pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Despre Anul liturgic catolic si ortodox, dupa ritul apusean si rasaritean

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. IX: CULTUL ȘI SĂRBĂTORILE SFINȚILOR

1. Cultul martirilor

Cultul sfinților a început în Biserică prin cultul adus martirilor. Sentimentul de profundă simpatie nutrit de către creștinii din vechime față de acești eroi ai credinței care au sigilat cu sângele lor fidelitatea față de Cristos, a fost mobilul care a stimulat comunitatea creștină să acorde o cinstire deosebită rămășițelor pământești și memoriei lor, cinstire care pe nesimțite avea să ia forme liturgice propriu-zise. Acest lucru nu s-a petrecut peste tot în același timp; Orientul a luat-o înaintea Occidentului.

În timp ce la Smirna, la jumătatea secolului II, la mormântul sfântului Policarp (+155) deja se celebra cu regularitate aniversarul martiriului său printr-o întrunire euharistică la Cartagina, după informațiile lui Tertullian; cultul liturgic al martirilor a început abia la sfârșitul secolului II.

La Roma înainte de anul 250 nu a existat un cult al martirilor legat de mormântul lor. Aceștia se odihneau în catacombe în lăcașuri (loculli) obișnuite, fără vreo inscripție onorifică, sau vreun semn distinctiv; sau se odihneau în mormintele modeste ce se întindeau de-a lungul marilor drumuri romane cu ceilalți morți; nu li s-au făcut cripte speciale în care să fie adăpostiți. Chiar apostolii Petru și Pavel, deși mormintele lor au fost imediat marcate în mod deosebit și au devenit centrul unui însemnat cimitir creștin, foarte probabil că în primele două secole nu au avut la Roma o comemorare liturgică propriu-zisă.

Așa se explică faptul că în primul catalog al sărbătorilor de la Roma nu figurează numele unor iluștri martiri romani precum Clement, cele două Domitile, papa Telesfor, filozoful Iustin etc. Când a început să se organizeze cultul martirilor la Roma numele martirilor amintiți erau aproape uitate.

De regulă marile comunități creștine chiar de la întemeierea lor așa cum păstrau memoria episcopilor lor și le notau în diptice spre a demonstra propria apostolicitate tot așa păstrau memoria martirilor lor care constituiau gloria unei biserici; notau cu grijă în dipticile hagiografice numele și ziua martiriului, dies natalis, ziua de naștere pentru cer, pentru a le putea celebra apoi aniversarul. "Dies eorum quibus excedunt, adnotate, recomanda sfântul Ciprian (+258), ut commemorationes eorum inter memorias martyrum celebrare possimus". Liber Pontificalis ne informează că la Roma exista o comisie de notari însărcinată să culeagă faptele martirilor. Același sfânt Ciprian notează câțiva martiri celebrați la Cartagina: "Sacrificia pro eis, semper, ut nuministis, comemoratione celebramus". De notat că expresia dies natalis pentru ziua morții nu era cu totul necunoscută în limbajul păgân. Seneca, de pildă scria: "Acea zi de care ne temem ca fiind ziua ultima, e aceea care face să se nască ziua cea veșnică - «dies aeterni natalis est».

Când un creștin îl mărturisea pe Cristos cu vărsarea sângelui primea calificativul de «Martyros» săpat pe mormânt - titlul glorios care făcea ca numele martirilor să fie trecut în dipticul liturgic al propriei biserici și care acorda dreptul la comemorarea anuală. Termenul «martyros» apare pentru prima dată cu înțeles creștin cu prima scrisoare către Corinteni a sfântului Clement Romanul. In schimb, se numea «confessor» cel care se recunoștea creștin în fața judecătorilor, punându-i în pericol viața, chiar dacă până la urmă nu și-o sacrifica. Sfântul Ciprian vorbește despre "Presbytero Moyse tunc adhuc confessore nunc jam martyre".

Acordarea titlului oficial de martyr echivala atunci cu actuala procedură de canonizare a sfinților. Acordarea acestui titlul oficial era precedată de un proces informativ? In anumite cazuri excepționale și în anumite provincii, probabil că da. In Africa de pildă, o asemenea anchetă premergătoare se numea «Martyrum vindicatio». Sfântul Optatus (+370) povestește despre o oarecare Lucilla, matroană din Cartagina, care în timpul prigoanei lui Dioclețian a fost aspru dojenită pentru că sărutase moaștele unui martir, al cărui titlu nu fusese încă recunoscut juridic: "nescio cuius hominus mortui, etsi martyris, sed nondum vindicate". In majoritatea cazurilor, însă, nu era nevoie de o asemenea procedură. Mărturia dată de martir, suportarea chinurilor până la sfârșit, erau fapte publice care se petreceau sub ochii tuturor; prin urmare, nu era nici o îndoială și nici nu erau necesare cercetări spre a li se stabili autenticitatea.

Cu toate acestea Biserica, într-o problemă atât de importantă, veghea cu grijă. Un Conciliu din Cartagina, (347) cu privire la cultul acordat unor pretinși martiri donatiști a hotărât printre altele ca: "nimeni să nu îndrăznească să compromită demnitatea martiriului, acordând-o cu ușurătate primului cadavru înmormântat printr-un favor al carității Bisericii. Dacă cineva va nesocoti aceste măsuri de precauție, să facă pocăință publică și dacă e vorba de clerici, să fie sever dojenit sau destituit". Sfântul Martin din Tours nu a ezitat să distrugă un sanctuar ridicat în memoria unui necunoscut care s-a crezut că e martir, dar despre care s-a constatat ulterior că fusese un tâlhar ucis pentru fărădelegile sale. Pe vremea sfântului Augustin cuvântul «probatus» era termenul tehnic care indica autenticitatea unui martir. Sfântul Augustin în epitaful compus în onoarea diaconului Nabor masacrat de donatiști scria: "verum martyrium vera est pietate probatum".

Mormântul unui martir, al cărui nume era înscris în catalogul sărbătorilor (Despositio martyrum) Bisericii sale, devenea în curând un sanctuar spre care se îndrepta pietatea credincioșilor. Mormântul martiriului era așezat în general în afara orașului. La Roma, via Cornelia, via Ostiense, via Appia, via Tiburtina erau populate cu morminte ale martiriului. La Antiohia, sfântul Ignațiu se odihnea «extra portam Daphiniticam, in cemeterio». In omiliile sale de preamărire a unui martir, sfântul Ioan Gură de Aur îi presupune întotdeuna pe ascultătorii săi în afara cetății, în mijlocul mormintelor. Lângă modestele morminte ale martirilor sau, mai adesea, în cămăruța funerară adiacentă (memoria, martyrium) pentru a celebra vigilia solemnă (????????) în onoarea lor. La această vigilie se cântau psalmi, se evoca prin citirea Faptelor, pătimirea glorioasă a martiriului și se termina cu celebrarea euharistiei.

La origine cultul unui martir nu depășea limitele cetății care îi poseda mormântul.

Când Biserica a primit pacea și libertatea, cultul martirilor a căpătat o amploare neașteptată. Peste modestele lor morminte s-au înălțat oratorii și bazilici splendide devenind locuri de pelerinaj, iar sărbătorile din ziua aniversarului au depășit hotarele bisericii mai apropiate, apoi încetul cu încetul au cuprins provincii întregi. Depositio martyrum din Roma compusă în 330 notează la 7 martie Perpetuae et Felicitatis Africae, iar la 14 septembrie Cypriani Africae. Sfântul Grigore din Nazianz (+389) are un panegiric ținut la Constantinopol în sărbătoarea sfântului Ciprian.

Factori multipli și diferiți au contribuit la această extraordinară înflorire liturgică, ea începe cu secolul IV și se accentuează în secolele următoare. La aceasta a contribuit mai presus de toate circulația moaștelor cu toată interdicția riguroasă a legilor din antichitate care asigurau inviolabilitatea mormintelor. Odată întemeiat Bizanțul, cu dorința de a fi o nouă Romă, a început îmbogățirea lui cu moaște de martiri spre a fi asemenea vechii Rome. Astfel în anul 356 împăratul Constantin a transportat la Bizanț moaștele sfântului Timotei, în 357 pe ale sfinților Andrei și Luca, mai târziu pe ale sfântului Foca și ale altor martiri egipteni. Ceva mai târziu împăratul Teodor a adus alte moaște de martiri printre care capul sfântului Ioan Botezătorul. La Antiohia au fost aduse trupul sfântului Ignațiu, sfântului Melețiu etc, la Cezarea trupul sfântului Sava, la Alexandria trupul fără cap al lui Ioan Botezătorul. Moaștele martirilor erau primite în triumf de către cetatea respectivă și așezate în sanctuare construite special spre a le adăposti.

În această perioadă de timp, nu numai că sunt exhumate trupurile martirilor, dar pentru a satisface dorințele episcopilor și ale bisericilor particulare de a avea o parte măcar din moaște, trupurile lor sunt fracționate și împărțite. In Orient acest lucru s-a făcut cu mare ușurință: Roma inițial s-a opus energic. Astfel moaștele sfântului Stefan, regăsite în 415 la Cafarganiala, s-au răspândit în toată lumea, cele ale sfinților Gervasiu și Protasiu "per universam Italiam et Galliam delatae sunt", ne informează sfântul Grigore din Tours. Adesea ziua în care erau depuse moaștele în noua biserică devenea sărbătoarea anuală a sfântului care înlocuia «dies natalis». In felul acesta, cultul martirilor mai iluștri s-a răspândit la principalele biserici ale creștinătății căpătând, ceea ce se numește cult universal. Deja sfântul Augustin putea să spună despre sfântul Vicențiu: "Quae hodie regio, quaeve provincia ulla, quousque vel romanum imperium vel christianum nomen extenditur, natalem non gaudet celebrare Vicentii?".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire