pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Alte predici

Inapoi la cuprins "Ia-ți targa și du-te la casa ta!"
Duminica a VII-a de peste an, 19 februarie 2006
Lecturi: Is 43,18-19.21-22.24b-25 Ps 40 2Cor 1,18-22 Mc 2,1-12
pr. Pierre-Marie Delfieux
Din volumul 1 al seriei "Evanghelice"
Evangéliques 1, Fayard, 1988

Scena la care ne invită să asistăm Evanghelia de azi este cea a unei înfruntari în centrul căreia se află credința în Mântuitorul Cristos. Mai multe categorii de oameni apar aici, confruntați cu puterea mesianică a lui Isus, la care reacționează în moduri diferite. În primul cerc se află cei atrași de puterea dumnezeiască de vindecare și de iertare pe care doresc s-o recunoască, prin credință, în persoana lui Isus. Acești oameni nu stau să se gândească prea mult la starea lor jalnică, la păcatele ce le apasă sufletul. Dimpotrivă, ei vin la Domnul cu deplină nădejde, crezând ca vor fi mântuiți. Iar dacă se află printre ei un om care nu se poate ține pe picioare, ei bine, acesta le va cere altora să-l poarte (Marcu 2,3).

Mulțimile curg spre Capernaum, unde se afla locuința unde li s-a spus ca se află Mesia, ca o uriașă procesiune. O putere uimitoare le călăuzește pasii și le dă puterea să se lupte cu slabiciunile și cu neputințele. Ajunși acolo, cei care-l transportă pe omul paralizat nu se opresc, cu toate că pentru ei nu mai era loc, nici înaintea ușii (Mc 2,2), atât de mare era mulțimea adunată. Ușile casei unde trăsese Isus erau închise, dar cel mai neputincios, paralizatul purtat patru bărbați (Mc 2,3), a reușit să ajungă până la Domnul. Cum? Au desfăcut acoperișul unde era el (Isus), relatează Marcu, și, după ce au făcut o deschizătură, au lăsat în jos targa pe care zăcea paralizatul (2,4). Pământul le era potrivnic, dar ei au forțat porțile cerului. Și așa, omul care nu poate umbla ajunge la picioarele Celui care este Calea. Ar fi putut Dumnezeu să nu-l ridice de jos și să nu-l ierte?

Un al doilea grup prezent în scena relatată de Marcu este alcătuit din mulțimea de oameni așezați împrejurul lui Isus, care-i sorb cuvintele. Cei care ascultă Cuvântul Domnului și-l păzesc, după ce l-au lăsat să le coboare în inimi, aceia vor trăi (Luca 11,28). Însă mai sunt acolo și altfel de oameni: niște cărturari care se întrebau în inimile lor (Mc 2,6). Fac parte dintre acei oameni cu știință de carte care nu doresc decât să priceapă. Iar toate cele auzite de la Isus le rămân în cap, în vreme ce inima nu primește nimic. Aud, pe viu, Cuvântul însuși al lui Dumnezeu, stau față-n față cu El, dar tot ce aud le pare hulă: De ce vorbește acesta astfel? E o blasfemie! (2,7) De ce gândiți astfel în inimile voastre? le zice Isus (2,8). Nici Dumnezeu nu poate face nimic atunci când inimile sunt învârtoșate. Cu toată iertarea oferită, cu toată paralizia luată cu mâna sub ochii lor, cărturarii refuză să-și schimbe optica, refuză singura atitudine ce i-ar putea face să recunoască, în omul Isus, prezența dumnezeiască ce are puterea să spele toate păcatele.

Raționamentele încearcă întotdeauna să-și apere drepturile, așa că nu le vine greu acelor cărturari cu capetele bine umplute să găsească argumente pentru a-l respinge: Cu Beelzebul, capetenia diavolilor, îi scoate pe diavoli (Luca 11,15). Iată, Fiul lui Dumnezeu, venit pe pământ ca să ierte, ajunge să fie luat, de unii, drept posedat (Ioan 8,48)! Într-o zi, îl vor pironi pe o cruce, tot sub acuzația de a fi adus blasfemii (Matei 26,65). Însă Fiul Omului chiar are puterea de a ierta păcatele, de aceea le spune Domnul ucenicilor, după Înviere: Primiți pe Duhul Sfânt! Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate (Ioan 20,23). Fericiți cei care nu au văzut și au crezut (20,29). Căci mântuirea, astăzi, vine pentru lumea întreagă.

Vedeți așadar, frați și surori mult iubiți de Dumnezeu, cât de mult ne privește pe toți Evanghelia de azi. Mai întâi pentru ca ne învață că greșelile noastre nu sunt o opreliște pe calea spre Domnul. Slăbiciunile nu ne pot impiedica să strigăm către El. Pentru că, chiar dacă inima noastră ne acuză, Dumnezeu este mai mare decât inimile noastre (1 Ioan 3,20). Dumnezeu este mai dornic să ne uite greșelile decât suntem noi dispuși să le dăm uitării: Pe cât este de departe răsăritul de apus, depărtat-a de la noi fărădelegile noastre. Ci cât e de departe cerul de pământ, atât e de mare mila lui... (Ps 102, 11-12) M-ai copleșit cu păcatele tale si cu fărădelegile tale M-ai chinuit. Eu, Eu sunt Acel care șterge păcatele tale și nu își mai aduce aminte de fărădelegile tale. (Isaia 43,24-25).

Iată ce trebuie să credem, în primul rând. Dumnezeu nu este un judecător ce acuză cu asprime, ci este un Părinte al Milei. Cel ce ne iubește este Însuși Tatăl ceresc (Ioan 16, 27). Aceasta este învățatura Bisericii. Ceea ce ne-a îndepărtat mai mult de Dumnezeu poate deveni - dacă dorim aceasta! - un minunat prilej de a ne întoarce la El. Păcatul care ne-a îndepărtat de Dumnezeu, o dată recunoscut și regretat, ne poate apropia de El. În bunătatea Lui, Dumnezeu ne transformă păcatele în har, iar mărturisirea neputințelor o preface în prilej de a ne rezema pe puterea Lui. Atunci când ne punem slăbiciunile la picioarele lui, lăsam ca Cristos să ne îmbrace cu tăria lui (1 Corinteni 2,5): Așadar, mă voi lauda cu bucurie în slabiciunile mele ca să locuiască in mine puterea lui Cristos (2 Corinteni 12,9).

Mult mai mult decât mărturisirea greșelilor, Dumnezeu așteaptă de la noi mărturisirea încrederii în mântuirea ce ne vine prin iertarea lui. Când ne spovedim, ne arătăm încrederea în Iubirea lui Dumnezeu, și abia după aceea vine mărturisirea greșelilor. Când revenim la El, varsând lacrimi de căință, arătăm o credință care nu se deosebește de cea a paraliticului de la Capernaum; ea ne face să înțelegem că Domnul are puterea de a ne ridica, de a ne spăla de rele, de a ne tămădui; și chiar, după ce noi ne vom fi ucis sufletul păcătuind, are puterea de a ne readuce la viață, prin Duhul său: Pentru că nu ați primit un Duh de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci ați primit Duhul înfierii, prin care strigăm : Abba, Tată! (Romani 8,15).

Acest duh, o dată primit, ne face oameni liberi. Harul lui Dumnezeu ne mântuie (Romani 4,16). Făgăduințele Lui sunt adevăr: Fiul lui Dumnezeu, Cristosul Isus, nu a fost, azi «da» și mâine «nu». Nu a fost decât DA. Toate făgăduințele lui Dumnezeu sunt la El un « da », si se împlinesc prin El. Spunând «amin», adica «da» lui Dumnezeu, prin Cristos, îi aducem împreună slavă lui Dumnezeu (cf. 2 Cor 1, 19-20). Lucrul pe care-l mărturisim înainte de orice, mergând la spovadă, este nădejdea în lucrarea lui Dumnezeu care toate le înnoiește: Nu vă mai amintiți de întâmplările trecute și nu mai luați în seama lucrurile de altădată. Iată că Eu fac un lucru nou; înmugurește; nu-l vedeți oare? Croi-voi în pustiu o cale, în loc uscat isca-voi izvoare de apă (Isaia 43,18-19). Și mă va preaslăvi întru laude poporul pe care l-am zidit pentru Mine (43,21).

Acceptând, ca pe un dar nemeritat, dragostea lui Dumnezeu, avem datoria să iubim la rândul nostru tot fără a aștepta vreo răsplată (Matei 10,8). Știm, desigur, că nici taina spovedaniei nici cea a dezlegării nu ne pot schimba caracterul ori temperamentul, că pornirile rele ca și metehnele ne rămân. Ghimpele în trup (2 Corinteni 12,7), în firea noastră, Dumnezeu nu ni-l scoate, și trebuie să ne trăim viata suportându-l. Nici cei mai mari dintre sfinți nu au scăpat de slăbiciuni. Sfântul Francisc de Sales avea un temperament aprins, o fire iute. Și așa a rămas până la moarte. Însă lucrarea într-însul a harului lui Dumnezeu, primit, picătură după picatură, de-a lungul întregii lui vieți, a fost atât de impresionantă, că din faptura lui radia pacea. Ce ni se cere nu este să ne schimbăm singuri caracterul. Ce ni se cere, este să ne lăsăm transformați. Căci în adâncul fiecărui suflet curge izvorul de apă vie dăruit nouă de Acela care ne-a pecetluit cu Duhul său (2 Corinteni 1,22; Romani 8,13).

«Ridică-te, ia-ți targa și du-te la casa ta!» El s-a ridicat și îndată, luându-și targa, a ieșit în văzul tuturor (Matei 2,12). Cercul de fier al raționamentelor, mereu gata să ne închidă și să ne paralizeze, lumina unei raze de credință îl poate străpunge.

Traducere: sr. Agnes Valentin
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire