pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Alte predici

Inapoi la cuprins Despre importanța atingerii
Duminica a XIII-a de peste an, 2 iulie 2006
Lecturi: Înț 1,13-15.2,23-24 Ps 29 2Cor 8,7.9.13-15 Mc 5,21-43b
pr. Clyde A. Bonar

După Liturghie am să stau în dreptul ieșirii și am să vă salut. Am să vă strâng mâna la fiecare în parte, în timp ce părăsiți biserica. Probabil vă gândiți: "Ei și? Întotdeauna salutați credincioșii la ieșirea din biserică. Fiecare preot face aceasta." Aveți dreptate. Dar gândiți-vă la ceea ce nu am să fac. Nu voi sta acolo cu brațele încrucișate. Nici cu mâinile în buzunare. Nu. Voi întinde mâna spre voi pentru a vă saluta. Mâna mea va atinge mâinile voastre.

Cât de importantă este atingerea! Când ne îndreptăm spre cineva și îl atingem îi spunem de fapt: "Îmi pasă de tine!" Atingerea are putere, dă viață, arată iubire. Să ne amintim cum Dumnezeu îl atinge pe Adam. În scena creării omului de către Dumnezeu, de pe cupola Capelei Sixtine din Vatican, Michelangelo l-a pictat pe Dumnezeu întinzându-se pentru a atinge mâna moale, fără de viață a lui Adam. În acea atingere creatoare, dătătoare de viață, vedem parcă cum viața țâșnește din mâna lui Dumnezeu în mâna lui Adam. Similar, nou-născuții au nevoie de atingere. Este cunoscut faptul că nou-născuții, chiar bine hrăniți dar neatinși, mor. Bebelușii au nevoie să fie ținuți în brațe, legănați ca să adoarmă.

Înțelegem atingerea privindu-i pe îndrăgostiți cum merg de mână. Un tânăr și o tânără merg de mână spunând lumii cât de speciali sunt unul pentru celălalt. Și vezi apoi acel cuplu după 50 de ani, înnoindu-și legămintele de la căsătorie. Dacă se iubesc, se țin încă de mână. Dar puterea atingerii o vedem și în momentele cele mai triste. Cineva drag moare. Mergem să consolăm familia. Cuvintele sunt neputincioase. Întindem brațele și îi îmbrățișăm. Îi strângem tare în brațe, ca și cum gestul le-ar spune: "Pierderea ta este și pierderea mea. Sufăr împreună cu tine." Arătăm ce simțim față de cineva, atingându-l. Atingerea transmite un mesaj de iubire.

Isus spune însă că atingerea nu este suficientă. Este nevoie și de credință. Cele două vindecări din Evanghelia de astăzi sunt întrețesute. Isus întâlnește boala și moartea, și în fiecare caz Cristos indică spre credință ca fiind cheia. Să ne amintim fiecare întâmplare. "O femeie [...] avea hemoragie de doisprezece ani." Această femeie îl caută pe Cristos. Nimeni nu a putut să o vindece. Mergând din medic în medic, starea sănătății ei s-a agravat. Iar cheltuielile pe medici au secătuit-o financiar. Visele ei se spulberaseră. Dar credința i-a spus că Medicul Divin, Isus, ar putea-o vindeca. Întrebarea era: o va atinge El? Conform legii iudaice, pentru că pierdea sânge era considerată necurată. Nu putea intra în sinagogi, și până și vecinii râdeau de ea. Exilată, etichetată drept necurată, ea a avut totuși curajul să îl atingă pe Isus. Simțind energie ieșind din El, Cristos spune: "Fiică, credința ta te-a mântuit; mergi în pace și fii vindecată de suferința ta!" Acolo unde nu există credință, Isus nu poate să facă miracole. Atins fiind cu credință, Cristos și-a arătat puterea în fața bolnavilor. Și a făcut un miracol.

Avem apoi episodul cu fiica lui Iair. Cristos poate să vindece boala și Cristos are putere asupra morții. Fiind moartă, fiica lui Iair era de asemenea considerată necurată, de neatins. Isus nu lasă niște tabuuri religioase, despre curați și necurați, să îl oprească. Isus nu are în față curăția persoanei ci frumusețea ei, creată fiind după chipul lui Dumnezeu. Cristos spune: "Nu te teme; crede numai." El îi vorbește despre credință tatălui, un oficial al sinagogii. Majoritatea liderilor evrei erau împotriva lui Cristos. Dar acest tată are suprema încredere în El, știind că îi poate ridica fiica din morți. Isus folosește cuvintele grecești "sozo" și "zao", însemnând că Isus îi poate salva fiica și îi poate da viața veșnică. Iair a avut credință. La fel de puternică cu a femeii care suferea de hemoragie. Aceasta este cheia. Credința fermă, încrederea totală că Cristos are puterea de a da viață, de a salva de la moarte.

Mai trebuie să subliniem un aspect legat de aceste vindecări. În fiecare caz există o comunitate. Când femeia se atinge de haina lui Isus, acesta este înconjurat de credincioși. Iar când intră în camera cu fetița moartă, Cristos îi ia cu El pe Petru, Iacob și Ioan, adică un grup de credincioși. Era important pentru Isus să fie înconjurat de persoane cu credință. Și noi avem nevoie să fim înconjurați de oameni cu credință, de o comunitate de credincioși. Avem nevoie de oameni care să ne încurajeze, să ne sprijine în itinerarul nostru de credință. Comunitatea de credință de bază este pentru noi, creștinii, familia. Începe cu două persoane care se iubesc și vin la biserică să se căsătorească. Afirmându-și credința în Dumnezeu, bărbatul și femeia devin soț și soție prin Sacramentul Căsătoriei. Dumnezeu le binecuvântează iubirea. Și din iubirea lor se naște un fiu sau o fiică. Aducând copilul la biserică pentru botez, părinții aud de la preot: "Voi acceptați responsabilitatea de a vă forma fiul sau fiica după credința noastră." Pentru copiii lor, părinții sunt primii învățători în credința creștină.

Familia, comunitatea fundamentală de credință. Prin căsătoria la biserică, prin botezul copiilor la biserică, familia privește spre biserică, spre comunitatea noastră de credință, pentru a o instrui în credință, pentru a-i hrăni credința, pentru a-i susține credința. Acesta este motivul pentru care venim la biserică. Avem nevoie de o comunitate de credință. Când toate merg bine, dorim să împărtășim binecuvântările din viața noastră, să îl lăudăm pe Dumnezeu cu alții care îl cunosc și îl iubesc. Când lucrurile merg prost, avem nevoie de o comunitate care să ne sprijine, care să ne însoțească prin momentele dificile, care să dea mărturie cu propriile istorii de credință, care să ne asigure că Dumnezeu scoate mereu ce este mai bun chiar și din cele mai negre perioade.

Să nu ne îndoim niciodată: comunitatea este importantă. Desigur, există și alte comunități decât cea parohială. Cea de la locul de muncă, cea a locuitorilor din orașul nostru, cea a conaționalilor noștri. Nu toate comunitățile sunt benefice. Să ne întrebăm când suntem într-o anumită comunitate, dacă ea ne maturizează în credință sau distruge credința noastră? În fine, să ne amintim de cuvintele Evangheliei lui Matei: "Isus întorcându-se către mulțime, a spus: Cine mi-a atins hainele?" Să modificăm puțin întrebarea: astăzi, după ce veți părăsi această biserică, pe cine veți atinge? Hrăniți la Sfânta Liturghie de Cristos Euharisticul și de credința comunității, îi vom atinge pe cei care au nevoie de iubirea noastră? Dacă da, ca în Evanghelia de astăzi, se vor întâmpla miracole.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire