pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Alte predici

Inapoi la cuprins Cine ne va prăvăli nouă piatra?
Duminica a III-a după Paști, 7 mai 2006
Lectura: Marcu 15,43-16,8
pr. Anthony M. Coniaris

"Și aflând de la sutaș [că a murit], a dăruit lui Iosif trupul. Și Iosif, cumpărând giulgiu și coborându-L de pe cruce, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, și a prăvălit o piatră la ușa mormântului." "Și a prăvălit o piatră la ușa mormântului." Acesta părea a fi sfârșitul celei mai mărețe vieți trăite vreodată! I-a atins pe orbi și le-a dat vederea. A atins mințile și inimile păcătoșilor și i-a făcut persoane noi. A oferit speranță celor disperați. I-a vindecat pe bolnavi. I-a înviat pe cei morți. Apoi l-au răstignit. Și, după ce s-au asigurat că este mort, l-au pus într-un mormânt și "au prăvălit o piatră la ușa mormântului".

Așa se întâmplă. Viața rostogolește pietre, îngroapă speranțe, pironește visele pe o cruce. Dezamăgire amară, înfrângere, frustrare, boală, moarte: din acestea este alcătuită viața, între scurte momente de fericire. Viața este răstignită pe o cruce și în final o piatră este rostogolită la ușa mormântului. În dimineața Paștelui, femeile mergeau să îndeplinească ultima lor faptă de iubire pentru Isus. Așteptându-se să îl găsească mort, mergeau să îi ungă Trupul cu mir. Îngrijorându-se în legătură cu piatra uriașă pe care erau sigure că o vor găsi la intrarea în mormânt, "ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?"

 

Piatra cea mare.

Piatra uriașă care sigila mormântul lui Isus ne impresionează. Pentru că și noi întâlnim multe astfel de pietre înspăimântătoare în viață, pietre care ne blochează ușile noastre spre viitor, pietre ale păcatului, ale bolii, ale necazurilor, ale singurătății, și în final ale morții. Ca și Sf. Pavel strigăm: "Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia?" Ne gândim la pietrele imense care ne stau în drum: regretele pentru calea pe care am mers adesea în trecut; nesiguranțele care ne apasă în acest moment; temerile care se află în inimile noastre cu privire la lucrurile care vor veni. Și strigăm: "Cine mă va izbăvi?"

Ne gândim la insuficiența noastră, la incapacitatea noastră de a ne ridica la înălțimea îndatoririlor vieții, la slăbiciunea noastră în fața ispitelor, și ne rugăm: "Unde pot afla putere? Cine mă va izbăvi?" Ne gândim la păcatele noastre, la binele pe care nu l-am făcut, la persoanele pe care le-am exploatat și rănit, și, torturați de sentimente de vinovăție, strigăm: "Cine mă va izbăvi?" Ne gândim la moarte, ultimul și cel mai mare dușman al omenirii. Ne gândim la mormânt - la mormântul nostru - și la piatra care va fi așezată într-o zi pe el și strigăm: "Cine va prăvăli piatra? Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia?" Pietrele care blochează drumul spre viață și fericire sunt multe.

 

Piatra păcatului.

Există piatra păcatului. În cartea "Isus: un dialog cu Mântuitorul", un călugăr ortodox scrie: "Isus pare adesea întemnițat în sufletul meu și redus la neputință, așa cum a fost în mormânt înainte de Înviere. Piatra grea a păcatului meu îl ține în această stare. De câte ori nu am dorit să îl văd pe Isus înviat în mine cu putere! De câte ori nu am încercat să rostogolesc piatra - dar în zadar! Greutatea păcatului, greutatea obișnuinței lui a fost prea puternică. Îmi spuneam aproape cu disperare: 'Cine va prăvăli piatra?'

(...) Însă femeile care merg la mormânt nu merg cu mâna goală. Ele aduc miresmele cumpărate pentru a unge trupul Mântuitorului. Dacă doresc ca piatra să fie îndepărtată din sufletul meu, trebuie - cel puțin ca un semn, ca o dovadă a bunăvoinței mele - să aduc ceva cu mine. Poate să fie ceva foarte mic, dar trebuie să fie ceva care mă costă, ceva care este de natura unui sacrificiu. Acum femeile văd că piatra de la intrarea în mormânt a fost îndepărtată. Într-un mod la care ele nu s-au gândit. 'Și iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit piatra'.

Pentru a îndepărta piatra, era necesar nimic mai puțin decât un cataclism. O împingere, o ușoară modificare nu ar fi fost de ajuns. În același fel, piatra care părea să îl țină imobilizat și paralizat pe Isus în sufletul meu poate fi îndepărtată doar printr-un cutremur, adică printr-o catastrofă (revoluție) interioară violentă, printr-o schimbare completă și radicală. De un șoc asemenea unui fulger este nevoie pentru a mă clinti. Isus învie din morți în mine doar dacă cel care am fost eu încetează să mai existe, lăsând loc omului celui nou. O retușare sau o reglare nu sunt de ajuns; este nevoie de o moarte și o înviere."

 

Piatra morții.

Pe lângă piatra păcatului, există piatra morții. Piatra finală. Piatra dispariției. Și totuși, exact această piatră a fost mutată de pe mormântul lui Isus. "Îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit piatra și ședea deasupra ei." Aceasta a făcut pământul dintotdeauna - a așezat speranțele omului într-un mormânt și apoi a sigilat porțile ca să nu mai iasă. Însă pământul a condus prea mult timp. Pământul a spus destul și a făcut destul. Acum este rândul lui Dumnezeu, și Dumnezeu a preluat conducerea. Astfel "îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit piatra". Dacă omul nu a deschis mormântul, însuși Dumnezeu a făcut-o. Mai mult, El îl ține deschis; căci după ce îngerul a prăvălit piatra, "ședea deasupra ei". Nu a fost o înfrângere temporară a răului. Această "ședere" pe piatră a fost victoria, cucerirea finală.

"Și a prăvălit o piatră la ușa mormântului." Acesta părea a fi sfârșitul. Moartea nu este niciodată sfârșitul poveștii. Nu este sfârșitul pentru pruncul care moare la o vârstă fragedă. Nu este sfârșitul pentru cel drag nouă a cărui viață este distrusă de cancer sau încheiată din cauza unei inimi slăbite. Nu este sfârșitul pentru acel tânăr soldat ucis pe câmpul de luptă în floarea vârstei. Nu este sfârșitul; pentru că piatra a fost dată la o parte.

Un misionar creștin prins de comuniști, apropiindu-i-se moartea sigură, a scris acest poem într-o scrisoare adresată unui prieten:

"Frică de moarte? Frică? De ce?
Frică să văd fața Mântuitorului -
Să îl aud cum mă primește și să văd
Slava reflectată de răni de har?
Frică? De ce?"

Dând la o parte piatra din grădina lui Iosif, Dumnezeu a îndepărtat cea mai mare piatră din câte există. A câștigat victoria finală și totală asupra păcatului și a morții. Toate pietrele care ne stau astăzi în drum nu sunt altceva decât ciobituri din vechea piatră. Însă vechea piatră - cea mai mare dintre toate - a fost dată la o parte.

Margaret Slattery a scris în cinstea celor care au murit în al doilea război mondial: "Există morminte în nisipurile Africii unde a fost îngropat un frate care a murit cu curaj; un prieten drag; un băiat care a câștigat la tenis și a traversat lacul în înot cu puține luni în urmă. Au fost îngropați acolo unde au căzut. Deasupra la astfel de morminte există o voce care spune: 'Nu este aici'. În Bataan-ul îndepărtat au îngropat o infirmieră care fusese bună și veselă și foarte îndrăzneață; un medic care cu ultima lui fărâmă de putere i-a slujit pe cei aflați în durere; și un patriot filipinez, unul dintre cei mai remarcabili fii ai țării sale. Deasupra mormintelor lor, în bătaia vântului, o voce clară spune: 'Nu este aici - nu este aici - pentru că Eu trăiesc, și ei trăiesc'."

"Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?"

"Dar, ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Și, intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântați! Căutați pe Isus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus."
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire