pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Despre Anul liturgic catolic si ortodox, dupa ritul apusean si rasaritean

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior ANUL LITURGIC

Crăciunul și ciclul Crăciunului

Calendarul cunoscut cu numele de Cronograful filocalian (354) ne informează că în anul 336, la Roma, se sărbătorea Crăciunul la data de 25 decembrie. Încercările de a fixa data exactă când s-a născut Cristos nu au dus la nici un rezultat precis. Data de 25 decembrie stabilită pentru a sărbători Nașterea Domnului, ca și orânduirea acestei sărbători, a fost o reacție din partea Bisericii la sărbătoarea păgână de stat numită Natale Solis invicti (Nașterea Soarelui neînvins) introdusă de împăratul Aurelian în anul 274 în cinstea Soarelui adorat ca divinitate și fixată pe data de 25 decembrie. Pentru ca serbările organizate cu ocazia acestei sărbători păgâne să nu-i atragă pe creștini, Biserica a fixat la aceeași dată sărbătoarea Nașterii lui Cristos Soarele dreptății (Mal 3, 2) și lumina lumii.

Natura confirmă cele spuse de noi, universul dă mărturie că vorbele noastre sunt adevărate. Până în această zi (25 decembrie) crește durata întunericului; începând cu această zi, întunericul scade. Sporește lumina, se scurtează nopțile. Ziua crește, eroarea se împuținează, ca să răsară adevărul. Într-adevăr, astăzi ni s-a născut Soarele dreptății.

Sf. Ieronim, In Ezechielem

Faptul că această sărbătoare s-a răspândit imediat și în Orient, unde arianismul câștiga teren, arată că ea a fost și o armă împotriva ereziei ariene care nega dumnezeirea lui Cristos. A fost ca o expresie liturgică a mărturisirii de credință a Conciliului din Niceea (325) care a condamnat arianismul. Tradiția ieslei de Crăciun vine din Evul Mediu. Sfântul Francisc de Assisi a amenajat prima iesle în anul 1223 la Greccio. De aici, acest obicei a fost răspândit la franciscani în Italia și în afara ei.

Sosește ziua bucuriei, timpul veseliei. Cu această ocazie sunt convocați mulți frați din diferite părți; de prin cătunele acestui ținut sosesc gătiți ca de sărbătoare bărbați și femei purtând fiecare după posibilitățile sale lumânări și făclii pentru a lumina acea noapte în care s-a aprins pe cer strălucitoare Steaua care a luminat toate zilele și toate timpurile. În cele din urmă sosește Francisc: vede că totul fusese pregătit așa cum dorise el și radiază de bucurie. Acum se aranjează ieslea, se pun paie în ea și sunt aduși boul și măgărușul, în acea priveliște mișcătoare, strălucește simplitatea evanghelică, se predică umilința. Greccio a devenit un alt Betleem.

Această noapte e luminoasă ca ziua la amiază și plăcută oamenilor și animalelor! Lumea vine și se bucură cu o bucurie nicicând gustată mai înainte, și stâncile impunătoare fac ecou corurilor sărbătorești. Frații cântă Domnului laude alese și noaptea pare că tresaltă în întregime de bucurie. Sfântul (Francisc) e acolo în fața ieslei, în extaz, sufletul lui vibrează cuprins de o bucurie inefabilă. Apoi preotul celebrează solemn Sfânta Liturghie având ieslea ca altar și se bucură de o mângâiere nicicând întâlnită mai înainte.

Toma da Celano, Viața Sfântului Francisc

 

Anul Nou

În afară de Paște, Crăciunul este singura sărbătoare care are octavă. Octava Crăciunului coincide cu începutul anului civil. Anul Nou a fost schimbat de către luliu Cezar în anul 45 î.C. de pe 1 martie pe 1 ianuarie. Fiindcă în ziua de Anul Nou păgânii sărbătoreau saturnaliile în cinstea lui lanus bifrons (cel cu două fețe), iar această sărbătoare degenera într-un carnaval cu beții, orgii, idolatrii și superstiții, ca reacție și pentru a-i ține departe pe fiii săi de asemenea distracții păcătoase, Biserica a făcut din ziua de 1 ianuarie o zi de pocăință și de post. Liturgia penitențială din această zi s-a numit ad prohibendos ab idolis ("spre a-i îndepărta de idoli").

Spre secolul al Vl-lea, când păgânismul s-a stins, ziua de 1 ianuarie a devenit sărbătoare mariană, în care era celebrată Sfânta Maria ca Fecioară și Mamă. Sărbătoarea era adusă din Orient, unde se celebra a doua zi de Crăciun și se numea sărbătoarea Felicitării Maicii Domnului. Se inspira din obiceiul oriental ca mama, a doua zi după ce naște, să primească felicitări și cadouri din partea rudelor și vecinilor. La Roma, sărbătoarea s-a ținut pentru prima dată în biserica Sfânta Maria Veche, construită în secolul al IV-Iea pe locul unde fusese templul Vestei Mater. Potrivit unei legende faimoase, în apropierea acestui templu, în primele zile ale lui ianuarie, un balaur devora una dintre vestale. Construirea bisericii pe acest loc arată că Maria, fecioară și mamă, este distrugătoarea tuturor balaurilor și idolilor.

Deoarece lui Isus i s-a pus numele în a opta zi de la naștere, în ziua de 1 ianuarie se sărbătorește și punerea numelui lui Isus. Din 1968, Papa Paul al Vl-lea, a stabilit ca la 1 ianuarie să se celebreze de asemenea Ziua Mondială a Păcii. În această zi se imploră darul suprem al păcii de la Cristos, Principele Păcii, prin mijlocirea Mariei, Regina Păcii.

Imediat după Crăciun sunt sărbătoriți sfinții: Ștefan (26 decembrie), loan apostolul și evanghelistul (27 decembrie), Pruncii nevinovați (28 decembrie). Aceștia sunt considerați însoțitorii lui Cristos (comites Christi) care formează suita de onoare a lui Cristos, Noul Rege născut în lume. În duminica dintre Crăciun și Anul Nou, este sărbătorită Sfânta Familie. Dacă în octava Crăciunului nu cade nici o duminică, sărbătoarea se ține în ziua de 30 decembrie.

 

Epifania și Botezul Domnului

Epifania Domnului este sărbătorită în ziua de 6 ianuarie. Cuvântul grec epiphania înseamnă "manifestare, descoperire". Sărbătoarea a apărut în Egipt în secolul al IlI-lea. Probabil că Biserica Orientului a introdus această sărbătoare cu scopul de a-i îndepărta pe credincioși de la anumite obiceiuri populare de origine păgână. În noaptea de 6 ianuarie, anumite religii păgâne, numite misterice, sărbătoreau nașterea zeului Eon dintr-o fecioară numită Kore. Se credea că în această noapte apele Nilului capătă puteri speciale, deoarece egiptenii obișnuiau să scoată și să păstreze o anumită cantitate de apă din Nil.

Dacă epifanie înseamnă "manifestare", inițial, la 6 ianuarie, în Orient, se sărbătoreau toate acele evenimente în care Cristos și-a manifestat dumnezeirea sa: nașterea, venirea magilor, Botezul în Iordan, nunta din Cana Galileii. Din momentul în care sărbătoarea Crăciunului (25 decembrie) a trecut de la Roma în Orient, Nașterea Domnului s-a sărbătorit și în Orient la această dată. În Biserica Catolică, la Epifanie se sărbătorește vizita magilor. Prin acești magi păgâni, Cristos se manifestă ca Dumnezeu al tuturor popoarelor păgâne, așa cum la Crăciun se manifestase ca Dumnezeu și Mesia al poporului evreu. Din anul 1960, Botezul Domnului s-a separat de Epifanie și s-a fixat în duminica de după Epifanie. Cu sărbătoarea Botezului Domnului se încheie ciclul Crăciunului.

 

Adventul

Cuvântul latin «adventus» înseamnă venire. Adventul e timpul de pregătire pentru sărbătoarea Crăciunului. Ține 4 săptămâni. A fost introdus în secolele IV-VI. E timp de pregătire pentru dubla venire a lui Cristos: cea de la Crăciun și cea de la sfârșitul lumii. Normele actuale pentru orânduirea anului liturgic caracterizează astfel perioada Adventului:

Perioada Adventului are o dublă natură: este timp de pregătire pentru solemnitatea Nașterii Domnului, în care ne amintim de prima venire a Fiului lui Dumnezeu între oameni, și totodată este timp în care, prin această amintire, mințile sunt călăuzite spre așteptarea celei de-a doua veniri a lui Cristos, la sfârșitul timpurilor.

Norme privind Anul Liturgic și Calendarul

Zilele de la începutul Adventului până la 17 decembrie, sunt dedicate în special venirii a doua a lui Cristos, cele dintre 17-24 decembrie sunt dedicate în special pregătirii Crăciunului, când se celebrează prima venire. Nu e timp de tristețe, ci de profundă dorință după venirea Mântuitorului și de pregătire spirituală în vederea acestei veniri. De aceea nu se omite aclamația de bucurie aleluia și nu e vreo obligație în plus de post și abstinență. Cum însă purificarea de păcat e cea mai bună pregătire spirituală, e normal ca Adventul să aibă o anumită nuanță de pocăință, nu însă atât de pronunțată ca în Postul Mare. Ca semn de pocăință, culoarea veșmintelor liturgice în Advent este violetă.

Imitând duminica a V-a din Postul Mare, duminica a treia din Advent se numește Gaudete ("bucurați-vă") și culoarea veșmintelor liturgice este tot roz.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire