pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Despre Anul liturgic catolic si ortodox, dupa ritul apusean si rasaritean

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. IX: CULTUL ȘI SĂRBĂTORILE SFINȚILOR

5. Cultul imaginilor

Creștinismul de la început, se afirmă adesea, s-a declarat ostil oricărei reprezentări umane, plastice sau picturistice, fie pentru faptul că era moștenitorul tradiției iudaice care în special pe vremea lui Isus se arăta deosebit de severă în această privință, fie dintr-o reacție naturală împotriva idolatriei dominante, afirmație cu desăvârșire dezmințită de studiul sistematic al monumentelor vechi, în special al catacombelor romane. Acest studiu demonstrează că artiștii creștini au început destul de devreme să picteze pe bolțile și pe pereții odăilor cimitiriale și ai caselor în care se celebrau liturghii - domus ecclesiae - uneori chiar pe paviment, un complex de opere figurative, scene biblice și evanghelice, scene liturgice, simboluri ale lui Cristos, ale profeților, ale martirilor, ale Maicii Domnului cu copilul în brațe, ba chiar și eroi mitologici interpretați în sens creștin. Desigur nu e vorba de picturi făcute pentru a sluji cultului liturgic propiu-zis, dar ele dovedesc încă de la început că iconografia sacră a fost cu plăcere admisă și larg răspândită în Biserică.

Arta sacră s-a dezvoltat pe o scară mai largă după ce Biserica a primit libertatea și a început să respire în siguranță. Sub călăuzirea episcopilor, artiștii au creat în biserici cicluri iconografice monumentale cu caracter biblic și liturgic de o importanță și de dimensiuni extraordinare, cu scopul principal de a servi instruirii poporului, conform cuvântului sfântului Grigore: "Quod legentibus scriptura, hoc idiotis praestat pictura". Sfântul Augustin, sfântul Ieronim, sfântul Nil, sfântul Vasile, Asteric din Amasie (+410), sfântul Grigore din Tours, vorbesc despre picturi ca fiind un obicei general, iar picturile din Ravena, care se mai păstrează încă, sunt un exemplu admirabil în această privință. Chipul lui Cristos, al Maicii Domnului, cele ale apostolilor și ale sfinților pe fond aurit se multiplica pe pereții și în special pe arcurile de triumf ale bisericilor, dar și în casele particulare, la răspântiile drumurilor. Credincioșii le îndrăgesc, le sărută, le păstrează ca pe o comoară, aprind candele și lumânări, ard tămâie, cântă psalmi și tropare înaintea lor. Sfinții Părinți vorbesc despre puterea de vindecare pe care o are imaginea unui sfânt, putere identică cu aceea pe care o are însuși trupul sfântului. "Sfinții, scrie sfântul Ioan din Damasc, erau plini de Duhul Sfânt. dar și după moarte, această forță divină nu numai că rămâne unită cu sufletul lor, dar se transmite în deosebi la trupul lor neînsuflețit, la numele lor și la icoana lor".

Cu tot acest curent general de simpatie pentru imaginile sfinte, un anumit curent rigorist și-a făcut întotdeauna auzit glasul de protest. Astfel canonul 36 al Conciliului din Elvira (303) interzice să se picteze pe pereți tot ceea ce formează obiect de cult sau de adorație. Eusebiu taxează drept păgânism faptul că li s-au ridicat statui lui Cristos și sfinților Petru și Pavel, iar într-o scrisoare adresată Constanței - sora lui, Constantin căruia îi ceruse o icoană a lui Cristos, formulează un refuz aducând motive de ordin teologic. Sfântul Epifaniu din Salamina, după cum ne informează sfântul Ieronim, a sfâșiat o pânză prețioasă pentru că avea pe ea chipul lui Cristos. La Marsilia în 599, episcopul Seranus a poruncit distrugerea tuturor statuilor sfinte din oraș, fapt pentru care sfântul Grigore l-a dezaprobat categoric: "Et quidem, quia eas adorare vetuisses, omnino laudavimus; fregisse vero, reprehendimus".

Cuvintele sfântului Grigore dau de înțeles că acest prim gest iconoclast era motivat de o exagerare în cultul imaginilor; probabil că unii le adorau. Asemenea abuzuri, rămășițe ale mentalității păgâne, trebuie să fi existat și în alte părți, nu numai în Galia. O scrisoare a împăratului Mihail (820-829) către Ludovic cel Pios denunță o serie de dezordini, adevărate sau închipuite în această privință. Astfel unii îmbrăcau statuia sfântului favorit și o invitau să fie naș la copiii lor; alții, la îmbrăcarea hainei monahale, în loc să-și țină în mâinile lor părul tăiat la tonzură, îl așezau în mâinile sfântului; unii preoți îndrăzneau să amestece vopseaua rasă pe de pe icoana sau statuia sfântului cu ostia și cu vinul consacrat și să facă comerț cu ea.

Însă, după cum rezultă din cercetările istorice, prigoana iconoclastă dezlănțuită în Orient în 725 de Leon III Isauricul, nu a fost motivată de abuzurile existente în cultul imaginilor, dar de prejudecățile de care monarhul s-a contaminat datorită familiarității sale cu evreii, cu paulicienii și mahomedanii, precum și de un zel fanatic cu care el credea că e dator să reformeze Biserica. Succesorul lui, Constantin V Copronimul, l-a urmat pe același drum greșit, ba a agravat, chiar, situația condamnând împreună cu imaginile și relicvele sfinților. Prigoana iconoclastă a fost sângeroasă și a tulburat profund, timp de un secol atât Orientul și Occidentul. Dar în cele din urmă a triumfat ortodoxia, rezistența fiind condusă cu curaj de episcopi iconofili, cum au fost sfântul German din Constantinopol și sfântul Ioan din Damasc, doctrina corectă cu privire la cultul imaginilor fiind clar definită de Conciliul II din Niceea (787). Din această luptă doctrina genuină cu privire la cultul imaginilor a devenit mai clară iar cultul imaginilor a avut în continuare o dezvoltare mai logică. Conciliul amintit se exprimă astfel:

"Reprezentările crucii ca și imaginile sfinte, fie că sunt pictate, fie că sunt sculptate, fie că sunt reproduse în oarecare alt mod, trebuie să fie așezate pe pereții bisericilor, pe vase, pe îmbrăcăminte, de-a lungul drumurilor. Privind aceste imagini credinciosul își va aminti de cel pe care el le reprezintă, se va stimula în a-l urma și se va simți îndemnat să le acorde respect și venerație, fără a le acorda însă cult de adorație adevărat și propriu care se acordă numai lui Dumnezeu; vor putea fi venerate oferindui-se tămâie și lumânări, cum se obișnuia a se face cu imaginea sfintei cruci și cu Sfintele Evanghelii. Acesta era obiceiul pios al celor din vechime; deoarece cinstea acordată unei imagini se îndreaptă spre cel pe care ea îl reprezintă; și oricine cinstește o imagine intenționează să cinstească persoana reprezentată pe ea".

La distanță de opt secole în 1563 Conciliul Tridentin nu a găsit alți termeni mai exacți pentru a exprima doctrina catolică cu privire la cultul iamginilor. Evul Mediu occidental (cu oarecare mici oscilări doctrinale în Franța și Italia de nord și instaurată cu un excesiv rigorism de reforma monastică cistercinilor care nu admiteau decât imaginea răstignitului, rigorism de care inițial s-au resimțit și franciscanii) a rămas fidel tradiției antice catolice de a expune și de a venera imaginile sfinților, stimulat fiind de cultul atât de puternic și de răspândit ale relicvelor. Grandioasele catedrale care s-au înălțat în această epocă constituie monumentele iconografice cele mai însemnate din istorie. După secolul XI cultul imaginilor sfinților cunoaște un nou avânt datorită numeroaselor corporații și confraternități pioase. Fiecare din acestea își aveau patronul său venerat în biserica sau oratoriul propriu, iar imaginea lui era pictată pe steaguri, pe embleme sociale. Imaginile sfinte familiarizau poporul cu paradisul și alimentau pietatea. Să-i amintim pe câțiva dintre patronii breslelor: sfântul Gheorghe pentru ordinele militare, sfântul Eligiu pentru giuvaergii, sfântul Iacob pentru pelerini, sfinții Cosma și Damian pentru medici,sfântul Isidor pentru agricultori etc. Erau și sfinți evocați în situații deosebite ca: sfânta Varvara și sfântul Cristofor împotriva unei morți neprevăzute, sfântul Rocus împotriva ciumei, sfântul Ioan împotriva veninului etc. Biserica însăși s-a încredințat pe sine ocrotirii sfântului Iosif, iar unor sfinți le-a încredințat anumite ramuri ale activității sale precum misiunile sfântului Francisc Xaveriu, sfântului Ioan spitalele, sfântului Toma de Aquino școlile etc.

Desigur că și în Occident s-au strecurat unele abuzuri în cultul imaginilor. Deși teologii au menționat doctrina în limitele ortodoxiei, credincioșii, în practică, nu au dat dovadă întotdeauna de aceeași scrupulozitate. Uneori venerația lor față de imagini avea nuanțe superstițioase sau păgâne. Unele persoane instruite aveau mai multă încredere într-un sfânt oarecare decât în însuși Dumnezeu și atribuiau icoanei sau statuii o putere divină ca și cum ar fi vorba de o amuletă magică. Asemenea inconveniente nu atingeau substanța cultului imaginilor, dar existența lor și faptul că în unele locuri autoritățile bisericești nu s-au străduit îndeajuns să le elimine, au făcut ca Reforma protestantă nu numai să atribuie Bisericii aceste abuzuri, dar a atacat însăși doctrina referitoare la cultul imaginilor, provocând în multe locuri scene sălbatice de distrugere iconoclastă, asemănătoare cu cele din răsărit din secolul VIII. Conciliul Tridentin (1563) deși a confirmat tradiția Bisericii cu privire la cultul imaginilor sfinților a subliniat cu putere că cinstirea și venerarea lor nu trebuie să depășească limitele corecte, "non quod credatur inesse aliqua in eis divinitas vel virtus propter quam sint colendae... vel quod fiducia in imaginibus sit figenda, velut olim fiebat a gentibus, quae in idolis spem suam collocabant, sed quoniam honor, qui eis exihibatur, refertur ad prototypa, quae illa repraessentant".

Conciliul cerea episcopilor să vegheze pentru ca orice abuz să fie înlăturat; poporul să fie instruit spre a evita orice formă de superstiție în invocarea sfinților și în folosirea imaginilor lor; imaginile să nu fie prezentate în fața credincioșilor în forme indecente care să scandalizeze sau să jeneze privirea; pe viitor nici o imagine a sfinților să nu fie expusă fără aprobarea prealabilă a episcopilor.

Înțeleptele norme ale Conciliului Tridentin au fost preluate de legile dreptului canonic, păstrându-și și astăzi valabilitatea.

S-a întâmplat uneori în Biserică și se întâmplă și în zilele noastre ca imagini ale lui Cristos și ale Sfintei Fecioare care se bucură de un cult excepțional la anumite popoare să fie încoronate solemn în semn de deosebită cinstire. Obiceiul, preluat din viața civilă, era practicat și de păgâni, iar sfântul Irineu reproșa adepților sectei lui Carpocrate faptul că încoronau statuia lui Cristos împreună cu aceea a lui Pitagora și a lui Platon.

Ritul liturgic al încoronării imaginilor sacre, cunoscut de timpuriu de către orientali, s-a introdus în Occident în secolul XVI. Mare propagator și apostol al acestui rit a fost în Italia sfântul Ieronim Paulutius, capucin (+1620) prin zelul căruia au fost încoronate multe imagini mariane cum a fost cea de la Cremona (1596), de la Parma (1600), Faenza (1603), Bologna (1610). Ritul a fost înfăptuit și de unii papi: Clement VIII (1598), Grigore XVI (1837) și Pius XII (1954) au încoronat cu o diademă de aur faimoasa imagine acherotipă a Mariei - «Salus populi romani» - venerată în bazilica S.M. Maggiore, iar Paul VI (1967) a încoronat statuia Maicii Domnului de la Fatima.

Ultimele norme ale Congregației pentru cultul Divin prevăd că pot fi încoronate numai icoanele și statuiele Maicii Domnului. sunt excluse imaginile celorlalți sfinți sau fericiți. In cazul în care Sfânta Fecioară este reprezentată împreună cu Isus Cristos trebuie încoronat și el.

Sânt încoronate numai imaginile care se bucură de o venerație extraordinară. Incoronarea o face episcopul locului sau un delegat pontifical în numele și cu autoritatea Sfântului Părinte Papa.

Cu privire la cinstirea imaginilor sfinte, actualele norme liturgice ale liturghierului prevăd: "Potrivit unei străvechi tradiții a Bisericii, în locurile sfinte sunt expuse în mod legitim spre a fi cinstite de către credincioși imaginile Domnului, ale Sfintei Fecioare și ale Sfinților.

Să se aibă grijă, totuși, ca numărul lor să nu fie excesiv și ca așezarea lor să nu abată atenția credincioșilor la celebrare.

Apoi să nu fie decât o singură imagine a aceluiași sfânt.

Constituția dogmatică Lumen Gentium reafirmă tot ce a hotărât Biserica anterior, cu privire la cultul Imaginilor.

Prea Sfântul Conciliu îi îndeamnă pe toți fiii Bisericii să observe cu scrupulozitate ceea ce s-a hotărât în trecut cu privire la cultul iamginilor lui Cristos, ale Sfintei Fecioare și ale Sfinților".

De asemenea Biserica a luat poziție împotriva tendințelor iconoclaste actuale: astfel într-o scrisoare din 30 iunie 1965 adresată de "Consiliul pentru punerea în practică a Constituției liturgice" președinților conferințelor episcopale citim:

"In aranjarea bisericilor potrivit cerințelor reformei liturgice s-au constatat unele exagerări în domeniul imaginilor sfinte. Din situația de biserici încărcate de icoane și statui ale Sfinților s-a trecut acum la extrema opusă; făcându-se din ele tabula rasa, înlăturându-le pe toate. Si uneori acest lucru s-a făcut fără o catehizare corespunzătoare, stârnind astfel o reacție cu adevărat distrugătoare și oricum împotriva intereselor spirituale ale credincioșilor.

Nu încape îndoială că misterele Răscumpărării și acțiunea liturgică, trebuie să fie în centrul cultului; dar în armonie și subordonat acestuia, cultul Fecioarei Maria, Maica lui Dumnezeu și cultul sfinților rămân în perfectă concordanță cu Constituția liturgică (nr. 103, 104, 108, 111).

Un zel luminat, în spiritul Bisericii, știe că în casa lui Dumnezeu totul are sens, totul vorbește, totul trebuie să păstreze amprenta sacrului și al misterului".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire