pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Despre Anul liturgic catolic si ortodox, dupa ritul apusean si rasaritean

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. VIII: CICLUL SANCTORAL (PROPRIUM SANCTORUM)

3. Cultul marian medieval și modern

O nouă etapă în dezvoltarea cultului marian începe în epoca lui Carol cel Mare și continuă până după anul 1400. La începutul acestei etape cultul Maicii Domnului e mai șters din mai multe motive: condițiile politice nefavorabile, contractul mai slab cu Orientul amenințat cu invazia islamică, dezvoltarea cultului relicvelor, care atinge acum apogeul, din secolul XI însă cultul marian cunoaște o înflorire extraordinară atât pe plan doctrinal cât și devoțional.

Pe plan doctrinal sunt semnalate operele ascetico-teologice ale multor scriitori și învățați scolastici renumiți care au aprofundat misterul Mariei sub aspectul co-răscumpărării și mijlocirii la Cristos, dând cultului marian, un conținut teologic sănătos și luminat. Dintre toți, execelează sfântul Bernard de Clerveaux (1090-1153), ales de Dante să cânte în Empireu cel mai frumos din câte s-au scris în poezia Evului Mediu în cinstea Fecioarei.

Pe plan devoțional, în această perioadă apar o mulțime de exerciții de pietate paraliturgice introduse mai întâi în mănăstiri și care au cunoscut apoi o mare răspândire în popor. Cel mai important și mai durabil este «Micul oficiu al Sfintei Fecioare Maria» sau «Cursus in honorem S. Mariae». Nu se știe cine l-a compus, dar la sfârșitul secolului X era deja în uz. A devenit o practică comună în Biserică datorită, mai ales, zelului sfântului Petru Damian (+1072) și îndemnurilor papei Urban II la Conciliul din Clermont (1095). Era recitat sâmbăta, fiind adăugat ca un apendice la breviarul clericilor. De remarcat «Te Deum» -ul marian cu care se încheie matutinul:

"Te matrem laudemus, te domina confitemur
Te aeterni Patris, praelectam veneramur
Tibi omnes angeli... humili nobiscum voce prodemant:
Ave, ave, ave, Maria, virgo theotokos!"

În plus pietatea medievală a creat în cinstea Maicii Domnului un număr enorm de texte de toate genurile: imnuri, antifoane, ritmuri, secvențe, tropare, versuri, responsorii, mergând de la forma populară rudimentară la creații de înaltă ținută artistică. Dintre acestea putem aminti: "Salve Regina", "Ave Maris stella", "Quem terra, pontus, sidera", "Alma Redemptoris Mater" și mai ales "Ave Maria".

Istoria rugăciunii "Ave Maria" e vastă și complexă și în multe privințe neelucidată. A cunoscut o imensă răspândire, mai ales odată cu apariția a încă două forme de pietate mariană: rozariul și «Angelus». Cererea finală s-a adăugat la «Salutarea îngerească» abia la începutul secolului XVI.

Un alt element care a contribuit mult la răspândirea cultului marian în Evul Mediu a fost exemplul și propaganda noilor ordine călugărești dintre care s-au remarcat: cistercinii (secolul XII) - care în mod obișnuit își consacrau bisericile Sfintei Fecioare, premonstratenzii (sec. XII), franciscanii (sec. XIII) - vajnici apărători ai Neprihănitei Zămisliri, carmelitanii (secolul XII) - numiți de popor «Fratres Dominae nostrae», propagatori ai renumitului scapular, Servii Mariei (Florența 1233), ordinul "S. Maria de Mercede redemptionis captivorum", întemeiat de sfântul Petru Nolasc (+1256).

În sfârșit, nu trebuie uitate sanctuarele închinate Maicii Domnului ridicate în număr mare în toate țările Europei, care prin pelerinajele ce se făceau la ele păstrau viu în popor sentimentul de pietate către Sfânta Fecioară.

Istoria cultului marian de abia în timpurile moderne a înregistrat primele sale bătălii serioase. E vorba mai ales de cea susținută cu reforma protestantă care respingând orice mijlocitor între om și Dumnezeu, a ajuns în cele din urmă să excludă sau să minializeze unica formă de cult către Maica Domnului; mai târziu a avut de înfruntat erezia iansenistă care cobora personalitatea sublimă a Mamei lui Dumnezeu, reducând-o la nivelul unei creaturi oarecare.

Biserica și poporul catolic au reacționat puternic la această dublă ofensivă. Pe plan speculativ s-au remarcat prin scrierile lor sfântul Robert Belarmin, sfântul Petru Caniziu, sfântul Francisc de Sales, sfântul Alfons M. de Liguori precum și așa-zisa Scoală Franceză a cardinalului de Berulle (+1629). Pe plan ascetic ritual s-au remarcat Congregațiile mariane ale iezuiților lor, ale oratoriilor sfântului Filip Neri, sfântului Ioan Leonardi, Fer. Vincențiu Pallotta, sfântului Ioan Bosco pentru care devoțiunea mariană era una din coordonatele formației spirituale a tineretului.

În această perioadă nu s-a schimbat în substanță fizionomia cultului marian, ci a fost o evoluție naturală a formelor tradiționale liturgice și populare prin crearea a noi forme. Din secolul XV, la cele patru sărbători principale vechi se adaugă treptat altele secundare. Unele dintre acestea comemorează evenimente de mai mică importanță din viața Fecioarei, cum ar fi: Sfântul Nume (1513), Așteptarea Nașterii (1573), Prezentarea la templu (1471), Logodna (1517), Vizita la Elisabeta (1389). Altele preamăresc o virtute specială sau un privilegiu cum ar fi: Rozariul (secolul XIV), Scapularul (1376), Cele șapte dureri (1423), Preasfânta Inimă (1644) etc. Printre acestea a căpătat o importanță excepțională, după definirea dogmei de către Pius IX (1854) Sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri. Faima ei a crescut și mai mult după aparițiile Fecioarei la Lourdes (1858), a căror comemorare a fost fixată de Pius X la 11 februarie. Pius XII introduce în 1954 sărbătoarea Mariei Regină. Inflorirea sărbătorilor secundare ale Sfintei Fecioare a dus însă la o anumită umbrire a unora dintre sărbătorile principale.

Devoțiunea Rozariului se îmbogățește și se perfecționază cunoscând o amploare extraordinară în special în Germania, unde se adăuga la fiecare Bucură-te Marie, apoi la fiecare decadă, un mister din viața lui Isus și a Mariei. Dominicanii au reușit să răspândească pretutindeni confraternitățile sfântului Rozariu. Aproape în fiecare biserică se afla o asemenea confraternitate și un altar al Rozariului. Cea mai veche confraternitate a Rozariului cunoscută, este cea din Köln, întemeiată în 1475; după patru ani de la întemeiere număra 50.000 de membri. Leon XIII a dedicat acestei practici de pietate luna octombrie.

Merită să fie menționat, de asemenea, cultul special marian practicat în luna mai. Unii liturgiști vor să lege această lună de acele «Ludi Floreales» sau «Florealia», celebrate la Roma începând cu epoca republicană și continuând în tot Evul Mediu în Italia, în cursul lunii mai; se obișnuia să se împletească ghirlande de flori și frunze, să se înalțe un copac înalt ca omagiu adus unei tinere care primea titlul de regină a lunii mai. Insă e lucru evident că devoțiunea mariană din luna mai nu are nimic comun cu «Florealia» antică sau medievală. Cele mai vechi mențiuni cu privire la această lună mariană le avem de-abia la începutul secolului XVIII, în Italia. A contribuit mult la răspândirea ei broșura preotului Alfonso Muzzarelli "Luna Mai" (1785) care a apărut în peste o sută de ediții.

În timpurile noastre, cultul marian a cunoscut în continuare aceeași înflorire la toate națiunile catolice: centrele cele mai importante ale cultului marian sunt: Loudes, Pompei și Fatima. Biserica i-a dat un impuls substanțial prin definirea dogmatică a Inălțării cu trupul în cer a Sfintei Fecioare de către Pius XII în 1950. In ultimii ani Conciliul II Vatican și o pleiadă de scriitori inspirați au scos și mai bine în evidență rolul care îi revine Mariei în economia mântuirii.

Îmbucurător este faptul că în mediile protestante se înregistrează semne ale unei mai mari înțelegeri a misterului Mariei și legitimității cultului marian.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire