pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Despre Anul liturgic catolic si ortodox, dupa ritul apusean si rasaritean

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior ANUL LITURGIC

Paștele și ciclul pascal

Numele și data

Cuvântul Paște provine din limba ebraică - Pesah - și înseamnă "trecere". În liturgia iudaică el indica trecerea îngerului nimicitor care a cruțat casele evreilor ce trăiau ca sclavi în Egipt. Totodată indica trecerea poporului evreu de la sclavie la libertate; trecerea din Egipt spre Țara Făgăduită, străbătând Marea Roșie și pustiul. Ulterior,- a însemnat și cina rituală sau cina pascală la care se mânca mielul pascal, cină la care se făcea memorialul trecerii, poporului ales de la sclavie la libertate, de unde expresia a mânca pastele.

Pentru creștini, Paștele a însemnat de asemenea o trecere, o eliberare: trecerea de la sclavia păcatului, a morții și a Satanei la libertatea fiilor lui Dumnezeu. Această trecere și eliberare s-a înfăptuit prin patima, moartea și învierea lui Cristos, Mielul pascal. El s-a jertfit pe cruce la ceasul când la Templu era jertfit mielul pascal. Iar din cina pascală pe care o celebrează împreună cu apostolii în cenacol, El face memorialul Noii Eliberări și a noii treceri de la sclavie la libertate: este Euharistia sau Sfânta Liturghie.

Paștele sau misterul pascal nu trebuie redus la învierea Domnului, care s-a petrecut în zorii zilei de duminică, ci el include, cum se exprimă Sfântul Augustin, întregul triduum (trei zile) preasfânt al Domnului răstignit, înmormântat și înviat, adică tot ce se celebrează din Joia Sfântă seara până în duminica Învierii inclusiv.

Separarea acestor evenimente ale mântuirii sau accentuarea excesivă a unuia sau a altuia dintre ele a fost cauza numeroaselor controverse și conflicte legate de data sărbătorii anuale a Paștelui. Astfel de la bun început s-au creat în Biserică două curente și două tendințe: cea asiatică și cea romană. Din cele două elemente ale unicului mister pascal, Roma accentua învierea, iar comunitățile din Asia accentuau Patima Domnului.

Creștinii din Asia Mică și din Siria, considerând că țin tradiția apostolilor Filip și loan, sărbătoreau Paștele - Pascha crucifixionis (patima și răstignirea Domnului) - la 14 nisan, adică la luna plină a primei luni de primăvară, indiferent în ce zi a săptămânii cădea. De aceea era numiți și cvatordecimani (cei care sărbătoresc în ziua a paisprezecea). Paștele cădea întotdeauna când cădea și Paștele evreilor, ceea ce făcea ca mulți să urmeze ritul iudaic, inclusiv jertfirea mielului pascal. Nu știm când sărbătoreau Învierea Domnului (Pascha resurrectionis).

Bisericile occidentale, în schimb, urmau tradiția romană atribuită Sfântului Petru. Ele țineau cont de 14 nisan, zi în care comemorau patima și moartea lui Isus, dar comemorau întotdeauna învierea în duminica următoare. Din această diversitate de tradiții s-au născut curând neînțelegeri. Către sfârșitul secolului al Il-lea, creștinii din Asia au adoptat uzanța romană de a sărbători Învierea Domnului duminica. Rămânea de stabilit în care duminică.

Comunitățile din Siria au adoptat modul de a calcula al evreilor, astfel încât Paștele cădea întotdeauna în duminica imediat următoare lui 14 nisan. În schimb, la Alexandria și la Roma o asemenea atârnare de practica evreiască părea umilitoare. Ca atare, începând cu secolul al III-lea, aceste Biserici au recurs la niște calcule proprii pentru a fixa data Paștelui, independent de sistemul evreiesc, în așa fel însă încât sărbătoarea să nu cadă înainte de echinocțiul de primăvară. Alexandrinii însă fixaseră echinocțiul la 21 martie, iar romanii la 18 martie, ceea ce a provocat iarăși certuri infinite care dădeau ocazie păgânilor să râdă de creștini.

Intervenția Conciliului din Niceea (325) a fost binevenită. Conciliul a hotărât următoarele: 1) Paștele trebuie să cadă întotdeauna duminica; 2) nu va fi sărbătorit niciodată cu Paștele evreilor; când cade o dată cu acesta se amână cu o săptămână; 3) Paștele se fixează în prima duminică după 14 nisan, dar calculat astfel încât să nu cadă înainte de echinocțiul de primăvară. Care echinocțiu? Cel din Alexandria sau cel de la Roma? Conciliul nu a stabilit. Din păcate, eforturile părinților de la Niceea nu au dat rezultatele așteptate, după cum nu au dat rezultate nici alte încercări de a se fixa pretutindeni aceeași dată a sărbătorii Paștelui. Ultima încercare, rămasă tot fără rezultate, Biserica a făcut-o la Conciliul al Il-lea din Vatican.

Conciliul ecumenic Vatican II, acordând o mare importanță dorințelor multora de a stabili sărbătoarea Paștelui într-o anumită duminică și de a se adopta un calendar fix, după ce a examinat cu atenție consecințele posibile ale introducerii unui nou calendar, declară cele ce urmează: Conciliul nu se opune ca sărbătoarea Paștelui să fie fixată într-o duminică anumită din calendarul gregorian, cu asentimentul celor interesați, mai ales al fraților despărțiți de comuniunea cu Scaunul Apostolic.

Conciliul Vatican II, SC, Anexă

Până se va ajunge la doritul consens între toți creștinii în privința fixării unei zile unice în care toți să celebreze sărbătoarea Paștelui, între timp, pentru a promova unitatea dintre creștinii aflați în aceeași regiune sau națiune, patriarhii sau autoritățile locale bisericești supreme au dreptul de a conveni, prin consens unanim și ascultând părerile celor interesați, asupra celebrării Paștelui în aceeași duminică.

Conciliul Vatican II, Orientalium Ecclesiarum

 

Triduum-ul pascal

Triduum-ul pascal cuprinde cele trei zile în care se celebrează misterul pascal al patimii, morții și Învierii Domnului. Dar cum la evrei și în lumea antică în general ziua începea din seara precedentă, seara din Joia Mare face și ea parte din cele trei zile sfinte. Este normal să facă parte și pentru faptul că în Joia Sfântă seara începe deja agonia lui Isus iar la Cina cea de Taină pe care o săvârșește în Cenacol și în această seară are loc anticiparea sacramentală a patimii și morții sale.

Deoarece aceste trei zile formează inima anului liturgic, Biserica, la reformele liturgice pe care le-a înfăptuit de-a lungul veacurilor, a lăsat neatinse unele elemente din celebrările liturgice din aceste zile: de exemplu, ca și în primele veacuri ale Bisericii, altarul în afara slujbelor este lăsat descoperit, slujba începe prin aruncarea cu fața la pământ, se folosește toaca și nu clopotele sau clopoțeii ș.a.m.d.

În Joia Sfântă, cu excepția Liturghiei sfințirii untdelemnurilor celebrată de episcop dimineața, de preferință în catedrală, se celebrează o singură Liturghie seara, numită Liturghia Cinei Domnului, în care intră facultativ ritul spălării picioarelor. După Liturghie, Sfânta Euharistie este dusă la un altar secundar, unde se face adorația. În Vinerea Sfântă nu se celebrează Sfânta Liturghie ci un serviciu religios special care începe în jurul orelor 15 și care cuprinde: celebrarea cuvântului lui Dumnezeu cu omilia și rugăciunea credincioșilor, adorarea Sfintei Cruci și împărtășirea credincioșilor cu ostii consacrate în Joia Sfântă. Serviciul religios din Vinerea Mare își are originea la bazilica Sfântului Mormânt, la Ierusalim, unde în această zi era adorată crucea adevărată a lui Isus Cristos. În Sâmbăta Sfântă, din cele mai vechi timpuri, nu există nici o celebrare liturgică: în această zi Biserica se odihnește, priveghează și jelește lângă mormântul în care se odihnește trupul lui Cristos.

Celebrarea începe după ce se lasă noaptea: este vegherea cea lungă, mama tuturor vegherilor, cum o numește Sfântul Augustin. Celebrarea liturgică din noaptea Paștelui începe cu binecuvântarea focului și aprinderea lumânării pascale (simbolul lui Cristos înviat). Urmează proclamarea solemnă a Paștelui prin cântarea imnului Exultet (Să tresalte!). Urmează liturgia baptismală. Cum în primele veacuri botezurile se celebrau în noaptea de Paști, se recomandă mult, dacă sunt copii sau adulți de botezat, Botezul să se administreze în această noapte. Celebrarea se încheie cu liturgia euharistică.

 

Timpul pascal

Marile sărbători evreiești cunoșteau o prelungire în timp. Astfel Pastele evreiesc continua o săptămână de săptămâni (49 de zile), și se încheia cu Sărbătoarea Săptămânilor (Șavuot), numită și Rusalii sau Pentecoste (Cincizecimea, a cincizecea zi). Această ultimă zi era o sărbătoare a recoltării grâului și era celebrat Legământul de la Muntele Sinai. Paștele creștin cunoaște și el o prelungire de cincizeci de zile de bucurie. El se încheie tot cu Rusaliile, când Biserica adună prima recoltă din botezații provenind din toate neamurile și este sigilată de Duhul Sfânt care celebrează noul și veșnicul Legământ.

Normele care reglementează anul liturgic prescriu:

Cele cincizeci de zile de la Duminica învierii până la Duminica Rusaliilor se sărbătoresc în veselie și bucurie ca o singură zi de sărbătoare, «duminica mare». Acestea sunt zilele în care se cântă cu precădere Aleluia.

Norme privind Anul Liturgic și Calendarul

Această bucurie neîntreruptă o exprimă lumânarea pascală, ce rămâne permanent în fața altarului până la Rusalii și este aprinsă la toate celebrările liturgice.

Prima săptămână din timpul pascal formează octava pascală, în care Biserica se îngrijește în mod deosebit de noii botezați. Ea se încheie cu Duminica Albă sau in albis, numită astfel deoarece în primele veacuri creștinii botezați în noaptea de Paști dezbrăcau în această duminică haina albă pe care o purtau în octava Paștelui (in vestibus albis deponendis). Tot în timpul pascal se încadrează Sărbătoarea Înălțării Domnului, la 40 de zile după Paști, și litaniile mari și litaniile mici cu procesiunile lor. Se mai numesc și Rogațiuni.

Litaniile mari s-au introdus prima dată la Roma pe data de 25 aprilie cu scopul de a înlocui procesiunea agricolă păgână care se ținea în această zi în cinstea zeului Robigus sau a zeiței Robiga. Actuala reformă liturgică a desființat aceste litanii. Litaniile mici au fost introduse de episcopul de Vienne (Franța) Mamert în 469. El a dispus trei zile de procesiuni penitențiale și de post în cele trei zile care preced Sărbătoarea Înălțării, pentru a face să înceteze calamitățile cu care era lovită dieceza sa. La ultima reformă liturgică a fost lăsat pe seama conferinței episcopale din fiecare țară să hotărască în ce scop și când să se țină aceste litanii.

 

Postul Mare (Cvadragesima, Păresimile)

Inițial erau două zile de post și pocăință înainte de duminica Paștelui: Vinerea și Sâmbăta Sfântă. În secolul al IlI-lea, postul și pocăința se extind la întreaga Săptămână Sfântă. În secolul al IV-lea, deja înainte de Conciliul din Niceea (325), s-au introdus postul și pocăința de 40 de zile în amintirea postului de 40 de zile ținut de Isus. Postul consta în limitarea la o singură masă, seara, cu abținerea de la carne, vin, lapte, brânză, unt, ouă. Era un timp dedicat pregătirii intensive a catehumenilor care aveau să primească Botezul în noaptea de Paști precum și pocăinței publice.

Postul Mare începea cu binecuvântarea și impunerea cenușii, în Miercurea Cenușii, penitenților care, în general, după o perioadă de trei ani sau mai mult de penitență publică, erau dezlegați în Joia Sfântă și readmiși la Euharistie. Din Evul Mediu, când s-a desființat pocăința publică, cenușa provenind din ramurile binecuvântate în Duminica Floriilor din anul precedent, se pune pe capetele tuturor credincioșilor.

Duminica a IV-a din Postul Mare se numește Duminica Laetare ("bucurați-vă"), după cuvântul cu care începe Liturghia. Îmbrăcămintea preotului la altar nu mai este violetă, ci roz. Aceasta își găsește explicația într-o sărbătoare de primăvară romană când credincioșii veneau la Liturghie cu trandafiri (rosa=trandafir) și în faptul că în această duminică Papa binecuvânta un trandafir de aur pe care îl oferea ca omagiu unei persoane marcante.

Ultima duminică din Postul Mare se numește Duminica Floriilor și a Patimii Domnului. Întrucât se comemorează intrarea lui Cristos în Ierusalim, în Bisericile din Occident se face procesiunea cu ramuri, imitând procesiunea făcută la Ierusalim de pe muntele Măslinilor (Betfage) până la Bazilica Învierii, pe care o descria, pe la anul 400, deja Egheria, o pelerină la locurile sfinte. Și întrucât din această zi Cristos își începe pătimirea, în Săptămâna Sfântă, crucile, statuile și icoanele din biserici pot fi acoperite cu pânză violetă în semn de doliu.

Toți frații vin la Betfage și acolo îl așază călare pe măgar pe părintele gardian și merg în procesiune cu mare evlavie și lacrimi în ochi în Ierusalim la muntele Sion, cu ramuri de palmier și de măslin în mână, cântând: Hosanna Filio David, benedictus qui venit in nomine Domini! Și când ajung la muntele Sion se întâlnesc toți: armeni, călugări, preoți de mir și își aștern mantiile și veșmintele sub pașii măgarului.

Dintr-o cronică monastică de la Ierusalim


 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire