruindu-și catehumenii, fără a se teme că-i va șoca, dimpotrivă chiar.

Marcu relatează faptele în realitatea lor crudă: Isus părăsit de către toți, tratat cât se putea de inuman atunci când își afirma identitatea. "Regele Iudeilor" este aruncat într-o "competiție" cu Barabas și cu cei din drojdia societății. Pentru acel Isus prezentat de Marcu, perfecțiunea darului divin se îngemănează cu dramatismul paroxistic al încercării. Faptul că Domnul a fost atât de detestat deschide poarta către deplina revelare a Fiului lui Dumnezeu de către sutaș. Crucea e scandaloasă dar mai presus de orice ea dezvăluie întreaga "nebunie" a dragostei lui Isus, al cărui portret viu Marcu l-a urmărit de-a lungul întregii sale evanghelii. Misterul Patimilor după Marcu, adevărat imn al libertății, se încheie, impresionant, cu mărturisirea de credință a sutașului: Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu! (15,39).

Marea lumină țâșnește din întuneric.

O, moarte, unde-ți este izbânda?
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire