pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Alte predici

Inapoi la cuprins Ochi avem și nu vedem
Duminica a VI-a după Paști, 28 mai 2006
Lectura: Ioan 9,1-38
pr. Anthony M. Coniaris

Dintre toate facultățile noastre fizice, cel mai mult prețuim capacitatea de a vedea. Mai degrabă ne-am pierde auzul, sau capacitatea de a vorbi, sau chiar brațele sau picioarele decât să ne pierdem vederea. Astăzi există mulți oameni care văd cu ochii lor, dar inimile lor sunt oarbe. Așa cum a spus Domnul: "Ochi aveți și nu vedeți" (Marcu 8,18). Un turist a aruncat o privire spre Marele Canion și apoi a întrebat: "Unde este terenul de golf?" Când i s-a spus că nu există nici un teren de golf, a întrebat: "Dar ce faceți voi pe aici?" În prezența unuia dintre cele mai sublime și mai impunătoare spectacole ale lumii, acest om nu a văzut nimic. Avea ochi, dar capacitatea lui de a vedea frumusețea și măreția nu se dezvoltase. Avea ochi, dar nu a văzut.

Problema noastră astăzi nu este aceea că suntem orbi din punct de vedere fizic, ci spiritual. Helen Keller, care s-a născut oarbă și surdă, a fost vizitată de o bună prietenă care tocmai se întorsese dintr-o lungă drumeție prin pădure. "Am întrebat-o ce a văzut", a spus Miss Keller. "Nimic deosebit", a fost răspunsul. "Mi-ar fi părut de necrezut", a spus Miss Keller, "dacă nu m-aș fi obișnuit cu astfel de răspunsuri, deoarece mă convinsesem de mult timp că aceia care au ochi văd cu adevărat foarte puțin."

Dacă vedem, dacă vedem cu adevărat, fiecare zi devine o nouă revelație a lui Dumnezeu. Emerson spunea odată: "Dacă stelele ar apărea într-o singură noapte la o mie de ani, cât de mulți oameni ar crede și ar adora și ar păstra pentru multe generații amintirea acelei nopți unice de mister magic." Noi ne-am obișnuit însă cu ele, nu vedem niciodată stelele, sau dacă ne uităm la ele ni se par ca un poster afișat într-o sală de așteptare. Avem ochi și nu vedem. Asemenea orbului din Evanghelia de astăzi, și noi avem nevoie să fim vindecați de Isus. Pentru că suntem orbi în atât de multe feluri.

 

Orbire intenționată.

O mare parte din orbirea noastră este intenționată. Cât de ușor este să nu vedem lumea. Tot ceea ce trebuie să facem este să tragem în jos cele două obloane ale trupului: pleoapele. Îmi amintesc bine povestea a doi americani care călătoreau cu trenul prin Africa. Au ajuns la un moment dat într-unul dintre acele sărace sate africane. Un grup de copii africani înfometați s-au adunat lângă tren și se uitau cu poftă prin ferestre. Pentru a nu lăsa această scenă să le strice bucuria mesei lor, cei doi americani s-au ridicat și au tras draperiile.

Mulți dintre noi suntem vinovați de a trage draperiile asupra nevoilor lumii noastre. Suntem orbiți de imensa noastră bogăție. Nu ne putem imagina o mamă din vestul Africii care trebuie să decidă pe care dintre cei trei copiii ai săi să îl lase să moară din lipsă de hrană, sau pe cei 150.000 de oameni care dorm pe străzile Calcuttei în fiecare noapte pentru că nu au locuință - nici măcar o cocioabă amărâtă; sau sărăcia de neconceput a milioane de oameni din America de Sud, care mănâncă din tomberoanele de gunoi și beau apă murdară, fără nici o speranță de a primi ajutor, sau sărăcia și subnutriția de nedescris care există chiar în mahalalele din marile orașe. Este atât de ușor să excludem toate acestea din viețile noastre și să fim orbi față de ele.

O veche poveste din China vorbește despre un om care râvnea la aur. Într-o zi a mers la un magazin de bijuterii, a pus mâna pe ceva aur, și a fugit. După ce l-au prins, a fost întrebat: "Cum ai putut să furi aurul altcuiva ziua în amiaza mare și în fața atâtor oameni?" Hoțul a răspuns: "Când am ajuns la aur, am văzut doar aurul. Nu am văzut nici un om."

Se poate ca aceasta să fie o parte a problemei noastre: suntem atât de orbiți de aur, de materialismul nostru, de căutarea profitului, încât nu îi mai vedem pe oameni? Să ne amintim povestea pe care Isus a spus-o despre omul bogat și despre Lazăr, sărmanul cerșetor care trăia la poarta casei sale, mâncând resturile care cădeau de la masa bogatului. Bogatul nu l-a exploatat niciodată pe Lazăr, și nici nu l-a jefuit; pur și simplu nu l-a văzut niciodată. A fost total orb față de existența sa.

Aceasta este și problema noastră: nu vedem. Nu vedem sărăcia de pe pământ; nu îi vedem pe acei doi din trei oameni din lume care suferă de foamete. Peste tot în jurul nostru sunt oameni care trăiesc în tristețe, în disperare, în singurătate, în dureri, în boală. Îi vedem oare? Am învățat să mergem pe stradă și să nu îi vedem niciodată pe oamenii care, împreună cu noi, umplu trotuarul. Chiar mai mult decât orbul din Evanghelia de astăzi avem nevoie să îi cerem lui Isus să ne redea vederea pentru ca să putem vedea suferința și întristarea semenilor noștri.

O persoană care nu a suferit de acest gen de orbire a fost dr. Tom Dooley, tânărul medic care a lucrat în marină și care apoi și-a dedicat viața asigurării de servicii medicale gratuite pentru nativii din Laos. El a spus într-o zi: "Cu siguranță nu îl pot vedea pe Dumnezeu când mă uit la un Mercedes-Benz. Dar în junglă este mai ușor... Desigur, mi-ar plăcea să stau aici și să conduc o astfel de mașină, să beau scotch cu gheață și să mă întâlnesc cu fete frumoase, dar îi tot văd acești oameni săraci și bolnavi." Domnul i-a redat vederea!

 

Alte feluri de orbire.

Suntem orbiți de culori. Refuzăm să vedem chipul lui Dumnezeu care se află în fiecare om - indiferent de culoarea pieii. Orașele noastre suferă astăzi din cauza orbirii noastre rasiale, care este în fond o orbire spirituală. Ce nevoie disperată avem ca Isus să ne redea vederea pentru ca să putem vedea și respecta chipul lui Dumnezeu în fiecare persoană.

Unii dintre noi suntem orbi față de lucrurile care sunt aproape de noi; putem vedea doar ceea ce se află la distanță. Putem vedea cu ușurință păcatele aproapelui nostru dar nu și ale noastre. Credem că posedăm adevărul și respingem punctul de vedere al celorlalți. Ce nevoie disperată avem să ne rugăm: "Doamne, fă să îmi recapăt vederea ca să pot vedea și îndepărta bârna din ochiul meu înainte să mă preocupe paiul din ochiul aproapelui meu."

Cât de orbi suntem față de prieteni și față de cei dragi ai noștri! În piesa "Orașul nostru", Thornton Wilder, autorul, o lasă pe Emily să retrăiască după moarte o singură zi din viața ei de pe pământ, și îi auzim rugămintea adresată mamei ei: "O, mamă, uită-te la mine doar un minut ca și cum m-ai vedea cu adevărat!" Ne putem uita la oameni dar să nu îi vedem cu adevărat. Privim prin ei. La fel de bine am putea fi orbi.

Dr. Paul Tournier povestește despre un strălucit chirurg din New York. Totul îi mergea extrem de bine, cu excepția unui singur lucru: soția lui era foarte nervoasă. A trimis-o la un psihiatru care i-a sugerat că nu îi acordă acesteia destulă atenție. Chirurgul a început să se simtă foarte răspunzător de starea nervoasă a soției lui. Știa că simplul fapt de a o trimite la psihiatru nu îl va scuti de această responsabilitate. În timp ce el ducea o viață extrem de captivantă la spital, făcând operații, salvând vieți, făcând cercetare, scriind pentru reviste medicale... acasă soția lui murea de foamete emoțională. Și el a fost complet orb față de acest lucru.

Cât de mult avem nevoie să ne rugăm: "Doamne, fă-mă să îmi recapăt vederea pentru ca slujindu-i pe ceilalți, să nu fiu orb față de nevoile celor dragi ai mei". Cât de des îi auzim pe oameni plângându-se: "I-am făcut cu mâna pe stradă, dar m-a ignorat". Oamenii se uită la noi cu ochii lor, dar nu și cu inimile lor. Asemenea fetiței care i s-a plâns mamei ei: "Dar, mamă, nu mă asculți". Mama a obiectat: "Te ascult". "Mamă, nu mă asculți cu ochii tăi". Cât de mult putem comunica cu ochii noștri! O privire plină de ură, o privire rece ne pot da peste cap și pot face să ne înghețe sângele în vine. Însă câtă bucurie și lumină poate aduce o privire plină de viață. "Doamne, fă să îmi recapăt vederea pentru ca să mă uit la ceilalți cu iubire și bucurie."

 

Orbirea spirituală.

În fine, există și oameni care sunt orbi din punct de vedere spiritual. Pur și simplu ei nu îl văd pe Dumnezeu. Unii oameni îl văd pe Dumnezeu pretutindeni. Îl văd în fiecare copac, în fiecare munte, în fiecare rază de soare, în fiecare întâmplare, în fiecare persoană. Însă cei orbi din punct de vedere spiritual nu îl văd nicăieri.

John Burroughs, marele naturalist american, i-a făcut într-o zi o vizită unei doamne din vecini care îi cunoștea marea pasiune pentru păsări. Ea l-a întrebat: "De ce, domnule Burroughs, aveți atât de multe păsări la dumneavoastră acasă, dar eu nu am nici un fel de păsări în grădina mea?" John Burroughs tocmai urmărise fascinat tot felul de păsări zburând între tufele și copacii din grădina doamnei. Și i-a răspuns: "Doamnă, nu veți vedea păsări în grădina dumneavoastră până când nu veți avea păsările în inima dumneavoastră".

Poate le putem spune același lucru acelora dintre noi care sunt orbi din punct de vedere spiritual. Nu îl vedem pe Dumnezeu în lume deoarece nu îl avem suficient pe Dumnezeu în inimile noastre. Am eșuat în a cultiva vederea lui Dumnezeu. Ne-am antrenat ochii pentru a vedea lucruri, pentru a număra bani, pentru a măsura distanțe, dar am neglijat cea mai importantă capacitate care aparține omului, capacitatea de a-l vedea pe Dumnezeu prin rugăciune și cult.

Dacă este să vedem din nou, trebuie să aibă loc un miracol. Isus trebuie să ne atingă ochii așa cum i-a atins ochii omului orb din naștere. Atunci vom începe să vedem. Atunci vom ajunge să înțelegem că fără Isus, nici un om nu poate vedea cu adevărat, și că cu El, nici un om nu poate fi orb cu adevărat. El este deschizătorul ochilor sufletului, și fără El este întotdeauna întuneric. "Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții".

Iată povestea unui om singuratic care s-a simțit atât de respins de orașul rece în care trăia încât a decis să se sinucidă aruncându-se în râu. Ieșind din casa sa, și-a spus: "Dacă întâlnesc pe cineva pe stradă care să mă privească în ochi, care să mă remarce oarecum ca pe o ființă umană, mă voi întoarce. Doar atunci". Și a început să meargă spre râu. Aici povestea se încheie. Dar ne pune această întrebare: dacă te-ar fi întâlnit pe tine pe stradă, s-ar fi întors?
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire