pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Alte predici

Inapoi la cuprins Luni - Puterea de a ierta
(Lc 5,17-26)

Într-una din zile, pe când învăța, ședeau și unii farisei și învățați ai Legii care veniseră din toate satele Galileii și Iudeii și din Ierusalim; iar puterea Domnului era cu el ca să vindece. Și iată, câțiva bărbați purtau pe un pat un om care era paralizat și încercau să-l aducă la el și să-l pună înaintea lui. Și, negăsind pe unde să-l ducă până la el din cauza mulțimii, urcându-se pe acoperiș, l-au lăsat printre olane cu patul până în mijloc, în fața lui Isus. Văzând credința lor, a zis: "Omule, păcatele îți sunt iertate!" Cărturarii și fariseii au început să se întrebe: "Cine este acesta care rostește blasfemii? Cine poate să ierte păcatele în afară de singur Dumnezeu?" Dar Isus, cunoscând gândurile lor, răspunzând, le-a zis: "La ce vă gândiți în inimile voastre? Ce este mai ușor: a spune «Păcatele îți sunt iertate!» sau a spune «Ridică-te și umblă!»? Însă ca să știți că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ - i-a spus omului paralizat - îți zic ridică-te, ia-ți patul și du-te acasă". Și îndată s-a ridicat înaintea lor, a luat patul pe care zăcuse și s-a dus acasă, preamărindu-l pe Dumnezeu. Uluirea i-a cuprins pe toți și-l preamăreau pe Dumnezeu și spuneau plini de teamă: "Astăzi am văzut lucruri minunate".

 

Omule, iertate îți sunt păcatele

În această frază, pe care azi o credem de la sine înțeleasă, există doi termeni cu semnificații complexe: "păcat" și "iertare".

Cuvântul "păcat" are azi un sens prevalent religios. În viața profană vorbim mai degrabă de defecte, erori, crimă etc. Greșelile involuntare nu sunt adevărate defecte, și ne folosesc pentru a învăța cum să ne comportăm în viitor.

"Crimele" sunt "acte vinovate" împotriva persoanei sau lucrurilor, și deci trebuie pedepsite, căci altfel n-ar exista justiție în lume. În acest context nu este loc pentru "iertare", care, în schimb, face parte din contextul personal. Când cineva face ceva împotriva noastră, ne ofensează, ne face să suferim, primul impuls e să-i întoarcem răul pe care ni l-a făcut, să ne răzbunăm, să-l pedepsim. Dar îndată se naște în noi un alt gând: n-am putea mai degrabă să-l iertăm? Este vocea lui Dumnezeu în inima noastră, care ne invită să fim asemănători Lui și să tratăm oamenii așa cum face El.

 

Cine poate ierta păcatele decât singur Dumnezeu?

Dacă și noi suntem capabili de iertare, de ce evreii spuneau că numai Dumnezeu poate ierta păcatele? E logic să ierte numai cine a fost ofensat, nu altcineva, care n-are nici în clin, nici în mânecă nimic cu treaba asta. Însă păcatele îl ofensează tocmai pe Dumnezeu, chiar dacă e greu să ne imaginăm cum. Soarele nu se simte jignit pentru că îi întoarcem spatele; este prea sus pentru a fi atins de un mic gest de-al nostru. Se știe că cine aruncă o piatră înspre cer e în pericol: piatra va cădea pe capul lui. Altfel nu se poate întâmpla. Oricât s-ar strădui, gândirea umană nu poate explica expresia potrivit căreia păcatul este o "ofensă adusă lui Dumnezeu"; decât dacă am interpreta-o într-un sens figurat. Dar Biblia vorbește tocmai de jignire adusă lui Dumnezeu. Dumnezeu, de fapt, nu e doar un ideal foarte înalt; El se "coboară" până la a deveni Tatăl nostru. Tatăl simte ca pe o ofensă personală orice nedreptate comisă împotriva cuiva din familia sa. Asta înseamnă că orice ofensă adusă oricărui om este o ofensă adusă lui Dumnezeu însuși, care se identifică cu oamenii. Păcatul este, deci, pedepsit, dar și iertat.

 

Dar ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ să ierte păcatele - I-a zis slăbănogului: Ție-ți spun. Ridică-te, ia-ți patul și mergi la casa ta!

Păcatul Îl jignește pe Dumnezeu, care s-a identificat cu omul. Identificarea presupune ceea ce Părinții Bisericii numeau "sacrul schimb": omul este identificat cu Dumnezeu. Știm că în mărturisire preotul iartă păcatele în locul lui Dumnezeu și al apostolilor, care au primit această putere de la Hristos înainte de a fi trimiși în toată lumea pentru a propovădui Evanghelia (In, 20,22ss). Omul exercită, așadar, o putere sacerdotală, pe care nu și-o poate da singur. Pentru a putea fi iertat, orice creștin trebuie mai întâi să ierte. Mai demult, în timpul ritului funerar, înainte ca sicriul să fie depus în pământ, sacerdotul îi întreba pe cei prezenți: "Iertați acestui om răul pe care se poate să vi-l fi făcut?". Toți răspundeau: "Iertăm". Ritul servea spre a lua cunoștință despre funcția divină, despre înalta misiune încredințată fiecăruia dintre noi. În acest fel, nu iertăm oare mai bucuroși?

Cardinal Tomas Spidlik
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire