pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Despre Anul liturgic catolic si ortodox, dupa ritul apusean si rasaritean

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. IX: CULTUL ȘI SĂRBĂTORILE SFINȚILOR

4. Cultul relicvelor

Printre manifestările cultului sfinților un loc important îl ocupă în istoria liturgiei cultul relicvelor. Acest cult, deși cunoaște analogii surprinzătoare cu formule existente în antichitatea păgână, s-a născut în exclusivitate din înalta idee a demnității martiriului și din profunda venerație cu care creștinii îl înconjurau. Un exemplu grăitor în acest sens îl găsim în scrisoarea menționată anterior, cunoscută sub numele de Martyrium Polycarpi (156): "Nos postea ossa illius gemmis praetiosissimis exquisitiora et super aurum probatiora tollentes, ubi decebat, deposuimus. Quo etiam loci nobis, ut fieri poterit, in exultatione et gaudio congregatis". Cea mai mare fericire pentru un creștin era aceea de a fi înmormântat în jurul mormântului sfântului Petru. Numeroase epitafe romane vorbesc despre morți îngropați ad martyres inter limina martyrum, ad sanctas, sau alături de un anumit martir. "Paraverunt sibi locum ad sppolytum ad sanctum Cornelium, ad sanctum Petrum Apostolum". Dacă mulți doreau acest privilegiu puțin în schimb îl obțineau: "Merita accepit sepulchrum intra limina sanctorum, quod multi cupiunt et rari accipiunt", notează o inscripție din 382.

Rămășițele pământești ale unui martir era cel mai înalt titlu de glorie pentru bisericile care le posedau, iar pentru cele lipsite de o asemenea comoară, era o fericire să aibă măcar un fragment din ele. Astfel a început în secolul IV o febrilă căutare a relicvelor. Competiția era între marile metropole: Antiohia, Alexandria, Constantinopol, Cezarea, dar nu lipseau nici orașele mai mici. Episcopii occidentali făceau tot ce le stătea în puteri pentru a-și procura relicve ale martirilor pentru bisericile lor. De pildă, sfântul Gaudențiu din Brescia (+410) a vizitat în acest scop principalele biserici din Orient întorcându-se cu un considerabil bagaj de moaște pe care, o parte, le-a împărțit la episcopii prieteni, printre care s-a numărat și sfântul Ambroziu, restul le-a depus în biserica din Brescia, numită tocmai din această cauză «Concilium sanctorum».

Desigur că în căutarea de moaște ale sfinților au fost exagerări. După ce la Milano au fost descoperite trupurile sfinților Gervaziu și Protaziu (386) de către sfântul Ambroziu, datorită unei revelații (per visum), iar mai târziu în același fel au fost descoperite la Bologna trupurile sfinților Nazar, Vital și Agricola, au apărut o serie de false revelații și de abuzuri deplorabile. Un conciliu ținut în Africa în 410 condamnă energic acele «memoriae martyrum» ridicate ici-colo la țară, pe baza unor pretinse descoperiri în vis sau a unor lumini supranaturale: "Nam que per somnia et per inanes revelationes quorum libet hominem ubique coistituuntur altaria, omnimodo reprobentur". Iar sfântul Augustin îi denunță pe anumiți falși călugări - "circumeuntes provincias, nusquam missos, nusquam fixos, nusquam stautes, nusquam sedentes, care membra martyrium, si tamen martyrium, venditant". Se pare că asemenea abuzuri s-au petrecut și în Egipt, deoarece un călugăr egiptean din secolul V cu numele Schenoudi îi critică pe unii care afirmă că au revelații supranaturale cu privire la martirii îngropați în locuri necunoscute și văd oase de martiri în orice mormânt care se deschide. Oare nu s-a înmormântat niciodată altceva decât martiri? - se întrebă el. Uneori a fost nevoită puterea civilă să intervină. Hunatum copus prevedea o lege a lui Teodosiu din 386, "nemo alterum locum trasferat; nemo martyrem distrabat, nemo mercetur".

Din fericire la Roma nu erau necesare asemenea intervenții. Creștinii de aici au moșțenit de la vechii romani respectul față de trupurile celor morți, ceea ce a făcut ca trupurile martirilor să nu fie atinse. Sfântul Grigore cel Mare s-a făcut eroul acestei tradiții când îi scrie împărătesei Constantina care îi ceruse capul "eiusdem Sancti Pauli aut aliud quid de corpore ipsius", pentru a-l depune în noua biserică ridicată în cinstea acestui apostol la Constantinopol.

"Cognoscat autem tranquillissima domina quia Romanis consuetude non est, quando Sanctorum reliquias dant, ut quidquam cangere praesumant de corpore. Sed tantummodo in buxide braundem mittitur, atque ad sacratissima corpora sanctorum ponitur, quod levatum, in ecclesia, quae est dedicanda, delicta, cum veneratione reconditur, et tantae per hoc ibidem virtutes fiunt, ac si illic specialiter eorum corpora deterantur.

În aceeași scrisoare sfântul Grigore refuză să-i trimită împărătesei chiar și numai giulgiul în care a fost înfășurat sfântul Pavel, deoarece se afla închis în același mormânt unde se afla trupul: sudarium vero quod similiter transmitti iussisti, cum corpore eius est, quod ita tangi non potest, sicut nec ad corpus eius acendi.

Cuvintele sfântului Grigore ne indică ce relicve obișnuia Roma să distribuie. Nu erau fragmente din trupul martiriului și nici obiecte înmormântate împreună cu el, ci bucățele de pânză sau stofă (brandea, palliola, sanctuaria) sfințite prin simplu contact, mai mult sau mai puțin direct, cu mormântul martiriului. Acestea erau închise în mici capsule de aur sau de argint care erau apoi purtate de către preoți și episcopi. In viața sfântului Amator, episcop de Auxerres (+418) găsim o asemenea relicvă drept semn distinctiv pentru un slujitor al altarului. "Et cum eis esset ignotus, capsellarii honore, quo reliquas inclusas pendulas colla gestabat cognoverunt. Dei esse famulum et cultorem". Acestea erau de asemenea relicvele care erau depuse la consacrarea bisericilor și care, printr-un fel de funcțiune legală, se considerau a fi echivalente cu însuși trupul martiriului.

Din păcate această justă severitate a papilor în materie de relicve nu avea să dureze mult timp. La Roma ca și în alte locuri toate cimitirile și, deci mormintele celor mai iluștri martiri se aflau în afara orașului, fiind astfel expuse profanării și jafului din partea hoardelor invadatoare. Astfel hoardele vandalilor lui Alaric în 410 și apoi ale lui Genseric 453 au făcut pagube imense sanctuarelor martirilor din afara orașului. Mai mari au fost daunele în timpul asediului și jefuirii Romei de către goți în anul 545. "Ecclesia et corpora sanctorum, notează Liber Pontificalis, exterminata sunt a Gotis". Papa Vigiliu, iar după el Ioan II, Sergiu I, Grigore III, s-au străduit cu mult zel să repare cimitirele și să mențină în ele cultul martirilor, dar nu au reușit decât în mică măsură. Bisericile din interiorul orașului erau deja suficiente pentru credincioși; câmpia din afara Romei era pustiită, nesigură, catacombele deveniseră adăpost pentru animale și tâlhari astfel încât abia mai era văzut un pelerin aventurându-se către ele. Asediul longobarzilor din 755 a produs atâta dezastru martirilor mai însemnați și să le transfereze moaștele în Roma la biserica sfântului Silvestru «in capite». Inscripțiile puse cu această ocazie ne-au păstrat numele martirilor transferați: sunt peste o sută. Același lucru l-a făcut ulterior papa Pascal I care în 818 a transferat la biserica sfintei Praxedra mai bine de 2300 de trupuri ale martirilor precum și papii Sergiu I și Leon IV care au adus în diferite biserici din Roma multe rămășițe pământești ale martirilor "dirutis in coemeteriis iacentia".

Se poate reține că în a doua jumătate a secolului IX catacombele romane erau deja despuiate de tot ce avuseseră mai prețios în ele.

Aceste transferări de moaște au fost o ocazie potrivită ca acele popoare care nu posedau așa ceva, cum erau Galia și Germania, să obțină trupuri de sfinți. Cererile veneau insistente din toate părțile. Roma, cu gândul de a avea mai mult strâns unite în jurul ei diferitele popoare nou convertite, s-a arătat darnică și prețioasele relicve au luat drumul Galiei, Germaniei, Angliei. Odată cu distribuirea relicvelor s-a procedat și la fragmentarea lor. Când cererile s-au înmulțit și nu mai puteau fi satisfăcute, papii au început să împartă trupurile martirilor: cea mai mare parte dintr-un trup rămâne la Roma, iar restul este trimis la diferiți solicitanți. Tot în acest timp, sub influența obiceiului grecesc, capetele multor martiri iluștri au fost desprinse de trunchi și distribuite la diferite biserici din Roma, în timp ce cele mai însemnate ale sfinților Petru și Pavel, sfânta Agneza, sfânta Praxeda, au fost păstrate în oratoriul numit «Sancta Sanctorum» din Lateran.

Dorința exagerată de a avea relicve și lipsa lor, au făcut să reapară în secolele IX-XI fenomene deplorabile: falsificări, comerț, abuzuri, furturi de relicve. E tipică falsificarea trupului sfântului Dioniziu făcută de călugării de la sfântul Emaren din Germania în 894. Comerțul cu moaște se făcea în special dincolo de Alpi. Diaconul Deudona a devenit celebru datorită acestui trafic nedemn vânzând în Germania trupurile martirilor din cimitirul sfinților Petru și Marcelin al cărui custode era.

Abuzurile se manifestau și prin fabricarea de poțiuni cu scop terapeutic: începând din secolul VII moaștele erau scufundate în apă și vin, iar băutura era dată bolnavilor. Nu rar, moaștele sfinților erau utilizate pentru a exploata pietatea populară în scopul procurării banilor de trebuință pentru construirea bisericilor și mănăstirilor.

Furtul de relicve era la ordinea zilei; se dădeau adesea lupte între comunități pentru a se pune stăpânire pe ele, promotorii acestei acțiuni fiind uneori episcopi și abați. Trebuie subliniat că nimeni nu considera că aceasta era o faptă rea, dimpotrivă hoțul care reușea să pună mâna pe relicve era acoperit de glorie. Astfel cruciații genovezi în 1098 au fost primiți în triumf în patrie după ce au jefuit, de la mănăstirea "Sancta Sion" din Mira, presupusa cenușă a sfântului Ioan Botezătorul.

Cu toate acestea Biserica, în diferite concilii a condamnat sever furtul de relicve, iar mai târziu a prevăzut cele mai severe sancțiuni canonice.

Ușurința cu care se puteau comite abuzuri, de către oameni fără conștiință - pe de o parte și de credincioși prea creduli - pe de altă parte, a determinat Biserica și pe episcopii din toate timpurile să vegheze pentru ca relicvele neautentice să nu devină obiect de cult. Sfântul Vasile anunțându-l pe sfântul Ambroziu, insistă să se ia măsuri pentru a se asigura identificarea lor.

Conciliul VI din Cartagina (401), conciliul IV din Lateran (1215), Conciliul Tridentin, au dat dispoziții severe cu privire la garantarea autenticității relicvelor expuse venerației credincioșilor. Nu mai e nevoie de amintit că autenticitatea moaștelor sfinților nu are nici o legătură cu infailibilitatea Bisericii.

Relicvele sfinților au cunoscut în Biserică diferite onoruri precum : aprinderea de lumânări sau candele, despre care vorbește deja sfântul Ieronim, sărutarea lor, incenzarea, expunerea publică și procesiuni solemne, binecuvântarea cu relicve, vigilii de rugăciuni în fața lor, așezarea lor în - sau sub masa altarului, o sărbătoare a tuturor relicvelor introdusă în anumite biserici particulare.

Conciliul II Vatican reafirmă cultul relicvelor în Constituția liturgică: "Biserica, potrivit tradiției sale, îi venerează pe sfinți și le cinstește relicvele autentice".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire