pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Despre Anul liturgic catolic si ortodox, dupa ritul apusean si rasaritean

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. VI: TIMPUL PASCAL

4. Timpul pascal. Rogațiunile și cele patru anotimpuri

Normele care reglementează anul liturgic prescriu:

"Cele 50 de zile care se scurg de la Duminica Invierii și până la Duminica Rusaliilor se celebrează în veselie și bucurie ca o singură zi de sărbătoare, ca "duminica mare". Acestea sunt zilele în care se cântă în mod cu totul special Aleluia".

Desființându-se la ultima reformă liturgică octava Rusaliilor s-a revenit la vechea disciplină, adică la numărul de 50 de zile al timpului pascal, acesta încheindu-se în ziua de Rusalii după «nona».

La început timpul pascal se numea Quinquagesima sau Quinguagesima paschalis sau Quinquagesima laetitiae sau simplu Pentecostes de la greccesul ??????????? care înseamnă 50 de zile, după cum notează Tertullian într-o frază celebră: "Excerpe (o christiane) singulas solemnitates nationum et in ordinem texe, pentecosten implere non poterunt"

E foate probabil că Biserica primară dacă nu cumva chiar apostolii, după cum opinează sfântul Ambroziu, s-au inspirat din perioada similară a anului liturgic iudaic, dar bineînțeles, cu o semnificație substanțial diferită față de cea a Vechiului Testament.

Primele atestări pozitive sunt foarte vechi. Scrisoarea apocrifă "Epistola Apostolorum" (130-140) prezintă această perioadă de 50 de zile a timpului pascal ca un timp de așteptare a paruziei Domnului. "Acta Pauli", sfântul Irineu, Tertullian, Origene ne informează clar că, pe vremea lor, această perioadă era considerată deosebit de solemnă, era o sărbătoare continuă petrecută în mijlocul celei mai intense bucurii; în fiecare zi se celebra liturghia, răsuna cântecul triumfal "alleluia", creștinii se rugau stând în picioare, postul era interzis cu desăvârșire. Sfântul Maxim din Torino (+450) rezumă astfel caracteristicile timpului pascal:

"Per hos quinquaginta dies nobis est iugis et continuata festivitas, ita ut hoc omni tempore neque ad observandum indicemus ieiunia, neque ad exhorandum Deum gentibus succedamus... instar Dominicae, tota quinquaginta curricula celebrantur, et omnes isti dies veluti dominici deputantur... Sic enim disposuit Dominus, ut sicus eius passione in quadragesimae ieiuniis contristaremur, ita eius resurrectione in quinquagesima laetaremur".

În mod special au fost invitați să se asocieze la această bucurie pascală martirii care, urmându-l pe Cristos în moarte, era normal să-l urmeze și în mărirea învierii sale. "Qui toleraverunt mala propter Christum, scrie pseudo Ambroziu, debent gloriam habere cum Christo... Eadem ratio martyres suscitat quae et Dominum suscitavit". După cum misterul morții lui Cristos era celebrat în mod diferit decât cel al învierii, tot așa s-a întâmplat și cu martirii. Dacă liturgia martirilor în celelalte timpuri liturgice cuprinde expresii care evocă suferințele și moartea precum: suffert tentationem... probatus fuerit... certavit usque ad mortem, în timpul pascal ele evocă triumful și mărirea din cer: lux perpetua... laetitia sempiterna... gaudium et exultationem... coronavit eos in die solemnitatis et laetitiae.

Duminicile timpului pascal își au denumirea în general după primul cuvânt al introitului. Astfel prima duminică este intitulată Quasi modo, iar ultima înainte de Rusalii, De rosa; această ultimă denumire provine de la faptul că în această zi la Roma, din înaltul cupolei Panteonului unde se ținea stațiunea, se arunca asupra poporului o ploaie de trandafiri, simbol al apropiatei celebrări a Duhului Sfânt. Bucuria quinquagesimei pascale era întreruptă de procesiunile solemne de pocăință stabilite în mod oficial de Biserică pentru această perioadă; e vorba de litania majoră care avea loc la 25 aprilie, adică în sărbătoarea sfântului Marcu și litaniae minores care se țineau în cele trei zile care preced sărbătoarea Inălțării Domnului.

Litania maior, astfel nimită deja de sfântul Grigore cel Mare, spre a deosebi de altele de mai mică importanță. Este de origine curat romană și trebuie pusă în legătură cu străvechile precesiuni păgâne numite ambarvalia care se făcea pe câmpii, primăvara spre a implora de la zei recolta bogată pentru semănături. Cea mai importantă procesiune ambarvalia a păgânilor era aceea de la 25 aprilie. Procesiunea străbătea via Flaminia, Via del Corso de azi, și ajungea la podul Milvius, la o pădurice sacră unde Flamen Quirinalis jertfea zeului Robigus măruntaiele unui câine și ale unei oi. Papa Liberiu (352-366) pentru a extirpa această ceremonie foarte puternic înrădăcinată în popor a transformat-o într-un rit creștin, menținând vechiul itinerar al procesiunii, dar înlocuind jertfa păgână cu o stațiune solemnă la bazilica sfântului Petru.

Această litanie nu și-a pierdut niciodată caracterul ei penitențial de la început.

În secolul XII marea litanie romană nu-și pierduse nimic din vechea ei splendoare. Papa, cum episcopis, cardinalibus universis et aliis ordinibus, cu crucea procesională în frunte porneau desculți de la Lateran; pe traseu se opreau câteva clipe pentru odihnă la bisericile pe care le găsea în cale și se îndreptau spre sfântul Petru unde, ablutis pedibus, se celebra Sfânta Liturghie.

Litaniae minores sunt atribuite sfântul Mamert, episcop de Vienne, în Galia, care în jurul anului 470, în urma unui cutremur de pământ și a altor calamități naturale care s-au abătut asupra acelei regiuni "appropinquanta ascensione Domini, indixit ieiunium triduanum in populo cum gemitu et contritione, însoțit de o procesiune litanică ce avea ca destinație diferite biserici ale orașului. De aici s-au răspândit pretutindeni încât, numai după câțva ani, sfântul Cezar de Arles (+543) afirmă: "istos tres dies regulariter in toto mundo celebrat Ecclesia"; expresia este evident hiperbolică, deoarece la Roma s-au introdus abia la începutul secolului al IX-lea sub influența curții imperiale a francilor. In aceste zile se postea ca în cvadragesimă, iar scavilor li se interzicea să muncească. Odată introduse, aceste procesiuni rogaționale au devenit ceremonii liturgice foarte importante și extrem de îndrăgite de popor. Toată lumea, regi, principi, funcționari, obligatoriu luau parte la aceste procesiuni într-o atitudine de penitență severă, uneori cu picioarele goale, îmbrăcați în ciliciu, cu cenușă pe cap. De aceea în unele biserici, ca de pildă la Milano, procesiunea începea cu binecuvântarea și impunerea cenușii.

Procesiunea începea dimineața și traseul era foarte lung, cu opriri la diferite biserici întâlnite în cale unde se citeau lecturi foarte lungi din Sfânta Scriptură. La ultima stațiune se celebra liturghia și înceta postul. Intoarcerea acasă se făcea seara.

Pe parcursul procesiunii, inițial se cântau psalmi, iar ulterior s-au introdus litaniile tuturor sfinților.

Vechile cărți liturgice conțin mai toate, și rugăciuni speciale prin care se cere binecuvântarea lui Dumnezeu asupra roadelor pământului.

Ici-colo s-au introdus la aceste rogațiuni obiceiuri puțin stranii. De pildă, în Liguria și în alte părți se purta așa - numitul "Draco", adică un steag având pe el pictat un balaur, figura diavolului. In prima zi steagul era purtat cum cauda erocta, adică drept; a doua zi - cum cauda aliquantulum inclinata, pentru a arăta că rugăciunile credincioșilor începeau să clintească din loc îndurarea lui Dumnezeu și să aplece orgoliul Satanei; a treia zi - cum cauda planissimo - spre a arăta că diavolul era complet aruncat la pământ. Ca atare, în prima zi steagul era purtat în fruntea procesiunii, a doua zi - în mijlocul procesiunii, a treia zi - în urma ei. In unele locuri, de pildă la Padova, în a treia zi era aruncat în râu.

Actualul calendar general roman, tratând despre rogațiuni, pune alături și "quattuor tempora", cele patru anotimpuri: e vorba de trei zile de post și pocăință: miercuri, vineri și sâmbătă, la începutul fiecărui anotimp. Cum au apărut, se discută încă între liturgiști: se presupune că sunt zile de post preluate din iudaism, deoarece referitor la ele, sfântul Leon cel Mare spune într-o omilie: "Quod fuit ante iudaicum vestra fiat observantia christianum".

Mai probabil au fost niște înlocuiri creștine ale unor solemnități păgâne cunoscute sub numele de "feriae messis", "feriae vindemiales" și "feriae seminativae", care erau celebrate în ordine în iunie-august după recoltarea grâului, în septembrie după culegerea strugurilor și în decembrie - în perioada însămânțărilor. Erau sărbători ale recoltei destinate să atragă binecuvântarea zeilor asupra roadelor pământului și să li se aducă mulțumiri pentru recoltele bune. Nu aveau dată fixă: erau anunțate de Pontifi în fiecare an. Au fost preluate de creștinism exact cu aceleași scopuri. Inițial nu aveau nici în biserică date fixe, dar în cele din urmă s-au stabilit astfel: iarna în săptămâna a-III-a a Adventului, primăvara în prima săptămână a Postului Mare, vara în octava Rusaliilor și toamna în săptămâna a-III-a a lunii septembrie. Tot în aceste zile s-a introdus practica de a se face hirotonirile.

Referitor la rogațiuni și la cele patru anotimpuri, actualele norme liturgice stabilesc următoarele:

Litania majoră este suprimată.

Litaniae minores sau rogațiunile nu sunt suprimate propiu-zis, după cum nu sunt suprimate nici quattuor tempora. Dar cum ele sunt destinate pentru a cere binecuvântarea holdelor, pentru a aduce mulțumiri lui Dumnezeu, ori pentru îndepărtarea anumitor calamități și pericole, evident că nu e nimerit ca ele să se țină la date fixe în întreaga Biserică, făcându-se abstracție de zona geografică, sat-oraș, situație locală.

De aceea Conferințele episcopale sunt competente să reglementeze disciplina lor; să stabilească data lor, durata (o zi sau mai multe), modul în care să se celebreze, ținându-se cont de situațiile locale. Insă liturghiile proprii rogațiunilor și celor patru anotimpuri nu se mai găsesc îm Proprium de tempore, ci între liturghiile votive. Prin aceste măsuri Biserica nu a voit să le desființeze, ci să le facă mai practice și mai eficiente, de aceea noul calendar roman notează: "In aceste timpuri în care toți oamenii simt problemele grele ale păcii, dreptății, foamei, ciclul penitențial și de caritate creștină legat de cele patru anotimpuri trebuie să-și recapete forța de la început. De aceea se cuvine ca în fiecare regiune, avându-se în vedere împrejurările și obiceiurile locurilor, să se găsească o cale corespunzătoare pentru ca liturgia celor patru anotimpuri să fie păstrată și să fie dedicată serviciului carității".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire