pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Despre Anul liturgic catolic si ortodox, dupa ritul apusean si rasaritean

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. VIII: CICLUL SANCTORAL (PROPRIUM SANCTORUM)

4. Neprihănita Zămislire - 8 decembrie

Prima solemnitate a Maicii Domnului din anul liturgic este Neprihănita Zămislire. Colecta liturghiei acestei solemnități ne explică pentru ce ea a fost plasată în perioada Adventului, în imediata apropiere a celebrării Nașterii Domnului: "ai pregătit o loicuință vrednică pentru Fiul tău". Neprihănita Zămislire își află semnificația numai raportată la Nașterea Domnului; a fost pregătirea ultimă și imediată a faptului Intrupării Fiului lui Dumnezeu. Nu întâmplător, Isus s-a născut în părăsire, fără a avea o casă, o locuință vrednică de a-l primi; se scoate mai bine în evidență locuința vie, vrednică de el, pe care Dumnezeu i-a pregătit-o în sânul Mariei. Prefața liturghiei Neprihănitei Zămisliri, de asemenea, îl preamărește pe Dumnezeu "deoarece a prezervat-o pe Fecioara Maria de orice pată a păcatului strămoșesc pentru ca, plină de har, să devină o mamă vrednică a Fiului său". Pius IX în Bula "Ineffabilis" se exprimă la fel: "Prea Fericita Fecioară Maria a fost un tabernacol, creat de Dumnezeu însuși, plăsmuit de Duhul Sfânt".

Sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri o găsim menționată pentru prima dată în Orient, în mănăstirile din Palestina, la începutul secolului VIII cu titlul de «Conceptio Beatae Annae». O găsim menționată într-un imn al sfântului Andrei din Creta (+740) compus pe când acesta se afla în mănăstirea sfântului Sava de lângă Ierusalim. Se cunoaște că în această perioadă era o sărbătoare de mai mică importanță decât Nașterea, Buna Vestire și Adormirea Maicii Domnului și că nu era recunoscută de toți. Dar, încetul cu încetul, a făcut progrese și a câștigat simpatia generală. In secolul IX o găsim în «Nomocanonul lui Foție»(880), iar împăratul Leon VI- filozoful (896-903) o extinde în întreg imperiul; în aceeași perioadă pătrunde în Italia meridională (regiune supusă influenței bizantine) această sărbătoare orientală. Nu avea ca obiect celebrarea privilegiului prin care Maria era scutită de păcatul originar în clipa conceperii sale, dar se comemora cu precădere evenimentul prodigios povestit de apocrife, în special de "Protoevanghelia lui Iacob" din secolul II, reelaborată în secolul IV sub denumirea de "Evanghelia Nașterii Mariei": Ioachim și Ana fără nici un copil după de 20 de ani de la căsătorie, în urma vestirii unui înger, au avut în Maria împlinirea dorinței și așteptărilor lor. Sărbătoarea fixată la 9 decembrie a rămas în continuare la greci cu denumirea de Zămislirea Sfintei Ana.

În Occident, această sărbătoare nu este atestată înainte de secolul XI. Biserica din Anglia a celebrat-o cea dintâi, fixând-o în raport cu Nașterea Mariei de la 8 septembrie, la 8 decembrie. Suprimată de normanzi, a fost restabilită imediat. Mare apărător și propagator al Neprihănitei Zămisliri a fost Anselm cel Tânăr, nepot al celui mare. La un Conciliu din Londra s-a stabilit și conținutul precis al acestei sărbători. Maria a fost ferită din prima clipă a zămislirii sale de orice corupție a păcatului - "corruptionis et peccati ruga discreta".

Între timp sărbătoarea câștigă continentul: mai întâi Franța începând cu Normandia. Studenții normanzi de la Universitatea din Paris și-au ales-o ca patron, ceea ce a făcut ca în Evul Mediu să fie cunoscută sub numele de "sărbătoarea Normanzilor". Către anul 1140, canonicii catedralei din Lyon au adoptat noua sărbătoare. Când sfântul Bernard a aflat acest lucru, cuprins de indignare, le-a trimis o scrisoare rămasă celebră, în care protestează împotriva unei asemenea noutăți, pe care "liturgia Bisericii o ignoră, rațiunea o dezaprobă, iar tradiția nu o autorizează". Era vorba de o neînțelegere exactă a termenilor, ceea ce a dus la o dispută aprigă între teologii vremii. Cu toate acestea sărbătoarea nu înceta să câștige teren. Pe la 1150 se celebra aproape pretutindeni în Franța, Belgia, Germania și Italia. Un nou și puternic impuls a primit în 1263 când capitlul general al ordinului franciscan ținut la Pisa a decis ca sărbătoarea Zămislirii Mariei să fie celebrată de întregul ordin. Roma nu se pronunța. Sfântul Toma scria: "Licet romana Ecclesia non celebret conceptionem beatae Virginis, tolerat tamen consuetudinem quarumdam ecclesiarum celebrantium illud festum".

În secolul XIII controversele teologilor în jurul acestei probleme au continuat. Impotrivă erau dominicanii. Aceștia contestau conveniența acestui privilegiu al Mariei din punct de vedere doctrinal, iar cât privește sărbătoarea ar fi preferat ori să nu se celebreze, ori să se numească simplu: «festum de sanctificationis Mariae". "Quod autem fit festum de Conceptione eius, scria un teolog tomist, aut non bene fit, aut non bene nominatur... Vocatur festum Conceptionis quod deberet vocari festum sanctificationis". Aceasta era opinia dominicanilor: Maria, deși zămislită în păcatul strămoșesc, a fost sfințită totuși după ce a primit sufletul în sânul mamei sale. Credința în Neprihănita Zămislire li se părea tomiștilor că aduce cu sine negarea universalității mântuirii; fără păcatul strămoșesc se părea că Maria era exclusă de la necesitatea universală a mântuirii.

Printre susținători, împotriva dominicanilor se aflau în primul rând franciscanii, iar în fruntea acestora Duns Scottus (+1308); alături de ei se aflau carmelitanii, eremiții sfântului Augustin, cistercinii, benedictinii și cea mai mare parte a bisericilor seculare.

Duns Scottus a formulat răspunsul la obiecția ridicată de dominicani cu privire la universalitatea mântuirii:

"Mijlocitorul desăvârșit e cel care își exercită actul mijlocirii cel mai perfect posibil față de o persoană. Isus nu a avut pentru nici o persoană un grad mai excelent (de mijlocire) decât pentru Maria...; dar acest lucru nu s-ar fi petrecut dacă nu ar fi meritat ca să fie ea scutită de păcatul originar. Si e o binefacere mai mare să scutești pe cineva de un rău decât să îngădui ca el să aibă parte de acel rău și apoi să-l eliberezi. Prin urmare, ea e obligată mai mult decât toate creaturile îngerești și omenești în cel mai înalt grad să aibă un mijlocitor".

Explicația filozofului franciscan e reluată de Pius IX în documentul prin care definește dogma: "In vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc, a fost păstrată neatinsă de orice pată a păcatului originar", precum și de Vatican II în LG; "Răscumpărată în mod sublim în virtutea meritelor Fiului său".

Odată ce s-au mai potolit certurile teologice Sfântul Scaun a intervenit. Curia romană care se afla la Avignon era de partea adepților Neprihănitei Zămisliri. Către anul 1330, a început să celebreze misterul zămislirii neprihănite cu mare solemnitate. In 1476 Sixt IV a aprobat oficial sărbătoarea, înzestrând-o cu indulgențe, cu oficiu și liturghie proprie. Se înțelege că adversarii nu au cedat de la bun început; atacurile au continuat făcând necesare intervențiile papale spre a condamna anumite cărți potrivnice sau pentru a obliga pe dominicani să adopte noua titulatură în locul celei vechi pe care o mențineau în continuare: "Sanctificatio B.M. Virginis".

Privilegiul marian al Zămislirii Neprihănite și-a găsit încoronarea și aprobarea definitivă în 1854, când Pius IX l-a definit ca dogmă.

Un cuvânt despre iconografia Neprihănitei. Inițial pictorii s-au inspirat din cărțile apocrife reprezentând întâlnirea dintre Ioachim și Ana în apropierea porții de aur la Ierusalim. Potrivit relatării apocrifelor, Ioachim fiindcă nu avea copii a fost izgonit de marele preot din Ierusalim ca unul blestemat de Dumnezeu. După mulți ani de viață izolată departe de Ierusalim, la vestea îngerului se întoarce. Ana, care rămăsese în Ierusalim, îi iese în întâmpinare la poarta amintită. Conceperea miraculoasă a Mariei, în felul relatat de apocrife era în contrast cu întreaga tradiție catolică ce îi acorda numai lui Isus privilegiul unei zămisliri miraculoase și ca atare a fost aspru reprobată de Sfinții Părinți, începând cu sfântul Epifaniu și mai târziu de diferiți papi. Cu toate acestea, apocrifele au continuat să impresioneze fantezia artiștilor.

Ulterior a fost reprezentată însăși Maria în picioare cu mâinile împreunate, ca o floare la capătul a două ramuri, sau avându-l deasupra pe Tatăl veșnic privind-o cu bucurie sau avându-i pictați la picioare pe principalii Sfinți Părinți și doctori purtând inscripții ce dau mărturie în favoarea privilegiului Neprihănitei Zămisliri. In ultima formă o prezintă în special Scoala Franciscană. In cele din urmă s-a impus un nou model: femeia contemplată de Sfântul Ioan în Apocalips și femeia promisă de Dumnezeu în paradisul pământesc care avea să zdrobească șarpele infernal. In acest tip de pictură a excelat Murillo (+1682). Aceste figuri au avut de suportat criticile ianseniștilor, care reprobau orice imagine a Mariei fără copilul Isus în brațe.

Revelațiile avute de Ecaterina Labouré și Bernadeta Soubirous au îndepărtat obiecțiile ianseniste și au făcut să fie și mai populare imaginile Mariei în această formă.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire