pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Despre Anul liturgic catolic si ortodox, dupa ritul apusean si rasaritean

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. II: CICLUL SĂPTĂMÂNAL

Săptămâna, celula anului liturgic, constituia cel mai vechi ciclu litugic. Biserica de la început a primit-o ca pe o instituție sacră de la Sinagogă observându-i în linii mari anumite prescripții - postul în zilele de lucru, odihna și serviciul liturgic în ziua de sărăbătoare - dar tranformând substanțial conținutul.

1. Duminica

Originea

Termenul "duminică" - dominica dies - ziua Domnului, ziua care urmează după sâmbătă este prima zi a săptămânii. Denumirea o întâlnim la sfârșitul secolului I Apocalipsul sfântului Ioan: Fui in spiritu in dominica die (1, 10) și în Didahia: Die dominica autem convenientes. In alte scrieri neotestamentare sau din perioada post apostolică duminica este indicată prin expresiile: prima (dies) sabathi, una sabathi, dies octava (Fap 20, 7; 1 Cor 7) sau cu apelativul păgân dies solis (Iustin, I Ap 6).

Cu privire la originea duminicii, adică a modului în care prima sabathi a devenit ziua prin excelență a cultului liturgic creștin, nu avem date precise. Acest lucru probabil că s-a petrecut foarte curând. Scrisoarea întâi către Corinteni scrisă în jurul anului 56 d. C., episodul din Troada petrecut cu circa trei ani mai târziu ne îndreptățesc să credem că la jumătatea secolului I în Grecia, Galația, Bitinia, Palestina și Siria, adunarea liturgică duminicală era de acum un obicei constituit, profund implantat în comunitățile creștine.

Care au fost motivele care au determinat alegerea acestei zile? Nici un document apostolic nu ne-a lăsat vreo mărturie în această privință. Sfântul Iustin ne dă de înțeles că însuși Isus Cristos a instituit-o. A fost o derivație din cultele solare în special din cultul lui Mitra, cum pretinde Loisy? Afirmația este dezmințită de faptul că Palestina, Siria și Grecia unde s-a manifestat mai întâi observația duminicii erau prea puțin sau deloc atinse de cultul lui Mitra. Sau a fost o prelungire a serviciului divin iudaic de sâmbătă prin alăturarea serviciului liturgic creștin? E părerea cea mai acceptată. Apostolii și primii creștini, după ce au asistat la serviciul de sâmbătă seara de la sinagogă, se adunau din nou noaptea după ce se încheia ziua de sărbătoare când și cei ce locuiau la distanțe mai mari puteau să pornească la drum fără teama de a încălca meticuloasele prescripții rabinice, spre a celebra cu toții împreună marea jetfă creștină. Serviciul religios trebuia să fie destul de lung, cum s-a petrecut la Troada în prezența sfântului Pavel, și se ținea din noaptea până în zorii zilei următoare.

O altă ipoteză vede în instituirea duminicii o noutate pur creștină: comemorarea săptămânală și învierii lui Cristos, un fel de Paște săptămânal. Documentele cele mai vechi confirmă perfect această idee. Diem octavum in laetitia agimus, citim în Pseudo-Barnaba, quo et Iesus resurrexit a mortuis. Mai clar încă vorbește sfântul Iustin: "Die autem solis omnes simul convenimus, tum quia prima haec dies est qua Deus mundum creavit, tum quia Iesus Cristus Salvator noster eadem die ex mortuis resurrexit".

Miracolul învierii care a sigilat misiunea divină a lui Cristos și forma temelia prelucrării evanghelice avusese loc în noaptea acelei prima sabathi - adică duminica. Isus înviat a apărut apostolilor și Duhul Sfânt s-a coborât în aceeași zi. Nu e de mirare, deci, dacă chiar de la începutul Bisericii noaptea dintre sâmbătă și duminică a fost sfințită în mod deosebit de către creștini petrecând-o în rugăciune, în Frângerea Pâinii și, poate de mulți, în așteptarea venirii în glorie a lui Cristos.

 

Învierea lui Cristos în Oficiul, botezul și stropirea cu apă din zilele de duminică

S-a făcut această legătură intimă între instituirea duminicii și misterul învierii pentru ca această zi să primească încă de la început și să mențină în continuare pecetea unei bucurii festive, excluzându-se duminica tot ce părea că ar avea caracter de penitență sau doliu, cum ar fi, de pildă, postul sau rugăciunea în genunchi.

Oficiul duminical, în părțile sale esențiale, astfel a fost compus încât să reflecte misterul învierii. In acest sens erau interpretați psalmii folosiți.

De pildă: lignum vitae plantatum secus decursus aquarum se referă la crucea lui Cristos din care izvorăsc apele botezului;

Ego dormivi et soporatus sum, et exsurrexi, quoniam Dominus suscepit me;
Dominus regnavit, decorem indutus est (Ps 92);
In exitu Israel de Aegipto
(Ps 113) se referă la învierea din morți a lui Cristos.

Și cum învierea în învățătura sfântului Pavel era simbolul vieții noi - novitas vitae - începute de creștin la botez, duminica însemna o amintire săptămânală și un simbol al botezului primit. De aici recomandarea noului ritual al botezului, ca botezurile, pe cât posibil, să se celebreze duminica.

Așa s-a născut obiceiul ca în orice duminică să se stropească înainte de sfânta Liturghie altarul, clerul și poporul cu apă sfințită.

 

Liturghia duminicală

Creștinii au făcut din participarea la celebrarea oficială și solemnă la jertfa noii legi, la sfânta Liturghie o obligație strictă, așa cum fusese anterior o obligație participarea la serviciul divin de la sinagogă. "Die dominica convenientes, notează Didahe, frangite panem et gratias agite... ut sit mundum sacrificium vestrum".

Sfântul Iustin, vorbind despre euharistia duminicală, subliniază caracterul obligatoriu al participării: "Solis, ut dicitur, die, omnium sive urbes, sive agros incolentium in eundem locum fit conventus." Tertullian scoate și el în evidență importanța participării la liturghia duminicală: "Etnicis semel annus quisque festus est; tibi octavus quisque dies".

Participarea la liturghia duminicală era, dacă nu o lege, în tot cazul o obligație gravă pe care creștinii fervenți o observau chiar cu riscul vieții după cum o arată celor 44 de martiri din Abisinia care în anul 304 au fost condamnați pentru că au fost surprinși în casa unui preot participând la liturghie, lucru interzis de decretul lui Dioclețian.

Fără îndoială că erau și creștini care nu-și făceau datoria. Deja sfântul Ignațiu se plânge de ei. Conciliul din Elvira (303) îi pune la pocăință: "Si quis in civitate positus tres dominicas ad ecclesiam non acceserit, pauco tempore abstineat, ut correptus esse videatur". De remarcat că amintitul Conciliu nu specifică dacă serviciul la care creștinul trebuie să participe este liturghia, dar se poate presupune ușor acest lucru, deși vechea practică orientală în vigoare și în prezent nu face deosebire între participarea la liturghie și alte oficii liturgice în scopul sfințirii sărbătorii.

In orice caz după secolul V disciplina în această privință se precizează. Sfinții Părinți și Conciliile atrag mereu atenția cu privire la obligațiile de a participa la liturghia întreagă. Putem numi în acest sens Conciliul din Agde (506) prezidat de sfântul Cezar din Arles. Unde munca de convingere nu era suficientă se recurgea la metode mai energice și mai eficiente cum era bastonul sau amenda. Așa se proceda de pildă după anul 1.000 cu populațiile semibardare ale Ungariei: "Si quis in dominicis diebus ... ad ecclesiam non venerit parochialem, verberibus corripiatur".

Era pentru creștini obligația de a veni la biserică duminica fără să fi mâncat înainte? Evident, căci în primele veacuri acest obicei exista determinat fiind de faptul că toți creștinii se împărtășeau împreună cu celebrantul.

Acesta s-a menținut un timp și după ce creștinii au început să nu se mai împărtășească.

Sfântul Valeric în 622 emitea această dojană: "Admiror cur ante missarum solemnia bibere praesumpsisti?"

La Milano li se aplica transgresorilor această pedeapsă "Si quis pransus missae interfuit, poenitens erit dies tres in pane et aqua". Mai târziu obligația s-a extins în sensul că proprietarilor de localuri li se interziceau deschiderea lor dimineața înainte de liturghie. Un sinod din secolul XIV declară "Sicut enim celebrans debet esse ieiunus, ita et audientes ..., quare tabernariis et coquis inhibeatur ne, non necessitatis causa, vendent ante finem missae osculenta et poculenta".

 

Obligația de a asculta liturghia în propria parohie

Până la sfârșitul secolului al XIII-lea credincioșii trebuiau să participe la liturghie duminica, nu oriunde, ci în propria parohie. Până în secolul IV biserica proprie era biserica în care celebra episcopul și la care se aduna tot poporul. După secolul V odată cu extinderea creștinismului la sate, bisericile rurale au preluat o parte din drepturile liturgice care anterior formaseră privilegiul exclusiv al bisericii episcopale urbane în special botezul, spovada și liturghia duminicală. Numeroase sinoade impun titularilor parohiilor obligația de a izgoni din biserica lor, în duminici și sărbători pe acei credincioși străini care pretind că ascultă liturghia în afară de biserica lor.

Apariția Ordinelor călugărești mendicante a dus la abolirea unei discipline riguros observate anterior. Au fost două secole de certuri îndelungate și grele între călugării care își atrăgeau în duminici și sărbători credincioși în bisericile lor și titularii parohiilor care voiau să mențină disciplina multiseculară de mai înainte. In cele din urmă lupta s-a terminat cu știrbirea unității liturgice parohiale. In secolul XVI papii au acordat creștinilor învoirea de a-și împlini obligația participării la liturghie în duminici și sărbători, participând la slujbele din bisericile fraților Ordinelor mendicante și ale iezuiților.

 

Odihna duminicală

Au preluat creștinii odihna duminicală de la sinagogă ca o imitare a riguroasei odihne a zilei de sâmbătă? Nu se poate presupune acest lucru. Repaosul duminical s-a impus încetul cu încetul. Incă la jumătatea secolului III Didascalia scrie: "Omni die et in omni tempore, si non estis in ecclesia, operibus vestris studete".

Origene care scrie la Cesareea către anul 244 e cel dintâi care amintește de obligația de a înceta munca în zilele de duminică:

Qualis debet esse christiana Sabbathi observatio videamus. Die sabbathi nihil ... oportet operari. Si ergo desinas ab omnibus saecularibus operimus et nihil mundanum geras...

Acordând Bisericii pacea, Constantin în 321 legiferează ceea ce pentru creștini trebuie să fi fost un obicei destul de răspândit. El a interzis duminica activitățile din for și celelalte munci fizice afară de agricultură. La câtva timp mai târziu Constituțiile Apostolice se arată mult mai exigente: Constituimus ut servi quinque diebus opus faciunt, sabbato autem et dominico die vacent in ecclesia propter doctrinam religionis. Aceste dispoziții menite să-i ușureze inițial pe sclavi, apoi în Evul Mediu pe săraci, s-au menținut în vigoare și în secolele următoare. Conciliile și autoritățile civile prevedeau pedepse grele pentru cei care încălcau legea repaosului duminical, bătaia și amenda. Si dominico die, hotărăște un conciliu din Narbonne din 589, quisquam praesumpserit facere, si ingenuus est, det comiti civitatis solidos sex; si servus, centum flagella suscipiat.

O legendă de largă răspândire în Evul Mediu dădea asigurări că repaosul duminical era respectat și în iad și în purgator. Legenda derivă probabil din Apocalipsul apocrific al sfântului Pavel în care autorul așează pe buzele lui Isus aceste cuvinte: "In die enim qua resurresxi a mortuis dono vobis omnibus qui estis in paenis, noctem et diem refrigerium in perpetuum". Si literatura iudaică cunoaște o asemenea alinare pentru cei din infern sâmbăta, până la rugăciunea de seară.

Potrivit acestei concepții, osândiților și în special lui Iuda, ca și sufletelor din purgator, Dumnezeu le acordă o pauză în zilele de sărbătoare, iar pedeapsa era reluată lunea când toată lumea își relua munca. Se susținea chiar că duminica, la liturghie, nu trebuiau amintite numele răposaților la «memento» pentru morți, "quia creduntur animae tunc observatione dominica requiem habere". Celebrarea unei liturghii votive pentru morți luni dimineața prescrisă adesea de sinoade aici își are explicația.

 

Duminica în Constituția liturgică a Conciliului II din Vatican

Sfânta Maică Biserică crede că este de datoria sa să celebreze cu sfântă amintire în anumite zile din cursul anului opera de mântuire a Mirelui său divin. In fiecare săptămână în ziua în care i-a dat numele de duminică comemorează Invierea Domnului, pe care în fiecare an o celebrează împreună cu fericita sa Pătimire la Paști, care este cea mai mare dintre solemnități (SC 102a)

Potrivit tradiției apostolice care își are originea în însăși ziua Invierii lui Cristos, Biserica celebrează misterul pascal la fiecare opt zile în ziua care se numește pe drept cuvânt "ziua Domnului" sau "duminica". In această zi credincioșii trebuie să se întrunească în adunare pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu și pentru a participa la Euharistie și astfel să amintească Patima, Invierea și preamărirea Domnului Isus și să aducă mulțumiri lui Dumnezeu care "i-a renăscut la o speranță vie prin Invierea lui Isus Cristos din morți" (1 Pt 1, 3a).

Deoarece duminica este sărbătoarea primordială care trebuie propusă și întipărită în pietatea credincioșilor, astfel încât ea să fie totodată o zi de bucurie și de încetare a muncii. Să nu se așeze înaintea ei nici o altă solemnitate afară de cazul că este de cea mai mare importanță, deoarece duminica este fundamentul și nucleul întregului an liturgic" (SC 106).
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire