pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Despre Anul liturgic catolic si ortodox, dupa ritul apusean si rasaritean

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. IX: CULTUL ȘI SĂRBĂTORILE SFINȚILOR

3. Cultul sfinților și eroii păgâni

Critica raționalistă a lovit fără cruțare în cultul sfinților suspinând că e pur și simplu o reminescență păgână, sau, mai exact, o prelungire a păgânismului idolatric. Raționalismul susține că nu există o deosebire substanțială între sfinții creștini și eroii politeismului greco-roman; cultul sfinților și cultul eroilor se aseamănă în manifestarea lor exterioară și sunt identice în spiritul lor. Sfinții au înlocuit doar în Biserică eroii antichității.

Pentru a-și demonstra teoria, raționaliștii s-au dat peste cap spre a descoperi teoria, sub chipul unor martiri iluștri urmele vreunui zeu olimpic, transformat în sfânt de legenda creștină. Astfel au descoperit-o pe Afrodita în sfânta Pelagia, pe Dioscuri în sfinții Gervaziu și Protaziu, pe Mitra în sfântul Grigore, au găsit asemănări suspecte între sfântul Dumitru, sfânta Tecla, sfânta Agata, sfântul Sebastian etc., și personaje faimoase din lumea mitologică.

Nu se poate nega faptul că între cultul eroilor greco-romani și formule liturgice ale pietății creștine față de sfinți este o asemănare exterioară, de ordin general.

Tradiția greacă acorda titlul de erou oamenilor iluștri, fie pentru că erau considerați de origine divină, fie pentru mari fapte de vitejie, fie pentru servicii însemnate aduse omenirii; există convingerea că eroii, îndată după moarte, erau admiși în familia zeilor, devenind astfel părtași la natura și puterea divină.

Centrul cultului unui erou era mormântul acestuia. Tinutul care îi adăpostea osemintele, era mândru de un asemenea tezaur sacru, îi înălța temple somptuoase, îi alegea de protector, poporul îl invoca în rugăciuni, îi aducea libațiuni de vin, lapte și miere. Dacă mormântul unui erou nu era cunoscut se înălța un monument în memoria lui. Când din întâmplare erau descoperite rămășițele lui pământești, acestea erau transportate cu mare pompă și cu ceremonii ce amintesc de transferările moaștelor sfinților creștini. Faimoasă între toate aceste transferări, este aceea a osemintelor lui Tezeu la Atena, despre care vorbește Plutarh. Odată descoperită existența lor printr-un oracol din Delfi, atenienii au întreprins o expediție militară împotriva insulei Seyron pentru a le recupera. De asemenea a rămas cunoscută în istorie transferarea moaștelor lui Oedip la Atena. Se bucurau de venerația poporului nu numai moaștele, dar și obiectele pe care le folosiseră eroii, de pildă, lira lui Orfeu...

Un examen profund al faptelor demonstrează că între formele de cult ale eroilor păgâni și ale celor creștini nu exită vreun raport istoric de cauzalitate, ci o asimplă analogie. La temelia lor stau motive diferite și independente.

La eroi erau preamărite meritele lor civile, cultul atribuit lor era absolut, nu subordonat sau referit la vreo ființă superioară. In schimb cultul atribuit sfinților și martirilor se dovedește a fi în întregime subordonat cultului lui Dumnezeu și corelat acestuia și se întemeiază în primul rând pe mărturia pe care sfinții au dat-o pentru Cristos și pe încrederea în mijlocirea sfinților la Dumnezeu.

Sfântul Ioan contemplase în vedenia sa, sub altarul Mielului, pe cei care fuseseră jertfiți pentru cauza lui Dumnezeu, văzându-i îmbrăcați în veșminte albe, având în mâini ramuri de palmieri - semnul victoriei - asociați fiind la triumful lui Cristos. Cum ar fi putut acești martiri, odată ajunși lângă Dumnezeu, să uite de frații lor de pe pământ cu care formează împreună un singur trup?

Când în anul 107, sfântul Ignațiu a fost dus din Siria, de la Antohia la Roma pentru a fi aruncat la fiare, comunitățile creștine din locurile pe unde trecea îi ieșeau în întâmpinare spre a-l preamări pe gloriosul mărturisitor al credinței. Cele care nu puteau să-l aibă în mijlocul lor trimiteau în întâmpinarea lui reprezentanți; venerația pe care au trezit-o în calea lui a fost atât de mare încât semăna cu un adevărat triumf.

Acestea au fost sentimentele creștine din care s-au născut onorurile și sărbătorile aniversare de la mormintele sfinților și rugăciunile adresate lor. Faptul e confirmat de un document foarte vechi a cărui autenticitate nu poate fi pusă la îndoială. Este vorba de o scrisoare a conducătorilor bisericii din Smirna trimisă bisericii din Philomela cu ocazia martiriului sfântului Policarp (25 februarie 155) având următorul conținut:

"... suggessit diabolus Nicetas Herodis patri, fratri autem Alces, adire pro consulem, ne corpus illius (al lui Policarp) traderet; ne, inquid, relicto crucifixo, hunc colere incipiant! Atque haec dicebat suggerentibus et instantibus Iudacis, qui quoque observabant vos ex igne cum extracturos; ignari quod nec Christum, qui pro salute omnium, qui in toto mundo salvi fient, passus est inculpatus pro peccatoribus, unquam derelinquere peterimus neque alium quemquam colore. Illum enim, ut pote Filium Dei, adoramus; martyres vero tamquam Domini discipulos et imitatores merito diligimus propter eximiam ipsorum erga regem magistrum suum benevolentiam; quorum utinam et nos postea ossa illius gemmis pretiossissimis exquisitiora et super aurum probatiora tollentes, ubi decebat, deposuimus. Qui etiam loci nobis, ut fieri poterit, in exultatione et gaudio congregatis, Dominus praebebit natalem martyrii eius diem celebrare, tum in memoriam corum, qui certamina iam pertulerunt, tum ut posteri exercitati et parati sint ad cadem sustinenda".

Această scrisoare e suficientă pentru a infirma teoria raționalistă cu privire la originea cultului sfinților.

Martirii au fost venerați numai pentru faptul că ei au fost «Domini discipuli et imitatores»; au fost invocați în rugăciuni pentru a obține de la Dumnezeu ca frații lor de pe pământ să fie și ei într-o zi consortes et condiscipuli. Numai pentru aceste motive mormintele lor au devenit sfinte. Având în vedere aceste principii fundamentale, nu are importanță faptul că formele exterioare ale cultului eroilor și ale cultului sfinților sunt asemănătoare, de vreme ce conținutul lor este esențial diferit? "Illud fiebat idolis, scria sfântul Ieronim răspunzând atacurilor lui Vigilanțiu, et idcirco recipiendum est". Același sfânt Ieronim, ca și sfântul Felix de Nola și alții, ne informează că, în special la sărbătorile aniversare ale sfinților creștini din toate locurile și de toate condițiile veneau în masă la mormântul (martyrium) lor deasupra cărora se înălțau capele modeste sau bazilici mărețe, sărutau pragul, se așezau în genunchi în fața moaștelor, aprindeau lumânări și împodobeau mormântul cu flori, făceau să răsune sfântul lăcaș de cântări și rugăciuni. Teoderet le spunea păgânilor din vremea sa:

"Templele zeilor voștri sunt distruse... și din materialele lor s-au făcut sanctuare pentru martiri. Pentru că Domnul i-a înlocuit cu martiri pe zeii voștri; i-a concediat pentru a rezerva martirilor onorurile lor. In loc de Pandie, Dasie, Dionisie, noi celebrăm sărbătorile lui Petru, a lui Pavel, a lui Toma, a lui Sergiu, a lui Marcel, a lui Leonțiu, a lui Antoniu, a lui Mauriciu și ale altor sfinți martiri; dar și vechile pompe cu obscenitățile lor au fost abolite și în sărbătorile noastre triumfă modestia, castitatea,, cumpătarea, a dispărut beția, zarva și râsul asurzitor; locul lor l-au luat cuvântările sfinte, rugăciunile și cântarea de imnuri înălțate către Dumnezeu în mijlocul lacrimilor sfinte și a suspinelor".

Subordonarea cultului sfinților cultului lui Dumnezeu era puternic afirmată de sfântul Augustin împotriva maniheului Faust care reproșa Bisericii că i-a trasnformat pe sfinți în zei și că îi cinstește cum îi cinstesc păgânii pe zei.

"Non eis templa, non eis altaria, non sacrificia exhibamus, non eis sacerdotes offerunt; absit Deo praestantur. Etiam apud memorias sanctorum martyrum cum offerimus, nonne offerimuss? Quando audistis dici apud memoriam sancti Theogenis: offero tibi, sancte Theogenis? autem: offero tibi, Petre aut: offero tibi Paule?... nobis martyres non sunt dii. Nos martyribus nostris, non templa sicut diis, sed memorias sicut hominibus mortuis fabricamus, nec ibi erigimus altaria in quibus sacrificemus martyribus, sed ibi erigimus altaria et nostra".

La fel de clar se exprimă și sfântul Ciril din Alexandria: "Sanctos martyres neque Deos esse dicimus, negue dicino cultu eos adorare solemus, sed affectus et honoris".

Cultul creștin pune între Dumnezeu și sfinți o distanță. In ei îi recunoaște doar pe prietenii lui Dumnezeu și pe ucenicii lui Cristos care au sacrificat totul pentru el și acum pot mijloci pentru frații lor la Dumnezeu după cum se exprimă un foarte vechi epitaf: "In orationibus tuis roges pro nobis, quia scimus te in Christo".

E drept că, în unele cazuri, cultul sfinților a fost umbrit de forme mai puțin demne, izvorând dintr-o pietate falsă; a cunoscut unele manifestări exagerate și a fost înfrumusețat cu legende născute din aceeași fantezie care a creat mitologia. Dar toate aceste abuzuri, relativ destul de rare, nu au nimic de a face cu substanța cultului creștin sau cu realitatea istorică a personajului pe care hagiografi ignoranți voiau să-l cinstească. De pildă, sfântul Ipolit nu poate fi considerat un sfânt mitologic numai pentru faptul că unii biografi ai săi târzii i-au atribuit chinurile fiului lui Tezeu: faptul că unele femei malteze au atribuit întâmplarea cu vălul Penelopei sfintei Agata nu se poate trage concluzia că Patroana Cataniei este identică cu soția lui Ulise.

E adevărat că în secolele IV și V, în special în Occident unii creștini care nu se eliberaseră complet de vechile obiceiuri păgâne se întruneau la mormintele martirilor pentru a organiza ospețe care uneori degenerau în beții și dezmăț: "Commissationes et ebrietates, scrie sfântul Augustin, ita concessae et licitae putantur ut in honorem etiam beatorum martyrum non solum per dies solemnes, sed etiam quotidie celebrentur... Saltem de sanctorum corporum sepulcris, saltem de locis sacramentorum, de domibus orationum tantum dedecus arceatur". Același Sfânt Părinte observă că: "Per Italiae maximam partem et in aliis omnibus transmarinis ecclesiis... episcoporum diligenti extincta sunt". Iar sfânta Monica, mama celui care relatează aceste lucruri, care la Milano: "Ad memoriam sanctorum, sicut in Africae solebat, ullas et panem et morum afferebat", din interdicția sfântului Ambroziu a renunțat să mai facă acest lucru "ne ulla occasio se ingurgitandi daretur ebriosis et illa quasi parentalia superstitionis gentilium essent simil lima".

Dar existența unor abuzuri și profanări de care Biserica a avut întotdeauna groază și pe care episcopii le-au condamnat întotdeauna cu severitate, nu poate duce la concluzia unui cult al sfinților idolatric. Cu excepția unor exagerări și a unor legende pe care Biserica nu le-a recunoscut niciodată, putem afirma cu certitudine că păgânismul nu a exercitat efectiv nici o influență în apariția și dezvoltarea cultului sfinților. Cel mult, ideile existente în lumea păgână cu privire la cultul eroilor i-au ajutat pe creștini să accepte mai ușor funcția de patron și de mijlocitor pe lângă Dumnezeu a sfinților.

De asemenea se poate afirma că Biserica, potrivit unei pedagogii a ei, pe care o cunoaștem din situații similare a înlocuit unele sărbători păgâne cu altele creștine ale sfinților, reușind astfel să stârpească unele forme de cult ale divinităților locale profund înrădăcinate în mase.

Referitor la cultul sfinților Conciliul Vatican II notează în Constituția Liturgică: "Biserica, conform tradiției sale, îi venerează pe Sfinți și le cinstește relicvele autentice și imaginile. Sărbătorile Sfinților proclamă minunățiile lui Cristos în slujitorii săi și le propun credincioșilor exemple potrivite de imitat".

Iar în Constituția dogmatică Lumen Gentium: "Noi cinstim memoria Sfinților nu numai pentru exemplul lor, dar mai mult pentru ca unirea Bisericii cu Spiritul să fie consolidată de exercițiul carității fraterne. Fiindcă, după cum unirea creștină între cei care călătoresc pe pământ ne apropie de Cristos, tot așa tovărășia cu sfinții ne apropie de Cristos din care emană, ca dintr-un izvor și dintr-un cap, orice har și însăși viața poporului lui Dumnezeu".

Prin urmare, este cu desăvârșire just să-i iubim pe acești prieteni și co-moștenitori ai lui Isus Cristos și totodată frați ai noștri și binefăcători puternici și să-i aducem lui Dumnezeu cuvintele mulțumirii pentru ei, să le adresăm rugăciuni smerite și să recurgem la rugăciunile lor și la ajutorul lor puternic... Orice manifestare adevărată de iubire din partea noastră adresată Sfinților, din natura sa se îndreaptă și ajunge la Cristos, care este Coroana tuturor Sfinților, iar prin El se îndreaptă spre Dumnezeu care este minunat în Sfinții săi și este permanent în ei.

Adevăratul cult al Sfinților nu constă atât în înmulțirea actelor exterioare cât mai ales în intensitatea iubirii noastre active, în comuniunea cu ei, în tovărășia lor și în mijlocirea lor de ajutor pentru cel mai mare bine al nostru și al Bisericii.

Pe de altă parte, raportul nostru cu Sfinții, dacă este conceput în lumina deplină a credinței, nu micșorează câtuși de puțin cultul de adorație adus lui Dumnezeu prin Isus în Duhul Sfânt, ci dimpotrivă, îl întețește".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire