pregateste pagina pentru tiparire

































 
 LITURGIE 

Despre Anul liturgic catolic si ortodox, dupa ritul apusean si rasaritean

capitolul urmatorCuprins ANUL LITURGIC
curs din 1984

Cap. I: NOȚIUNI INTRODUCTIVE

I. Ciclul temporal și ciclul sanctoral.

Dumnezeu și-a arătat puterea și bunătatea față de oameni prin două mari lucrări: Creația și Mântuirea. Biserica îi aduce preamărire pentru ele comemorându-le necontenit în liturgia sa: Creația în serviciul eucologic săptămânal e admirabil cântată în imnurile vespertine ale sfântului Grigore; Răscumpărarea prin ciclul anual de Tempore care se desfășoară de la duminica I a Adventului până la ultima duminică de peste an având unele după altele toate misterele vieții lui Cristos: nașterea, epifaniile sale, activitatea publică, patima și moartea, învierea și întoarcerea la Tatăl, coborârea Duhului Sfânt trimis pentru a da rodnicie Bisericii.

Ciclul săptămânal are un caracter cu precădere trinitar în timp ce ciclul anual este, de preferință, soteriologic și escatologic.

Acest caracter al anului liturgic de memorial al lucrărilor lui Dumnezeu și al misterelor lui Cristos, urcă până la originile Bisericii fiind impus de însuși Cristos Bisericii sale. Cristos însuși a poruncit apostolilor să celebreze euharistia ca o perpetuare și o amintire a ceea ce El a făcut. Anul liturgic s-a inițiat odată cu această poruncă primită de la Domnul la Cină.

Astfel, duminica se naște ca o comemorare săptămânală a zilei celei mari în care a înviat Cristos: este primul nucleu al anului liturgic în care se reproduce ceea ce Cristos a făcut în patima, moartea și învierea sa: Pascha crucifixionis și Pascha resurrectionis, adică misterul pascal, misterul fundamental al noii credințe care a devenit și a rămas în continuare inima anului liturgic. Acestui mister avea să i se alăture foarte curând în liturgie acela a Rusaliilor. Amândouă erau legate între ele și se completau reciproc; evident, vechi sărbători clasice, dar în creștinism cu o semnificație și un conținut radical diferit.

Sărbătoarea Paștelui era prea mare ca să nu aibă nici un preludiu. Deoarece Paștele se extinsese până la Rusalii, adică pe o perioadă de 50 zile de bucurie, era și normal ca și preludiul să dureze tot atât. Si iată că în secolele II-IV apare o perioadă de pregătire pentru Paști cu caracter penitențiar numărând puține zile la început, dar care treptat se extindea la una, trei, șase săptămâni (Quaresima), apoi la alte trei duminici prequaresimale.

 

Intre timp marele dezbateri cristologice care au frământat Biserica în secolul IV au condus la o mai bună punere în lumină și în liturgie și a altor mistere referitoare la persoana lui Cristos. Si așa asistăm la introducerea la Roma și în Orient, dar în zile diferite, a sărbătorii Nașterii Domnului, împreună cu alte trei epifanii ale sale: Magii, Botezul Domnului, nunta din Cana, care cunoaște rapid o largă răspândire și un mare prestigiu și, asemenea Paștelui, se îmbogățește și ea cu o perioadă de pregătire (Adventul în secolul V-VI) și mai târziu cu Ipapante (Prezentarea la templu) ca un fel de quadragesima de încheiere. Astfel avem în sec. VI elaborate în esență cele două mari cicluri liturgice: al Paștelui și al Nașterii, care vor constitui în continuare cei doi poli în jurul cărora va gravita complexul de sărbători universal celebrate de Biserica catolică.

In timpurile mai apropiate de noi vor fi instituite alte câteva sărbători, cu caracter în special cristologic ca: Sfânta Treime, Numele lui Isus, Trupul Domnului, Inima lui Isus, Prea Prețiosul Sânge, Cristos Rege, dar toate încadrate și subordonate ciclurilor amintite.

Pe fondul acestor cicluri apar în secolul II cu primele comemorări ale martirilor, un alt ciclu, ciclul hagiografic sau sanctoral. Speranța unei învieri glorioase asemănătoare cu cea a lui Cristos a asociat foarte curând conceptul de depositio a morților, în special a martirilor, la acela al solemnității duminicale. De aceea Sfântul Ignațiu de Antiohia le scrie romanilor că el de acum nu mai dorește altceva decât să moară, iar vestea martiriului său să ajungă la ei înainte de a oferi jertfa dumnezeiască, pentru ca toți în cor să-i poată mulțumi Domnului pentru că l-a făcut pe episcopul din Siria să urce la cer din cetatea lor.

Cultul liturgic al martirilor a fost prima verigă a ciclului hagiografic, legat de origine de liturgia funerară din catacombe. Celebrarea sărbătorilor martirilor și apoi a sfinților episcopi care au făcut cinste în mod deosebit Scaunului lor episcopal avea un caracter local, limitându-se la comemorarea săvârșită a mormântului lor. La Roma, de pildă în afară de mormântul lui Callist și Priscilla unde se celebra aniversarul unui martir oarecare, sărbătoarea nu avea nici o expresie liturgică. In timp ce mulțimea de credincioși se îmbulzea la mormântul martirului spre a lua parte la solemnitatea cimitirială, clericii ce deserveau bisericile urbane continuau oficiile divine după ciclul hebdomadar obișnuit.

Deși la origine calendarul sfinților fiecărei biserici era local și cuprindea puține nume, foarte curând (secolul IV-V) fiecare biserică a început să se îmbogățească cu comemorarea unor sfinți mai renumiți proprii altor biserici, în special când intrau în posesia relicvelor acestor sfinți. Astfel Depositio martyrum din Roma din prima jumătate a secolului IV înregistrează la 7 martie: Perpetuae et Felicitatis Africae, iar la 14 septembrie: Cypriani Africae, Calendarul din Cartagina conține pe bază de reciprocitate nume de martiri comuni. Astfel anumiți sfinți, prin răspândirea relicvelor lor, dobândesc curând un cult quasi ecumenic. Sfântul Augustin atestă un asemenea cult pentru sfântul Stefan, sfântul Vincențiu, Sfântul Ciprian. Despre acesta din urmă scrie: "Quae enim regio in terris inveniri potest, ubi non eius eloquium legitur... passionis festivitas celebratur?"

Mai târziu (secolul VI-VIII) înmulțindu-se bisericile și altarele dedicate martirilor și mărturisitorilor, aceste altare posedau moaște ale sfinților respectivi, principalele biserici și-au completat propriul calendar liturgic intervenind astfel comemorarea sfinților aparținând unor biserici chiar foarte îndepărtate.

Reforma liturgică a lui Carol cel Mare (secolul IX-X) a contribuit la înmulțirea sărbătorilor sfinților, introducând în propriul calendar sfinții aparținând bisericii din Roma.

Mai târziu calendarul roman al sfinților s-a răspândit pretutindeni în Biserică datorită în special Fraților Minori. Aceștia nu aveau reședință sau dieceză fixă; ei au purtat pretutindeni calendarul roman pe care l-au adoptat, îmbogățit și cu alți sfinți, franciscani sau nefranciscani, astfel încât calendarul roman și-a pierdut caracterul local de la început, devenind calendarul întregii biserici latine.

Creșterea ciclului hagiografic favorizat de pietatea populară și de decadența liturgică a clerului a avut urmări însemnate și uneori neplăcute în sensul că ciclul sfinților și-a mărit spațiul în detrimentul ciclului temporal și subordonat lui. Papii din ultimile veacuri au depus eforturi grele pentru a stabili echilibrul cuvenit astfel încât drepturile liturgice datorate lui Dumnezeu să nu fie știrbite de devoțiunea sfinților.

Istoric vorbind, ultimul care s-a inserat în anul liturgic a fost ciclul sărbătorilor mariane. Venerată chiar de la începutul Bisericii ca Mamă a lui Dumnezeu, dovadă străvechea formulă a crezului apostolic - Sfânta Fecioară a cunoscut primele onoruri liturgice nu la Roma, ci în Orient. Din Orient au pătruns la Roma abia în secolul VII.

 

Sărbătorile sfinților și ale Maicii Domnului nu sunt rupte de ciclul cristologic, dar fac parte integrantă din el: jertfa însângerată a morților și cea neînsângerată a mărturisitorilor e unită cu Patima lui Cristos, se înțelege, nu cu Patima istorică dar cu aceea care se reactualizează și se perpetuează în Biserică prin celebrarea euharistiei.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire