pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Despre Anul liturgic catolic si ortodox, dupa ritul apusean si rasaritean

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. III: CICLUL LITURGIC AL CRĂCIUNULUI

6. 2 februarie. Prezentarea Domnului

Prezentarea Domnului este ultima sărbătoare din ciclul Crăciunului. Trecând 40 de zile de la nașterea lui Isus, Maria, conform Legii lui Moise, s-a prezentat la templu pentru ceremonia curățirii și pentru a-l răscumpăra pe Fiul ei primul și unicul născut aducând cu această ocazie darul celor săraci: o pereche de turturele sau doi porumbei. Cu această ocazie sfântul bătrân Simeon și prorocița Ana s-au întâlnit cu Isus și l-au recunoscut.

Prima comemorare liturgică a acestui episod evanghelic e atestată la Ierusalim de Peregrinatio Etheriae (416), purtând denumirea generică de Quadragesima de Epiphania, fiind fixată nu la 2, ci la 14 februarie, fiind încă legată de Epifanie și nu de Crăciun, deoarece Crăciunul se sărbătorise anterior simultan cu Epifania la această dată.

Acolo la Ierusalim sărbătoarea era celebrată valde cum summo honore... nam eadem die processio est in Anastase et omnes procedunt et ordine aguntur omnia cun summa laetitia, ac si per Pascha. Cuvintele «processio», «procedunt» nu au la Etheria sensul liturgic de procesiune, ci indică faptul că la o anumită dată credincioșii se îndreptau în număr mare spre o biserică. Etheria nu pomenește nimic de lumânări purtate în procesiune. De la Ierusalim această solemnitate s-a răspândit în întregul Orient, inclusiv la Constantinopol cu denumirea de Ipapante = Intâmpinarea (Domnului). Dar curios e faptul că în Orient solemnitatea a continuat să se țină la 14 februarie, chiar când, sub influența Romei, Nașterea Domnului s-a desprins de Epifanie și s-a stabilit la 25 decembrie.

Urmând exemplul bisericilor orientale, biserica Romei a primit și ea această sărbătoare, așezând-o cum era și logic, la 2 februarie. Cel care a introdus-o în calendarul roman a fost papa Sergiu I (687-781), sirian de origine.

Afirmația că sărbătoarea Ipapante ar fi fost introdusă la Roma cu scopul de a opune un rit creștin procesiunilor nocturne (pe care le făceau păgânii la lumina făcliilor, însoțite de orgii) la solemnitatea Lupercaliilor, este lipsită de temei puternic; procesiunea lupercaliilor se făcea la 15 și nu la 2 februarie, ea urma un traseu diferit de acela al creștinilor romani; în plus, la data când s-a introdus sărbătoarea Lupercaliilor dispăruse deja.

La Roma, ca și în Orient, Ipapante era celebrată cu mare solemnitate dar avea un profund caracter de penitență. La ivirea zorilor, notează un «Ordo» roman din secolul VII, clerul și poporul diferitelor parohii, se adunau citind psalmi, cu lumânări aprinse în mâini, la biserica sfântul Adrian, spre a se îndrepta apoi în procesiune către Santa Maria Maggiore: "Papa induit se vestimentis nigris et diaconi similiter planitas induunt nigras". Toți merg în procesiune cu picioarele goale. La Liturghie imnul «Gloria in excelsis» era omis.

Caracterul penitențiar al sărbătorii s-a menținut până la ultima reformă liturgică: omiterea imnului amintit, culoarea violetă la liturghie, anumite texte liturgice penitențiale. Cum se explică această nuanță penitențială la o sărbătoare a luminilor? Poate prin faptul că această sărbătoare s-a suprapus inițial cu anumite celebrări penitențiale în scopul încetării unor flageluri, ca molima; sau poate să fi fost o sărbătoare introdusă ici-colo și cu intenția de a contracara lupercaliile, așa cum s-a făcut la Anul Nou pentru a contracara saturnaliile?

De notat că lumânările nu se aprindeau de la indiferent ce foc, ci de la o lumânare special binecuvântată în acest scop. Lumânările binecuvântate erau duse acasă și considerate pe bună dreptate ca având putere supranaturală împotriva infecțiilor epidemice, la timp de furtună, la căpătâiul bolnavilor.

Noua sărbătoare acceptată la Roma s-a introdus mult mai târziu, către secolele X-XI în celelalte biserici occidentale, în special la Milano și Spania. Deși marea majoritate a textelor din liturghia și oficiul sărbătorii ne prezintă ca obiect primar al acestei sărăbători comemorarea oferirii Copilului în templu și întâlnirea lui cu Simeon și Ana, ea a purtat constant în cărțile liturgice romane până la ultima reformă liturgică denumirea de Purificatio Beatae Mariae Virginis. Caracterul de sărbătoare mariană impus parțial de papa Sergiu s-a accentuat ulterior, mai ales pentru faptul că procesiunea se îndrepta totdeauna, la Roma, spre cel mai mare sanctuar marian din Roma în timp ce 18 diaconi purtau în fața papei tot atâtea prapuri ale Maicii Domnului.

Această dublă nuanță o scoate în evidență Paul VI în Marialis cultus:

"Sărbătoarea de la 2 februarie, căreia i s-a restituit denumirea de Prezentarea Domnului, trebuie considerată, ca să fie cinstită în toată amplitudinea conținutului ei, ca o comemorare îngemănată a Fiului și a Mamei, adică celebrarea unui mister al mântuirii săvârșit de Cristos, la care Fecioara a fost intim asociată ca Mamă a Slujitorului suferind al lui Iahwe, ca executantă a unei misiuni aparținând vechiului Israel și ca model al noului popor al lui Dumnezeu, constant încercat în credință și speranță de suferință și prigoană".
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire