pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Despre Anul liturgic catolic si ortodox, dupa ritul apusean si rasaritean

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. V: SĂPTĂMÂNA SFÂNTĂ

2. Duminica Floriilor

Denumirea actuală: Dominica in Palmis de Passione Domini, indică dublul caracter al acestei duminici. Denumirea cea mai veche și originară este "dominica de Passione Domini", amintită de sfinții Părinți latini din secolele IV-V. Au existat și alte denumiri, la fel de vechi printre care o amintim pe aceea de Capitulavium, deoarece catecumenii în această zi obișnuiau să-și spele capul și tot corpul, pregătindu-se astfel cum se cuvine pentru abluțiunea baptismală.

Apelativul de Dominica palmarum, pe care această duminică l-a acceptat în liturgie pe vremea sfântului Isidor din Sevilla (+636), a făcut până la ultima reformă liturgică să fie dat uitării cel vechi și originar, atribuit între timp duminicii precedente.

 

Actuala liturgie e constituită din unirea a două rituri de origine și de caracter diferit care au cunoscut în decursul veacurilor o evoluție variată, rămânând întotdeauna net distincte. Primul este procesiunea cu ramuri.

Procesiunea cu ramuri își are originea în biserica din Ierusalim, unde se practica în secolul III. Intrarea triumfală a lui Cristos în Cetatea sfântă, care a avut loc conform profeției lui Zaharia (9, 9), a fost considerată din secolul II ca una din cele mai importante dovezi ale majestății sale; comemorarea la Ierusalim a acestui fapt avea nu numai importanță istorică dar și o deosebită valoare apologetică. Etheria ne relatează că în duminica dinainte de Paști, către ora 13, poporul și episcopul se adunau la Biserica Eleona, pe muntele Măslinilor și odată încheiat oficiul care se ținea acolo, către ora 17, după ce se citea Evanghelia intrării lui Isus în Ierusalim, toți se ridicau și ținând în mâini ramuri de măslin și palmier, coborau în procesiune împreună cu episcopul, în oraș, în cântări de imnuri și psalmi la care poporul răspundea cu refrenul: "Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului". Astfel se mergea până la biserica Anastasis de pe muntele Calvar unde procesiunea se încheia cu oficiul de seară (lucernare). Intre timp, ritul a crescut în importanță și solemnitate, procesiunea cunoscând cinci stațiuni la cinci biserici de pe traseu. Se presupune că la procesiune episcopul, asemenea Domnului Cristos, mergea călare pe un măgar. Acest lucru se petrecea cu siguranță în secolul XV, când locurile sfinte erau de acum încredințate franciscanilor. In această duminică, ne informează un călugăr cronicar, "toți frații vin la Betfage și acolo îl așează pe măgar pe părintele gardian și merg în procesiune cu mare devoțiune și lacrimi în ochi, în Ierusalim la muntele Sion, cu ramuri de palmier și de măslin în mână cântând: «Hosana Filio David, benedictus qui venit in nomine Domini». Si când au ajuns la muntele Sion se întâlnesc toți: armeni, călugări, seculari și își aștern mantiile și veșmintele lor sub pașii măgarului".

De la Ierusalim celebrarea a trecut la celelalte biserici din Orient și Occident. In bisericile din Orient, astăzi, nu a mai rămas aproape nicăieri procesiunea de Florii. Când și cum a pătruns în liturgia occidentală, nu se știe. Primele urme se găsesc în Spania pe vremea sfântului Isidor de Sevilla.

 

Dorința de a reproduce pe plan liturgic circumstanțele intrării triumfale a lui Isus în Ierusalim a dat procesiunii din duminica Floriilor în Evul Mediu un caracter profund dramatic, fără egal în alte solemnități ale anului. In general procesiunea se desfășura în bisericile occidentale astfel: tot poporul în frunte cu episcopul și cu clerul, se aduna într-o biserică din afara orașului sau altundeva pe un deal care reprezenta muntele Măslinilor. Acolo, după ce se citea lectura din Exod 25 și 26: venerunt filii Israel in Elim, în care se vorbește de cei 70 de palmieri din pustiu, se binecuvântau ramuri de palmier, de măslini și de alți arbori și se împărțeau. Apoi uriașa procesiune se punea în mișcare. Persoana lui Cristos era reprezentată de cartea Evangheliilor înfășurată într-o pânză de purpură așezată pe un portatorium, un fel de năsălie bogat împodobită și purtată de patru diaconi, sau de o cruce mare descoperită, împodobită cu ramuri verzi. In timp ce procesiunea înainta se cântau antifoane, iar copiii aruncau flori în fața diaconilor. Ajunși la poarta cetății, lângă turnul de pază avea loc omagiul solemn adus Mântuitorului. Incepeau copiii care își întindeau hainele și așezeau ramurile binecuvântate înaintea crucii pe care apoi o adorau în genunchi, în timp ce clerul cânta Kyrie eleison și antifonul: Pueri Hebraeorum vestimenta prosternebant... Urma omagiul poporului, care se apropia în mici grupuri și proceda la fel în timp ce se cântau psalmul Lauda Ierusalem Dominum. Ultimii care veneau și aduceau omagiul erau episcopul și clerul; corul cânta antifonul Percutiam pastorem. In acest timp, un cleric îl lovea pe episcop (levi ictu) cu palma sau cu ramura de palmier pe umăr. Apoi procesiunea continua cu cântări corespunzătoare până la catedrală, unde se încheia cu Benedictus și o rugăciune finală.

În Anglia și Normandia era purtat în procesiune Sfântul Sacrament. Procesiunea începea de la crucea din cimitir numită din această cauză "crucea palmierului", sau de la o cruce care se afla pe câmp la o răspântie de drumuri.

În Germania se obișnuia a se purta în procesiune așa numitul Palmesel, măgarul de Florii, un măgar de lemn pe rotile deasupra căruia era așezată statuia Mântuitorului, care apoi era expusă în biserică venerației poporului, retro altare usque ad Completorium quartae feriae.

La Milano se păstra obiceiul de la Ierusalim: arhiepiscopul mergea în fruntea procesiunii, dar nu pe un măgar, ci pe un cal frumos împodobit.

Al doilea element, mult mai vechi, al acestei duminici este celebrarea Patimii Domnului. Psalmul 21 (Deus, Deus meus, respice in me, quare me dereliquisti?), imnul profetic al durerilor lui Cristos, dă tonul întregii liturghii. "Hodie currunt omnes ad Ecclesiam, hodie omnes intenti audiunt", spunea sfântul Augustin într-o predică ținută în această duminică.

Apoi importanța citirii Patimii este scoasă în relief de liturgie chiar de la început. Solemniter legitur Passio, solemnitur celebratur, notează același sfânt Augustin. Este vorba de Patima din Evanghelia sfântului Matei, singura care se citea, inițial, în această săptămână.

Obiceiul de a fi cântată Patima de către trei cântăreți, unul interpretând rolul povestitorului (cronista), altul partea lui Isus și un al treilea - partea celorlalte personaje, a fost introdus către anul 1000 în bisericile din nord și apoi imitat pretutindeni din dorința de a face povestirea mai expresivă și mai dramatică. Din secolul XV în bisericile din Italia s-au încredințat corului cuvintele rostite de mulțime (turba). Intreruperea povestirii și meditarea în genunchi la cuvintele: emisit spiritum a apărut mai târziu. Sfântul Ludovic, regele Franței, observând acest lucru la unele mănăstiri benedictine, l-a întrodus în capela sa particulară, de unde s-a răspândit și în alte părți. La Roma a fost adoptat la sfârșitul secolului XIV.

Citirea Patimii după ceilalți evangheliști în Săptămâna Sfântă s-a introdus abia în Evul Mediu. Doar la Ierusalim, după cum relatează Etheria, poporului adunat în miercurea din Săptămâna Sfântă în bazilica Anastazis i se citea pericopa evanghelică în care Iuda își oferea serviciile dușmanilor lui Cristos. Mulțimea asculta în tăcere. Dar când auzea execrabila întrebare: "Quid vultis mihi dare..."? un rugitus și un mugitus ce ieșea din pieptul tuturor făcea să se zguduie bolțile sfântului lăcaș. Iar Etheria, ca atâția alții, nu putea să-și stăpânească lacrimile.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire