pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Despre Anul liturgic catolic si ortodox, dupa ritul apusean si rasaritean

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. IX: CULTUL ȘI SĂRBĂTORILE SFINȚILOR

2. Cultul sfinților

La cultul liturgic al martirilor s-a adăugat cultul liturgic al sfinților mărturisitori. Termenul sanctus sau sancitus vine de la sancio, sancire care înseamnă a închide. In înțelesul său inițial indică un loc închis, rezervat, în care divinitatea s-a manifestat într-un mod oarecare. Pe plan religios titlul de sfânt a fost atribuit acelor persoane în viață sau decedate, individuale sau colective, considerate de o perfecțiune morală atât de înaltă încât au fost calificate drept res sacra, deoarece în ele Dumnezeu s-a manifestat în mod cu totul deosebit. Evanghelistul Marcu îl numește sfânt pe Ioan Botezătorul. Faptele Apostolilor îi numește sfinți pe cei botezați. Sfântul martir Ignațiu îi califică sfinți pe preoții bisericii din Magnezia. Mai târziu apelativul de sfânt s-a extins la acele persoane care ocupau un rang înalt în ierarhia bisericească sau civilă precum papa, împăratul, episcopul. «Sancta imperator», i se adresează sfântului Ambroziu lui Grațian, «sanctissimi antistites», îi numește Arcadiu pe episcopii din Asia. Apelativul sfânt în sensul modern al cuvântului, adică acordat unei persoane înscrise în mod canonic în catalogul sfinților nu se găsește în primele secole ale Bisericii. Până la jumătatea secolului IV numai martirii au fost considerați sfinți și s-au bucurat de onorurile cultului liturgic. Aceștia erau creștinii desăvârșiți, adevărații imitatori ai lui Cristos, părtași efectivi la patima sa, care spălându-și cu sânge orice pată a păcatului, meritaseră să fie admiși imediat la vederea lui Dumnezeu, iar la judecata finală aveau să stea ca și apostolii pe scaunele de judecată alături de Cristos.

Dar odată ce au încetat prigoanele s-a ajuns la concluzia că viața pioasă și mortificată a fecioarelor, a episcopilor, a asceților echivala în realitate cu martiriul. Ideea nu era nouă. Clement din Alexandria (+215) îl numise deja martir pe gnosticul care din iubire față de Dumnezeu păstrează preceptele Evangheliei și renunță la plăcerile lumii. In secolul IV această idee se generalizează. "Devotae mentis servitus immaculate quotiduanum martyrium est", scria sfântul Ieronim cu privire la sfânta Paula. Sfântul Grigore din Nazianz îl vede pe sfântul Atanaziu în compania patriarhilor, a profeților, a apostolilor, a martirilor care au luptat pentru adevăr, iar pe sfântul Vasile îl numește martir, pus alături de martiri, frații săi.

Sulpicius Severus observă, cu privire la sfântul Martin din Tours: "Nam, licet ei ratio temporis non potuerit praestare martyrium, gloria tamen martyris non carebit, quia, voto et virtute, et potuit esse martyr et voluit". La oficiul acestui sfânt citim: "O sanctissima anima, quam etsi gladius persecutoris non abstulerit, palman tamen martyrii non amisit". Mai mult, faima și minunile primilor pustnici: sfântul Antonie, sfântul Ilarie, sfântul Afraate erau cunoscute în toată lumea. Mulțimile veneau fără întrerupere nu numai din Egipt, dar și din Palestina, de la Constantinopol, și din ținuturile cele mai îndepărtate pentru a-i cunoaște, a le cere sfaturi, a-i admira. Insuși împăratul se recomanda rugăciunilor sfântului Antonie. Untdelemnul și pâinea binecuvântată de sfântul Ilarie erau căutate cu înfrigurare de toată lumea ca remediu sigur împotriva tuturor relelor. Cum să nu fie prețuiți astfel de oameni de o sfințenie desăvârșită și în care degetul lui Dumnezeu era desăvârșit?

Avem nenumărate dovezi că la jumătatea secolului IV fecioarele, asceții și mai ales pustnicii primeau cult public la mormântul lor, asemenea martirilor. Sfântul Ieronim relatează că sfântul Antonie (+358) "morti proximus, sepulturam suam ignoto loco parari iussit, ne Pergamius, qui in iis locis ditissimus erat, martyrium, id est aediculam sacram, supertumulum suum fabricaret", dovadă că în onoarea anumitor persoane moarte în faimă de sfințenie începuseră să se ridice capele (memoria, martyrium) pe mormintele lor, ceea ce se făcuse mai înainte pentru martiri. Sozomen povestește că trupul sfântului Ilarie (+371), la puțin timp după moarte, a fost transferat din Cipru la mănăstirea sa din Palestina unde aniversarul acestei transferări s-a transformat într-o sărbătoare populară, celebrată la mormântul lui cu cel mai mare fast și cu o uriașă participare a poporului.

Teodoret vorbește despre un faimos anahoret din Siria cu numele de Marcian, în cinstea căruia s-au înălțat o mulțime de sanctuare pe când se afla încă în viață.

La moartea lui Maron localițile învecinate și-au disputat cu armele cadavrul, iar învingătorul l-a depus într-o bazilică măreață orânduind o sărbătoare anuală în cinstea lui. Si s-ar putea continua cu exemplificările.

Odată cu asceții au intrat în cultul liturgic și episcopii. Sfântul Silvestru, papă (+337), sfântul Martin din Tours (+397), sfântul Ambroziu (+397), sfântul Eusebiu din Vercelli (+371), sfântul Sever din Ravena (+325) au fost printre cei dintâi episcopi care au primit cult liturgic în Occident, deoarece îi găsim notați în cel mai vechi manuscris al martirologiului ieronimian.

În Africa, sfântul Augustin (+430) pare să se fi bucurat imediat după moarte de cult public, deoarece figurează în calendarul din Cartagina.

În răsărit, deja sfântul Grigore din Nisa (+386) celebra împreună cu poporul său memoria sfântului Efrem (+373), iar sfântul Grigore din Nazianz (+389) pe aceea a sfântului Atanaziu și a sfântului Vasile. Se poate spune că de la începutul secolului V cultul sfinților mărturisitori era practicat alături de cultul martirilor la toate bisericile creștine.

Episcopii vegheau în continuare ca nu cumva creștinii să fie induși în eroare și să cinstească drept sfânt pe unul care nu a dobândit acest drept prin merite și virtuți excepționale. Un conciliu ținut la Frankfurt în 794 prevedea: "Ut nulli novi sancti colantur aut invocentur, nec memoriae eorum per vias erigantur sed ii soli in ecclesia venerandi sunt qui ex auctoritate passionum aut vitae meritis electi sunt". In cazul unei persoane care murea în faimă de sfințenie, episcopul diecezan, căruia i se alăturau uneori și alți episcopi, aprobau noul cult prin ridicarea moaștelor deasupra altarelor; era așa-numita «elevatio in altum».

O dezvoltare puternică și organică a cunoscut în Biserică cultul sfinților odată cu introducerea unei canonizări formale a sfinților din partea Scaunului Apostolic. Despre o asemenea intervenție a Sfântului Scaun nu avem cunoștință înainte de secolul X. Primul caz sigur este acela al canonizării sfântului Ulderich, episcop de Augsburg (+973), de către papa Ioan XV. In sinodul ținut la Roma în 993, după ce a audiat faptele minunate ale acestui episcop, papa l-a declarat vrednic de venerație.

În urma unui abuz grav, papa Alexandru III a fost cel care în 1170, într-o scrisoare adresată regelui Canut al Suediei, a hotărât ca fără autoritatea papei să nu fie cinstit un om cu titlul de sfânt chiar dacă ar fi făcut minuni, deoarece "non liceret vobis pro sancto absque auctoritate romanae Ecclesiae eum publice venerari". In scrisoarea amintită, faptul deplâns de papa era acela că unii începuseră să venereze ca sfânt pe un om mort în stare se ebrietate; faptul se petrecuse la o mănăstire din Lisieux. In continuare toate culegerile de drept canonic au prevăzut canonizarea sfinților de către Scaunul Apostolic.

Ritualul solemn al canonizării, pe care nu rar le făceau episcopii, care pentru a scăpa de sub controlul Sfântului Scaun se mulțumeau cu o simplă beatificare, Urban VIII în 1634 a decis ca atât canonizarea cât și beatificarea să fie prin drept rezervate Sfântului Părinte, lucru rămas în vigoare până în ziua de azi.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire